Posts Tagged toamna

O mare republicană într-un parc micuț

Mi-a rămas în arhivă una din cele mai grandioase picturi ale acestei toamne. Toate culorile pământului înghesuite într-un părculeț de câțiva metri pătrați, al cărui teritoriu meschin stârnește adesea aversiuni patologice. Nu cred să fi văzut priviri care să se înfrunte cu mai multă ură ca ale oamenilor cu câini și oamenilor fără câini, dar cu copii mici care așază în formițe nisip cu…uroculturi și coproculturi, cum s-ar revolta Silviu Alupei pe la Otv.

Mă rog, în ziua aia, ca printr-o minune, cele două facțiuni erau slab reprezentate. Doar un copil isterizat într-un căruț full option plimbat de colo-colo de o bonă ușor melancolică și o doamnă cu dalmațian și cu oarece notorietate locală. Celebritatea nu are nicio legătură cu bietul animal, simpatic și binecrescut, ci cu straniile apariții ale distinsei în ținute emo, asortate cu coafuri grandioase care gheboșează fragilitatea adolescentină a unui trup emaciat de regimuri disociate și aerobic. Din păcate, în ciuda tinereții vestimentare, tenul agresiv ridat trădează posibilitatea ca distinsa doamnă să-și mănânce pensioara binemeritată de o perioadă bunicică de timp.

În rest, o tihnă care fortifica sistemul imunitar. Doi-trei elevi cu turul căzut se înjurau fără prea mare tragere de inimă, câteva fetițe bretonate butonau cuminți telefonele mobile și se imaginau staruri Disney Chanel (gen Selena Gomez, Zendaya, Bridgit Mendler, Miley Cyrus, etc), în vreme ce bunicii ascunși la umbra ghiozdanelor umflate mai ceva ca valizele de concediu iscodeau zadarnic aleile în speranța apariției izbăvitoare a unui partener de plictis.

În fața mea, ușor mai la dreapta, se răsucea ceafa amplă a domnului C., ale cărei cute devoalau iritarea provocată de neputința de a se conversa cu doamna necunoscută care i se alăturase pe bancă. Priveam cu satisfacție freamătul cutelor, cu gândul la o vară ceva mai îndepărtată când, dintr-o politețe nătângă, combinată cu o doză de masochism, am devenit depozitara celor mai agasante amintiri despre orașul Victoria unde fusese detașat, în urmă cu juma de secol, ca tânăr inginer la proaspăt înființata uzină chimică.

Pe când mă lăsam încălzită de această plăcere dezbrăcată de orice urmă de respect și de-o rază mai viguroasă care-mi gâdila o ureche, văd că mogâldeața cafenie ivită într-un capăt de alee iese vijelios din umbra ultimelor frunze, proptindu-se între mine și ceafa care mai avea atâtea să-mi comunice. Două clipe mai târziu, un Spiderman scorojit, călărind un geamantan școlar de culoarea plumbului, a aterizat zgomotos în imediata mea apropiere. ”Te pupă mama”. Și pieptul amplu al doamnei (pe care o știu nu doar ca bunică responsabilă, ci și ca fostă pianistă, cititoare de romane bune, salariată MApN, proprietareasă de vilă, actualmente posesoare de garsonieră și casă cu aplecătoare pe lângă Mitropolie și mai ales de păreri ferme) a intrat direct în subiect: ”Lumea asta e de-a dreptul tâmpită! Cum să spui că ai încredere în rege? Cum să spui așa ceva?!”. ”Eu cred că, să știți că…” Firește, începutul meu cețos îi sporește elanul: „Cum, domnule, cum? Păi dacă în ultimii cincizeci de ani n-ai trăit nicio zi sub rege, cum poți să zici că ai încredere în el? De unde încrederea asta?” „Știu, de fapt, am citit…” „Hai, lasă-mă cu cititul ăsta, că de citit am citit și eu. Ce io n-am citit?! Altceva nu înțeleg – cum poți să spui că ai încredere în ceva despre care habar n-ai. Păi ați trăit voi sub rege? Păi știți voi cum a fost? Că io știu! S-au îmbogățit pe spinarea nostră, și-au făcut palate, apoi și-au pus coada pe spinare și ne-au lăsat să ne omorâm între noi! Ce ne trebuia nouă rege străin?! Trebuia să rămână Cuza, să ne conducă un român de-al nostru!”. Am capitulat în fața tăvălugului retoric. Într-o scurtă pauză, pe care distinsa și-o acordase pentru dregerea vocii și orânduirea nenumăratelor informații pe care le revărsa asupra-mi, am remarcat cu coada ochiului că venerabila ceafă își relaxase cutele și se apropiase, aproape obscen, de o altă ceafă care încremenise ascultând povestea unui mic oraș de la poalele Făgărașilor.

, , , , , , ,

2 comentarii

Galceava neamurilor

Am plantat copacei, trandafiri si vita de vie, am dat foc la gunoaie, ne-am uitat dupa corbii care carau nuci in pliscurile lor croncanitoare si mai pierdeau cate una iar nucile cadeau cu pocnet pe tabla casei si, pana sa priceapa ce li se intampla, se rostogoleau la picioarele noastre. Inamicul rozator a fost trimis pe lumea de dincolo a necuvantatoarelor de cazmaua neiertatoare a lui nea Zmeu, zis si Insecta. Am deschis geamurile larg sa se zvante tencuiala interioara si am auzit ciripit de vrabii nu de afara, ci dinauntru casei. Si-au facut cuiburi prin pod, pe sub acoperis si se uitau la noi prin sticlele ochilor lor iar noi ne uitam la ele prin sticlele ochilor nostri si ne vedeam bine, ca doar la unul din dormitoare, hol si bucatarie au fost “batute podinilii”. “Celelante” sunt inca “verzi”, iar unchiu’ Costel a zis sa mai stam cateva zile sa se usuce, “fir-ar al dracului al lui Costica Boieru care le-a trimis asa”.

