Marturia invatatoarei Cristiana Anghel despre harul IPS Ioan Selejan

Intr-un amplu interviu acordat lui Victor Roncea, invatatoarea din Caracal, aflata in a 69-a zi de greva a foamei, povesteste despre emotionanta intalnire cu arhiepiscopul Ioan Selejan de Harghita si Covasna, in urma careia a luat decizia de a renunta la aceasta forma de protest incepand de maine (luni). Cristiana Anghel va sustine, de altfel, luni dimineata, o conferinta de presa „nu in salon, ci in spital”, prilej cu care va povesti pe larg despre cele 70 de zile de greva a foamei in conditiile in care se zvoneste ca ar fi fost manipulata sau chiar platita de Opozitie.  

Mai multe detalii pe roncea.ro.

Femeia cu mobil din filmuletul care a bulversat internetul era doar tare de urechi, nu si „calatoare in timp”

Extraordinara descoperire a regizorului irlandez George Clarke – femeia „calatoare in timp” care vorbeste la mobil, intr-un filmulet de prezentare a premierei avute la Manns Chinese Theatre din Hollywood, in 1928, de pelicula „The Circus” a legendarului Charlie Chaplin – nu a bulversat in niciun fel lumea stiintifica. Ba dimpotriva, expertii in istoria aparatelor auditive sunt de parere ca, de fapt, ceea ce tine femeia la ureche ar fi mai degraba un astfel de dispozitiv decat un celular.

Intr-adevar, dupa cum sustine si regizorul Clarke, aparatul din mana femeii nu pare sa fie o trompeta auditiva, dar nu toate dispozitivele auditive de la acea vreme erau neaparat mari si rotunde, explica Philip Skroska, de la arhivele Bernard Becker Medical Library ale Universitatii Washington din St Louis. Existau, de asemenea, si variante mai scurte, dreptunghiulare. Iata, asadar, de ce un astfel de dispozitiv dintr-un filmulet din 1928, vizionat in secolul XXI pe Youtube poate fi usor confundat cu un telefon mobil. Totusi, Philip Skroska nu isi explica de ce femeia pare sa vorbeasca (o posibila varianta ar fi ca tipa la barbatul care se deplaseaza grabit inaintea sa sau pur si simplu vorbeste de una singura). Sursa text si foto: http://www.livescience.com/

Inapoi in toamna lui 2006 sau mic ghid de utilizare a fardurilor in Gradina Botanica

Frumoasa toamna am avut si atunci! Nu era inca pianista, dar tot nu-si lasa mainile sa se odihneasca. Azi e mai „inteleapta” cu patru ani si nu-i mai plac fardurile. Atunci era mica si nu-i citise inca pe Stephen Hawking si  Carlo Collodi si habar n-avea ca smacul dauneaza grav tenului. Acum stie si a dat din cap a „da” cand am intrebat-o daca e de acord sa le ducem la ghena. A incercat ulterior sa mi-o intoarca, anuntandu-ma ca trebuie sa picteze ceva cu oja mea rosie. Eu nu mai stiam unde era oja mea rosie, dar ea stia. Am lasat-o pana a inrosit juma de foaie si 10% din masa. Apoi am curatat masa cu acetona si am cazut de acord ca picturile cu oja mea rosie sunt inexpresive.

Această prezentare necesită JavaScript.

Copacii din gradina mea

As vrea sa fie doi nuci, doi-trei meri, un cais (ca unul am deja), un piersic, doi-trei pruni, doi ciresi, doi visini, un gutui. Si as mai vrea un tei. Vreau neaparat sa adie vantul si sa miroasa a tei. Si sa scartaie poarta din lemn. Iar eu sa ma gandesc la Dumnezeu si Dumnezeu sa se gandeasca un inceput de secunda si la mine.

Visul asta il visez mereu. L-am visat si astazi pe trotuarul din fata blocului, unde vantul a vrut sa-mi intre in geanta, dar eu am tras fermoarul iar vantul s-a apucat sa bata cu degetul in geamul de la masina. Dar i-am facut semn sa plece. Pe scuarul de langa bloc un utilaj scobea pamantul. La inceput am crezut ca e tramvaiul ecologic al lui Vanghelie. Apoi mi-au dat lacrimile: erau gropi pentru pomi. De cand m-am mutat pe strada asta n-am vazut pe nimeni sa planteze copaci. Dupa zece ani, cand nu le mai astepta nimeni, miracolele au venit buluc pe strada mea: s-au nascut copaci si au aparut semafoare la trecerile de pietoni la care nu oprea nimeni, nici masinile si nici pietonii. Doar salvarile opreau sa-i duca pe pietoni la spital. 

L-am sunat iar pe unchiu’ Costel sa-l intreb iar cand se apuca de arat curtea ca sa pot sa plantez copacii – doi nuci, doi-trei meri, un cais (ca unul am deja), un piersic, doi-trei pruni, doi ciresi, doi visini, un gutui si un tei – iar el nu m-a amanat iar. „Uite maine”, mi-a zis. Am tacut. Apoi m-am bucurat, ca daca zice ca face, stiu ca face. 

N-aveam nicio directie si poate tocmai de aia am ajuns la piata. Am intrat in vorba cu spatele unei babe cu solduri cat Podisul Transilvaniei care aranja marfa pe taraba si care n-a vrut sa-mi dea gogosari pe motiv ca „nu e, mama, pe alese. Pai si cu aia marunti, ce fac, ii mananc eu?!” „Ca doar nu de la gogosari marunti te-ai facut mamaie cat Podisul Tibet”  (asta nu am zis-o, dar am gandit-o). M-am dus spasita la Magduta, o fosta vecina din Valea Ialomitei care vinde la taraba in Piata Orizont, tot din Dr Taberei. De obicei, o evit, ca ne stim de mici iar cand ma vede urla de se uita toata piata la noi „Buna, Cami. Auzi tu la ce televiziune mai lucrezi?”.”Buna, Magda. Eu n-am lucrat in televiziune…Acum nu mai lucrez nicaieri ca s-a inchis ziarul” „Aaaaa, naspa”. „Ce-ti dau?”. Si-mi da ce am nevoie. Ba chiar ma lasa sa aleg. Imi face cu ochiul sau negru ca o noapte fara stele. O intreb cum rezista in curentul pizmas care ma face sa lacrimez si parca ar vrea cu orice chip sa-mi trezeasca din somn  sinuzita. Zic „nani, nani, sinuzito” iar sinuzita doarme. Si numara uneori ca prin vis: doi nuci, doi-trei meri, un cais (ca unul avem deja), un piersic, doi-trei pruni, doi ciresi, doi visini, un gutui si un tei.

Ups! Realitatea Tv da cu 0-uri in populatie

Daca azi nu cade guvernul, e limpede ca ziua in care vor iesi in strada 800000 de oameni nu e foarte departe. Numai ca ziua aceea nu e azi, 27 octombrie, asa cum ne “informeaza” Realitatea.

La Carturesti! La Carturesti? Nu, mersi

 Stiu ca lumea adora Carturesti si as fi vrut sa impartasesc si eu aceasta dragoste, sa ma integrez turmei de cumparatori fanatici de ceaiuri, cani, agende si carti, dar fie ghinionul, fie nepotrivirea caracterului meu impetuos cu detasarea, cu lentoarea prea artistica a angajatilor, hraniti  doar cu infuzii ayurvedice, biscuiti cu ghimbir si paine bio unsa cu filosofie, au facut ca adorarea sa nu se intample.

Am fost recent acolo, a treia sau a patra oara anul asta. Desi aproape iarna, inauntru la fel de cald ca asta-vara cand am baut pe nerasuflate doua limonade cu menta – tot de la ei – ca sa se amortizez pierderea de lichide suferita pe cand incercam sa localizez „Medgidia” lui Cristian Teodorescu in meschinul raft cu autori romani (cum intri, prima incapere pe dreapta, langa geam). Ultima oara am incercat sa cumpar volumul de proza al lui V. Voiculescu publicat la Nemira, dar n-a fost cu putinta. Intai m-am fatait de colo-colo ca n-avea pret si nu stiam pe cin’ sa intreb de vreme ce tanarul responsabil cu incaperea directiona deosebit de amabil, dar complet gresit, o domnisoara pornita pe urmele „Violoncelistului din Sarajevo”. In timp ce angajatul si cititoarea dispareau in incaperea alaturata, privirea mi s-au oprit pe „Violoncelist”, stivuit exact in locul din care cei doi pornisera cautarea…Nu stiu daca l-au gasit sau nu pana la urma.

Cinci minute mai tarziu, fata de la casa la care ma asezasem a alunecat de pe scaunul sau inalt si s-a scurs intr-o directie necunoscuta….Si am asteptat, si am asteptat si doar dupa ce am intrebat, mi s-a spus ca nu mai vine. Am refuzat sa ma asez la coada formata la cealalta casa si am plecat, aruncand peste umar sau poate doar in gand un redundant „Nesimtitilor!”. Cel mai rau mi-a parut de carte, care nu merita sa ramana acolo, in caldura aia infernala, printre turte dulci si zahar candel pe bat.

SI RESTUL E TACERE

Aldous Huxley

TOT CEEA CE ESTE FUNDAMENTAL, TOT CEEA ce are o semnificaţie profundă pentru spiritul uman — de la senzaţia pură la intuiţia frumosului, de la plăcere şi durere la iubire, sau la extazul mistic şi la moarte — toate acestea pot fi doar experimentate, dar nu şi exprimate.
Restul, oricînd şi pretutindeni, e tăcere. După tăcere, singura artă care se poate apropia de exprimarea inexprimabilului este muzica. (Şi nu-i întîmplător că tăcerea face parte integrantă din orice muzică bună. Comparat cu Beethoven şi cu Mozart, necontenitul torent al muzicii lui Wagner e foarte sărac în tăceri. Şi poate că ăsta-i unul dintre motivele pentru care muzica lui e mai puţin semnificativă decît a celorlalţi doi. „Spune” mai puţin, pentru că vorbeşte prea mult).

Intr-o altă modalitate, pe un alt plan de existenţă, muzica este echivalentul unora dintre cele mai importante şi mai inexprimabile experienţe umane. Printr-o misterioasă analogie, muzica evocă în mintea ascultătorului uneori fantoma acestor experienţe, alteori chiar experienţele înseşi, în deplina lor forţă vitală — e o chestiune de intensitate; fantoma e difuză, realitatea, apropiată şi arzătoare. Muzica poate evoca pe oricare dintre ele ; întîmplarea sau providenţa este cea care decide. Intermitenţele inimii nu sînt supuse nici unei legi cunoscute.

La Manastirea Antim au trait doi Imparati

A fost odata, in vremea in care sfintii batatoreau pamanturile prafoase ale Bucurestilor, a fost (si inca mai este) o curte; o curte veche de sute de ani, dincolo de zidurile careia timpul rataceste posomorat printre blocurile comuniste ce strajuiesc Bulevardul Unirii si fosta mahala a popii lui Ivascu ramasa in urma vremii sale. O curte in care zgomotul devine tacere, nelinistile se cumintesc iar gandurile se supun ascultatoare.

In curtea aceea, sub doua salcii pletoase, m-am ascuns de arsita innebunitoare a unei zile de vara si de mine. Aveam 17-18 ani si orbecaiam intr-un hatis de ezitari, de spaime care cresteau si certitudini care se sfarmau. Si-n haosul acela a aparut – discret, retinut, cu batranetea pornita de veacuri pe urmele lui, dar incapabila sa-l ajunga din urma vreodata – Parintele Adrian. Cu barba ninsa, cu ochii sai inrourati, dar raspandind lumina, m-a cantarit din cap pana-n picioare. M-a chemat apoi, intr-o dimineata cand zorii amortisera in asternuturile arctice ale unei nopti de februarie, intr-un semiintuneric de strana, unde m-a ascultat, fara macar sa clipeasca, ca si cum cine stie ce lucruri nemaipomenite auzea. Lumina diminetii se leaga, in amintirea mea, de o ameteala care facea ca biserica sa se invarta. Parintele a soptit ingrijorat: “Esti foarte palida. Vrei sa iesi putin la aer?”. Am mers pana-n pridvor si am strans in brate, cat am putut de tare, una din coloanele de piatra. Mi-am lipit fruntea infierbantata de piatra inghetata iar lumina care a risipit umbrele noptii m-a surprins asa, imbratisand o bucatica dintr-o biserica mai rece decat fiorii diminetii. Ma simteam rascolita, ravasita, ca si cum cineva imi umblase prin sertare, le curatase si asezase totul intr-o ordine care stinsese vacarmul interior. M-am intors langa parinte si m-am minunat cata lumea era in biserica. Iar eu nici macar n-o vazusem…

Scotocind prin amintiri descopar cat de tare m-a fascinat, ma fascineaza inca, firescul generozitatii, simplitatii parintelui. Era imposibil sa depistezi in fiinta lui, oricat de mult i-ai fi stat prin preajma, cea mai vaga farama de vanitate, de afectare in certitudinea, in darzenia pe care le degaja. Pasii sai apasati lasau in urma dare de lumina. L-am rugat, la un moment dat, sa vina sa ne faca o sfestanie. A venit cu troleibuzul si tot asa a plecat, neclintit in fata propunerii de a urca intr-un taxi. A mancat cu noi la masa iar noi i-am sorbit cu nesat smerenia, totala lipsa de ezitare si de graba. Priveam obsesiv servieta lui neagra, uzata, cu inchizatoare metalica usor ruginita, in care isi transporta, cu mana netremuratoare, Cartea Sfanta si patrafirul. Nu stiu de ce mi se parea o prelungire a fiintei lui si ma inundau valurile unei duiosii fara leac pentru batranul acesta micut de statura si adus de spate, croit dupa tiparul inteleptilor care-si pleaca urechea pentru a asculta, pentru a patrunde labirinturile sufletului omenesc.

Farama asta de om sprijinea, cu taria si neclintirea unei stanci, nevolnicia altora, alina si vindeca fara odihna. A fost dascal, indrumator, parinte, duhovnic, confident al celor care am trecut pe acolo. Mijlocitor discret, prieten devotat, generos al tinerilor cu care era ingaduitor, iertandu-le adesea nepriceperea si repezeala, temperamentul vulcanic si derapajele involuntare. Apropierea, atingerea evlaviei sale raman de-a pururi o amintire cu miros de liniste. Se mai necajea uneori cand oamenii dadeau buzna, cand se ingramadeau si se amestecau abrupt in treburile lor calugaresti, rapindu-le pana si timpul pentru rugaciune. Trecea uneori ingandurat, cu mainile la spate si parca nu vedea pe nimeni. Apoi il zareai din nou aplecat asupra vreunui binecredincios care-si murmura spovedania.

In ultimii opt ani l-am mai vazut doar prin fotografii si in filmulete postate pe internet. A plecat de la Antim pana sa se implineasca anul de la trecerea la cele vesnice a staretului Sofian Boghiu. Abia dupa ce s-a dus la schitul Locurele din Gorj am aflat ca i se mai spune si Fageteanu. ADRIAN FAGETEANU. Astazi mi se pare la fel de darz, de hotarat. Oficial va implini, pe 16 noiembrie, 98 de ani. Dar viata domniei sale nu se masoara in ani, caci in realitatea Parintele Adrian e un patriarh din Vechiul Testament, nemuritor trimis printre oameni de rand, pe care ii sustine cu neprihanita candoare.

Pe preabunul, preainteleptul parinte arhimandrit Sofian Boghiu (foto  sus centru) il jeleste inca amarnic nu doar poporul de credinciosi de la Antim, ci toti cei care i-au cunoscut marinimia, frumusetea, intelepciunea, din alte imprejurari, care au intrat poate ocazional sub impresia de nesters a glasului sau mangaitor, bland, curat, limpede, exact asa cum trebuie sa fie glasul sfintilor. Emana bunatate, smerenie, ravna si multa, multa, nesfarit de multa iubire, preablandul parinte. Si va spun, asa cum ar spune, daca ar fi intrebati, mii de oameni, ca nu l-a chemat Sofian Boghiu, ci Sofian Lumina, Sofian Bunatate, Sofian BucaticadeRai, Sofian Painea lui Dumnezeu. A fost nu iubit, ci adorat efectiv, avea nu frati si surori intru Hristos, ci fanatici pentru el si pentru felul in care raspandea cuvantul lui Hristos, pentru vorbele tulburatoare, unice despre Maica Domnului, Cea Grabnic Ajutatoare („Ea se roaga cu adevarat si rugaciunea Maicii e primita de Fiul sau, caci Fiul sau e Dumnezeu plin de dragoste”, P. Sofian). A fost pictor de biserici, dar cea mai importanta lucrare a sa ramane, fara indoiala, credinta pe care cu atata bucurie a pictat-o in sufletul oamenilor.

“Ce m-a impresionat la Parintele Sofian, inca de la venirea mea la manastirea Antim acum peste 60 de ani, a fost acribia cu care citea pomelnicele credinciosilor. Se identifica aproape cu omul necajit care-I cerea sa se roage pentru el sau pentru cei apropiati. Intampina pe fiecare cu intelegere si dragoste, si-si asuma durerea lui. (…)Uneori mi se parea ca Parintele Sofian era exagerat cand facea milostenie sau cand prelungea timpul spovedaniei pana dupa miezul noptii, daruind tuturor un ajutor, un sfat, o incurajare…L-am pretuit foarte mult, el fiindu-mi duhovnic din anii ’46-’47. M-a primit din nou cu bucurie in obste la Antim dupa ce am fost in puscarie si m-a sfatuit mereu cu intelepciune, temperandu-mi de fiecare data revoltele si firea mea iute” (Ieromonah Adrian Fageteanu in cartea “Un iconar de suflete – Parintele Sofian Boghiu”)

Au fost toate acestea si mult mai mult decat atat, ca uneori cuvintele-s prea putine, neputincioase cand li se cere sa povesteasca despre astfel de iubitori de Dumnezeu!

***

Multe s-au schimbat in decursul timpului…dar cum ar fi posibil sa nu iubesti Antimul cand stii, cand ai vazut aievea ce vizionari, ce profeti si-au avut salasul acolo?! Chiar daca au trecut ani buni de cand acesti mari duhovnici s-au dus de la Antim, dupa cum a oranduit Domnul, amintirea lor e nepieritoare. Locul acela a ramas impregnat de ei, de trecerea lor…

Acolo alerg de fiecare data cand ma apuca dorul acela sfasietor de Hristos. In curtea aceea miroase a trecut, a liniste si a impacare, acolo se produce o desprindere, o rupere a paramelor, o eliberare care ingaduie trairi ce nu mai pot fi negate…Imping cu putere usa masiva, greoaie, din lemn de stejar, atat de frumos sculptata, dupa cum se zice, de chiar mainile ctitorului sau, marele ierarh Antim Ivireanu, si imi urmez calea.

Acolo, in stanga altarului, o gasesc uneori pe mama ingenunchiata, murmurandu-si rugile. Ma lipesc de una din coloanele din naos si astept sa ma cutremure vocile care-l slavesc pe Dumnezeu. Si nu sunt voci de oameni. Sunt serafimi si heruvimi, arhangheli si sfinti care lauda numele Domnului, soptindu-ti iar si iar ca sa pricepi ca “Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne va intra în Impărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei, 7:21).

Iar la plecare, strang din nou in brate una din coloanele din pridvor iar racoarea ei ma binecuvanteaza la fel ca intr-o dimineata de demult. Si parca-i vad aievea pe toti cati slujeau in biserica sau treceau prin curte, cu pas domol sau mai apasat, dupa cum le era si firea: blajinul, smeritul Teofan (acum IPS, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei), grabitul Teodosie (in prezent IPS, Arhiepiscopul Tomisului), protosinghelul Irineu Curtescu (duhovnicul mamei mele, dus si domnia sa prin 2008 la o manastire din Alba) a carui plecare i-a lasat, de asemnea, neconsolati pe multi binecredinciosi, dar si pe mucalitul parinte-calugar Sofian (care mi-a scufundat-o, in cea de-a treia zi a primaverii lui 2002, pe Alexandra in cristelnita pentru ca anul urmator sa fuga de nebunia bucuresteana, sa se mantuiasca la Sihastria; prin 2007, am intrebat de dansul acolo, dar am aflat ca a fost ales staret la o manastire din Vrancea).

Manastirea Antim isi duce insa mai departe destinul sau aflat sub binecuvantarea tuturor sfintilor, dupa cum ii e hramul. Un destin din care au fost parte atat de importanta Parintii Sofian Boghiu si Adrian Fageteanu. Cu perii lor de zapada, cu straiele lor cernite, cu vocea fara umbra de indoiala, cu maini blande, de bunici si de imparati, cei doi mari duhovnici au zdrobit bolovanii impotrivirii si nevolniciei, netezind atatea si atatea carari catre Domnul.

Parinte Sofian, roaga-te pentru noi pacatosii! Parinte Adrian, ne iarta si ne sprijina in continuare…

Doctorul care vinde sicrie si asigura transportul mortului la domiciliu

Ce faci daca o femeie ravasita, dezorientata, cu o esarfa neagra care-i spanzura la gat ca un streang si aparuta din senin langa masina ta, iti spune ca i-a murit baiatul si te implora sa dai un telefon? Suni la 0725235453, numar la care va raspunde un anume doctor Alexandru Stoica/Stoian? Suni. Ii intinzi necajitei telefonul, dar ea zice ca nu aude bine si te roaga insistent sa vorbesti tu, sa intrebi cat costa cosciugul si transportul, ca nu e din Bucuresti…Vorbesti cu „doctorul” care nu are nevoie de prea multe lamuriri ca sa inteleaga pe cine reprezinti. A, da, o asteapta la morga si are un pret foarte bun, totul la 1700 roni „numai  pentru biata mama indoliata”. Ii mai spui inca o data, „haideti, doamna, vorbiti si stabiliti cu doctorul”, dar ea – care nu are nevoie sa urli ca sa te inteleaga – repeta insistent ca nu aude, nu aude, pur si simplu nu aude. Se lasa apoi pe vine, „vai, mama, tremur toata, nu mai pot de rau …”. „Cum? Cat a zis? 1700 de lei? Vai, mama, ce rau imi e…De unde sa dau eu atatia bani? Sa-ti traiasca fetita! Sa-ti dea Dumnezeu sanatate ca m-ai ajutat!” . Imi exprim regretele si dau sa intru in curtea Manastirii Antim ca sa fac pozele pentru care carasem copilul dupa mine, inainte sa dispara incredibila lumina a amiezii.

Dar nu ma poate lasa sa plec asa si, adunandu-si puterile, varsa si rugamintea finala pentru care s-a straduit, a nadusit si consumat atata energie: „Ajuta-ma, ajuta-ma, mama, cu cat te lasa sufletul, ca si tu ai copil si nu stii cum e sa iti moara…”. Inteleg, in sfarsit. Doar am mai vazut filmul asta! Ba mai mult, am interpretat cu succes acelasi rol al proastei care, impreuna cu doua colege, culegea o terminata din strada si o ducea in redactie ca sa primeasca ajutorul necesar iar in timp ce noi ne mobilizam, ea fugea mancand pamantul.

Am intrat in manastire asa cum e mai rau – nervoasa. Dar n-am pierdut lumina…Si nici masivul calugar de la lumanari n-a pierdut ocazia sa ma certe ca filmez in biserica. A facut-o insa cu blandete, explicandu-mi ca asta e dispozitia Patriarhiei, ca sunt camere de luat vederi iar ei pot avea neplaceri (cu alte cuvinte, intre doua hramuri, PFP-ul mai pune cand si cand DVD-ul cu  filmul „Ghici cine a mai filmat in biserica de la Manastirea Antim?”). Dar i-am dat dreptate, m-am prefacut ca-l ascult si mi-am vazut mai departe de treaba, gandind ca toata brambureala asta spune multe despre noi ca natie; ca vorba aia, daca ai scapat cu viata din mainile cersetorilor, au preotii grija sa te vindece de venit la biserica. Eeeee, dar e imposibil sa ma lecuiesc de Manastirea Antim! E iubirea mea! Cu multi ani in urma, aici am simtiti chemarea, aici am intalnit poate ultimii sfinti ai Bucurestilor, aici mi-am crestinat copilul…..

La iesire, alti cersetori. Unul, costumat intr-un fas portocaliu cu slogan pedelist mobilizator pe spate, a stat langa masina pana am plecat. Ne-a facut apoi cu mana. L-am injurat in gand. De fapt, i-am injurat pe toti cersetorii de profesie.  Si tot in gand mi-am cerut iertare de la parintele Sofian care ma privea parca mustrator de pe coperta cartii „Un iconar de suflete – parintele Sofian Boghiu”.

S-a dus veselia de pe scara noastra…

S-a mutat vecinu’! A vandut apartamentul si s-a dus! Nimeni nu stie unde, ca n-a spus. Cu vreo doua dimineti in urma si-a incarcat boccelutele – nu foarte multe la numar raportat la relatiile sale importante – si a pus capat, discret, unui capitol cel putin interesant din istoria scarii A. Cum discrete au fost si vizitele acelor femei bogate si influente, al caror parfum senzual, exotic, rascolitor, persista pe scara si-n lift chiar si doua-trei zile. Intra uneori pana si-n cutia de scrisori astfel ca facturile de la lumina, cablu, telefon, miroseau a Ioana Tariceanu si Laura Rotileanu. Era demential! Parca ne mutasem in “O mie si una de nopti”. Iubiri interzise si arome, vizite nocturne si relatii misterioase cu sotii de califi…

Pacat! I-am jelit in sinea mea plecarea. Nu ne-am luat la revedere. De sus, de la balcon mi s-a parut ingandurat, dar – cine stie – poate era doar tristetea unei dimineti cam mohorate de toamna. I-am facut si poze pentru ca mi s-a parut ca a fost pe nedrept pus intr-un con de umbra de frumoasele amazoane. Deci, EL este vecinul meu (al carui nume n-am sa-l spun, ca nu e frumos ;)):

 

PS As fi putut incepe prin a va spune ceva de genul “El este iubitul Ioanei Tariceanu”, dar as fi mintit – pentru ca este un lucru pe care desi as vrea, nu-l cunosc. Sotia fostului premier vizita, intr-adevar, adesea prin 2007 apartamentul al carui proprietar a fost, pana in urma cu cateva zile, vecinu’, dar cu cine se intalnea inauntru si ce facea, habar n-am!