Ne ardeau obrajii de soare si de liniste cand am tras masina in poarta la tanti Chita, verisoara de-a mamei. Si tanti Chita avea fes si ilic din lana si mamaliga aproape gata. “Ramaneti la o saramura de pui?”. Am ramas ca se daduse ceasul inapoi cu o ora si timpul nu ne ajunsese inca din urma. Mamaliga a venit inotand intr-o ceata de aburi fierbinti in timp ce puiul vanjos de curte facea pluta in zemuri dulci-acrisoare, piscatoare la limba. Si obrajii mamica-mii ardeau si mai tare caci drumul saramurii fusese pregatit cu un deget de tuica noua de bogdaproste pentru parintii raposati ai verisoarei Chita. Iar lui tanti ii curgeau de sub fes pana in varful nasului paraiase si din gura vorbe despre neamul care desi s-a imputinat, tot rau a ramas. Si rontaiam un capat de os si ascultam cam tot aceleasi noutati de asta primavara cand cele doua verisoare s-au suparat fiecare pe cate una din ultimele matusi ale neamului – tanti Chita pe tusa Mita (89 de ani) iar mama pe tusa Anica (83) – nemaiputand sa tolereze manifestarile subversive ale celor doua colportoare.

Despre tanti s-a spus ca a fost internata la “noua”, la nebuni, desi ea nu avusese decat o pacatoasa de bronsita iar despre mama ca a inselat-o pe mamaie cand a vandut o parte din pamanturile ramase de la tatal ei, nea Costica Dascalu, zis si Parcalab. “De vandut, nu spun ca n-am vandut, dar am vandut dreptul meu de la tata. Ce treaba are hoasca de Anica? Nu i-ar fi rusine! A uitat ca proasta de mine a umblat cu ea prin avocati cand a gonit-o gineri-su din casa!” . “Deh, draga verisoara, neam hapsan ca asta nici ca am vazut! Fereasca Dumnezeu sa intri in gura lor, ca nu te mai spala nici Dunarea!”, zice tanti facandu-si cruce.

Si mania care parea ca se mai domolise e atatata din nou de tanti: “Stiu ce se spune in neam despre mine: cum ca as fi nebuna. Ca n-am barbat si ca d’asta am innebunit. Bine ca sunt ele sanatoase! Dar stii ce se spune despre tine, nu?” “Ce?”, zice mama a carei flacara din obraji se mutase si-n priviri, in timp ce cutele din fruntea raposatului Parcalab, aprigul meu bunic, se adanceau in fruntea ei. “Ca nu se poate intelege nimeni cu tine”. Iar eu care pana atunci doar ascultasem, ma trezesc aproband nu in gand cum as fi vrut, ci cu voce tare: “Asta cam asa e…”. Se uita tanti Chita la mine, se uita si mama cu tot cu incretiturile din fruntea Parcalabului si radem toate ca de o gluma. Dar incretiturile maica-mii sunt parca si mai adanci. “Chita, stii de ce nu se intelege neamul cu mine? Stii ce nu le convine? Ca eu le spun adevarul in fata. Nu stau la dicutii. Bine le facea tata cand le lua la goana si le zicea da’ mai plecati, fa, si voi pe la casele voastre, fir-ati ale dracului de puturoase”. “Foarte bine faci, verisoara, foarte bine faci. Ca si eu am zis gata, pan’ aici, la mine-n batutura nu mai aveti ce cata”.

Se complimenteaza reciproc sub corcodusul batran din mijlocul bataturii: “Chita, te-ai mai ingrasat, sa stii. Eu te inteleg, e pe sistem nervos. Cu atatea suparari….”. “Livia, parca si tu ai mai pus cateva kilograme…”. Mama ridica din umeri. Zambeste, dar obrajii si ochii ii ard in continuare iar cutele Parcalabului stau lipite de frunte ei. Cainele latra si se zbuciuma sa rupa lantul, ele se saruta pe obraji, promit sa continue intifada impotriva matusilor colportoare si isi iau indelung la revedere.

Masina alearga prin satele amortite in linistea amiezii, timpul fuge sa-si prinda orele din urma, soarele merge cu noi si cu timpul, ne incinge partea stanga si noua, si timpului, dar el habar n-are ce face cu lumina lui, nici macar nu stie ca existam, noi si el si timpul nostru si al lui, cum nici cutele Parcalabului nu stiu ca sunt adancite pe fruntea maica-mii, ca au prins glas si ca ma intreaba: “Ce ai vrut sa zici cu ‘asta cam asa e’? Adica de ce nu se intelege nimeni cu mine?”.

, , , , , , , , ,

Lasă un comentariu

Dimineata, pe racoare

Oglinda tremurata a lacului, covorul miscator de gaste sasaitoare, plopul solemn de la sosea, islazul care se pregateste sa hiberneze, dealul micut de la marginea satului, oameni infofoliti in negraba. Dimineata de toamna in Baragan. Satul Bratia, com. Axintele, Ialomita. Un loc in care poti sa asculti linistea. E linistea in care Pamantul prinde curaj si iti face  declaratii de dragoste.

, , ,

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: