Când oamenii visează

Într-o dimineață, cu vreo trei ore înainte de răsărit. Orașul pare complet absorbit de ultimele vise prin care umblă taxiuri fantomatice, somnambule, fără pasageri și poate fără șoferi. Și eu, prin aceleași vise, cărând povara unui somn cleios care se lipește de perne, se agață de periuța uscată, zvâcnește la primul contact dureros cu apa, refuzând amăgirea unei cafele. Cocoașa de somn mă gheboșează deasupra volanului înghețat care adâncește senzația de amorțeală. Nu-mi amintesc drumul cu liftul. Am ațipit pesemne și din căldura bucătăriei m-am trezit direct în răceala mașinii.

Alunec prin acest întuneric cu umbre neclare, contururi neterminate, cu insule luminoase în care părțile trupului disparate de beznă fuzionează temporar. Pe traseul Panduri – Știrbei Vodă – Ateneu – Rosetti – Moșilor – Colentina semafoarele pactizează cu gerul, somnul și alți demoni matinali. Un roșu intens îți zgârie ochii și te aruncă din nou în brațele primitoare ale frigului care îți mângâie ceafa cu delicatețea curentului electric. Trec agale și primele spectre metalice ale reatebeului la geamurile cărora se profilează câteva mogâldețe fără trăsături. O limuzină jucăușă mă acompaniază o vreme. E când pe stânga, când pe dreapta, când mult în față, când hăt îndărăt. Apoi se topește într-un întuneric de stradă. Cofeina se activează abia la ieșirea din oraș, pe la o benzinărie pustie, bântuită doar de aroganța insomniacă a unui angajat cu cozoroc.

Pe sensul opus, un zid mișcător de tiruri înmoaie șoseaua. E o senzație să fii neînsemnat și iute printre atâția giganți indiferenți. În afara zonelor locuite, când zidul de tiruri se întrerupe, parapetele de beznă îngustează șoseaua, modifică traseul și dău amploare curbelor. Totul pare identic și parcă te apropii de localități depășite deja, și parcă auzi la radio aceleași lălăiturile de mai devreme, și parcă a fost deja 4.30. Și -7 grade? De ce sunt -7 grade când mai devreme erau -2? Cum de s-a făcut și mai frig? Și nu tăiasem oare bretonul care acum mă supără mai tare decât luminile ce vin din sensul opus?

Dar toate astea sunt în afara mea. Înăuntrul meu sunt doar gânduri. Gânduri pe care adesea le scriu tot în gând. Și nu pun niciodată semne de punctuație în aceste texte, ceva mai numeroase decât restul. Nici măcar o virgulă nu pun. De aia probabil nu le mai găsesc apoi. Scriu repede și frumos mai ales în drum spre țară, pe dn2. Între Sinești și Movilița scriu cel mai mult. Nu știu de ce curbele alea în câmp deschis mă ațâță. Scriu și când mă cocoț să șterg praful de pe rafturile înalte. Scriu sus, aproape de tavan, de unde textele nu mai coboară niciodată. O dată am lovit o sticluță cu parfum iar dopul a sărit la câțiva metri. Până să mă decid să-l recuperez aveam deja aproape 3000 de semne.

Ultimele rânduri le mâzgălesc la Coșereni, după crucile soților Aldea Teodorovici, înainte să fac dreapta. Îmi holbez farurile cât pot și încerc să mă strecor fără să tulbur câinii care mișuna cu priviri sticloase prin bălăriile de pe marginea drumului. Și merg tot mai încet ca să-i dau răgaz pisicii zgribulite să traverseze dintr-un boschet într-altul. Niciun om, nicio mașină. Doar stele, multe stele tot mai clare, tot mai aproape. Câte una mai prietenoasă coboară și se așază în dreptul unui felinar și mă ghidează prin întunericul încă gros. Iarna, steluțele stradale se sting, pare-mi-se, pe la șase. Și iată un mic paradox care prinde a mă frământa la câteva minute după ora 5: cum poate un drum de țară să fie mai luminat decât un drum național? Păi ăsta-i farmecul Bărăganului! Căci și eu am lângă casă un ditamai dealul…

Iarba izlazului cu un singur plop e înțepenită într-o crustă argintată iar gerul îți încorsetează toate oasele. Blana cățeilor e umedă, puțin rece. Emoția revederii e-n respirația fierbinte, în pipăiala mută, înfrigurată, în nemișcarea în care vor aștepta până la ziuă, ghemuind preșurile de la intrare și privind chiorâș spre cușcă. Visele oamenilor încep să se tulbure. Trece prima mașină și se înfiripă primul cântat tremurat de cocoș. Eu sorb din cafeaua fierbinte și încep să visez…

Vacanta la Roma

De ce se lipise pielea portofelului meu de pielea unei maini necunoscute intr-o statie de metrou din Roma, habar n-am. Stiu doar ca mergeam catre Colosseum, ca ma pregateam sa urc in metroul sosit in statie si ca brusc am inceput sa zbier pe romaneste “Ce faaaaaaaci? Ce faaaaaaaaaaaci?”. Iar mana mai inchisa la culoare decat a mea mi-a inteles perfect zbieretele, mi-a raspuns gutural “aoilio, manca-t-as” si s-a topit in multimea care se revarsa continuu spre si dinspre iesire, lasandu-ma sa-mi rumeg stupoarea cu voce tare: “A vrut sa-mi fure portofelul, a vrut sa-mi fure portofelul, a vrut sa-mi fure portofelul….” Lumea m-a tarat in vagon si din nou mi-a fost neclar de ce femeile care vazusera ce vazusem si eu se agitau si-mi vorbeau intr-o limba care seamana cu a mea, dar nu era a mea si nici nu as fi vrut sa fie. Intr-un tarziu am inteles totusi: se chinuiau sa-mi explice cum trebuie purtata geanta la metrou, geanta care trebuie lipita de caldura corpului si ferita de degetele lungi ale unor maini acoperite, de obicei, de un bronz natural.

Dar iarasi n-am priceput de ce picioarele au refuzat sa ma duca la Colosseum si m-au asezat pe o bordura rece ca si fiorii ce-mi curentau spinarea si ceafa. Am stat asa pe piatra rece, am privit cu ura zidurile Colosseumului aflat la o suta de metri in fata, de parca din cauza lui trecusem prin ce trecusem, am mangaiat iconita triptica din portofel, cartea de identitate, permisul auto, banutul de zece pence gasit pe jos intr-o parcare din Poiana Brasov (moneda mea norocoasa care ma salveaza ori de cate ori nu am 50 de bani sa pun in carucioarele de la Carrefour) si brusc n-am mai vurt sa merg la Colosseum. Ne-am plimbat prin gradinile Forumului roman.…Mare lucru nu-mi mai amintesc…Stiu ca urcam si coboram tot felul de scari dintr-o piatra innegrita de pasi pe care nimeni nu i-a numarat vreodata, ca suisurile si coborasurile acelea ni se intersectau cu hoarde de turisti care isi tropaiau curiozitatile in spatele ghizilor cu voci rasunatoare si gesturi ample, ca ma departam cand auzeam vorbindu-se romaneste, ca in minte mi se derula obsesiv scena de la metrou si ca, in delirul acelea, ii atasam tot felul de finaluri dramatice….

Nu a fost o vacanta in adevaratul sens al cuvantului. Au fost  patru sau poate cinci zile, prin 2005, intr-un octombrie in care cineva umbla la butoane si rasucea termostatul cand pe rece, cand pe cald, cand pe ploaie marunta si deasa, cand pe dimineti incalzite de un soare plictisit, ramas asa din alt anotimp. Zile la capatul carora noptile italiene si-au scurs lentorile prin venele umflate de nerabdarea de a ma intoarce in tara si de a pune capat unui dor mistuitor care innoda de fiecare gand unul si mereu acelasi nume – Alexandra, Alexandra, Alexandra, Alexandra, Alexandra, Alexandra, Alexandra, Alexandra……

Cateva zile si o nunta. O nunta la o bisericuta ortodoxa intr-un colt intunecat al Romei (la propriu si la figurat), la care nici taximetristii nu stiau cum se ajunge, si mai apoi in Piazza Bucuresti, intr-o locatie grandioasa de pe terasa careia orasul parea un splendid covor tesut cu migala din luminite multicolore. Imaginea asta, cu totul cu vanticelul impertinent care mangaia coapsele perfecte si decolteuri ample ale nuntaselor si le amesteca parfumurile scumpe, a intrat definitiv in sertarul cu vederi frumoase.

In rest, doar flashuri, unele clare, altele faramitate sau in curs de: Vaticanul, sub asediul miilor de turisti care se incolonau disciplinati la filtrele de securitate, cugerea involburata a Tibrului pe sub Podul Ingerilor, fatadele vetuste vopsite in culorile linistii si trecerii timpului, ferestrele zambitoare cu obloane deschise, stradute inguste care ofera trecatorului, cu modestie, adevarate surprize arhitectonice, imigranti care vand umbrele negre la cinci euro bucata, masini parcate “bara la bara” sau, mai bine spus, bara-n bara, magazine in care toate modelele de pantofi sunt fara de cusur, personalul scrobit de la hotel, sacoul de catifea neagra si obrazul ca de ceara al lui Catalin Botezatu, decolteul cat marele zid chinezesc al Ralucai Badulescu si subtirimea nefireasca a gleznelor sale  obligate sa sustina importanta unui trup grandios, doua fete superbe de-a stanga si de-a dreapta lui Dan Fischer, bascuta ca o minge dezumflata si buzele tuguiate voluntar ale nevestei lui Mihai Albu, strigatele pitigaiate ale mamei Zina si mandria materna care-i intinerea obrazul cand vorbea despre Catalin Negreanu, fiul domniei sale si fostul meu coleg de la Ziua, zambetul afabil al lui Cristian Chivu si grimasele perifide ale Mariei Marinescu, figura marmoreica a norei lui Dumitru Dragomir si minunata sa rochie rosie, creatie Razvan Ciobanu, umorul lesinator al sefului Ligii si tandretea pe care nu se zgarcea s-o emane catre sotie, superba rochie Escada a Monicai Gabor, viitoarea doamna Columbeanu, primita insa cadou de predecesoarea sa in casa de Izvorani – frumoasa Blanche (Gabriela Botezat). Multe din imagini s-au mai luminat si pe parcursul scrierii acestui text, dar unele au refuzat pur si simplu sa iasa din negura in care le-a aruncat uitarea.

Intrebare: cine cu cine s-a luat? R: Adrian Mutu si Consuelo din Republica Dominicana. I: Ce cautam la nunta aceea unde nu cunosteam pe nimeni sau mai bine spus pe cei mai multi ii stiam doar de la televizor? R: sotul (meu), director la o revista mondena, a primit o invitatie iar cand ne-am dezmeticit, cand numele copilului a inceput sa-mi urle in cap, eram deja cazati la etajul al cincilea al unui hotel ingrijit, la doi pasi de Villa Borghese, cu draperii si huse atat de inflorate ca era imposibil sa rezisti acelei abundente florale mai mult de o ora. Hoinaream pe strazi, cu directie sau fara, incercand sa descoperim un oras aparut inopinat pe harta traseelor noastre turistice. In afara draperiilor imprimate cu atata sadism, am retinut terasa de la ultimul etaj al hotelului, unde isi dadeau intalnire cele mai aprige vanturi ale Romei si unde urcam nu atat pentru a fuma, cat pentru a ghici departarile in care se afla copilul…

Si tot in acest hotel, la receptie, s-a produs, in chiar dimineata plecarii noastre, una dintre cele mai lipsite de noima erori…Ne astepta taxiul in strada. Am predat cheia si taram bagajele in directia iesirii cand vocea ragusita a receptionerului – individ grizonat, buhait si usor mahmur, costumat intr-o redingota ponosita, fortata sa cuprinda un abdomen proeminent – a pus capat murmurului matinal din hol. Ne-a acuzat ca intentionam s-o stergem romaneste, fara sa achitam sejurul. I-am explicat, intr-o engleza pe care o intelegea pe sarite, ca totul fusese platit dinainte. “De cineeee, sir?”, a ranjit el batjocoritor. Au trecut zece, poate cincisprezece sau chiar douazeci de minute de scotocit prin chitante, facturi, convorbiri telefonice, butonari, vociferari, scarpinari repetate in crestetul capului, scena kafkiana sfarsindu-se la fel de haotic precum incepuse: burdihanul receptionerului s-a ivit de dupa una din coloanele din hol, a prins cu degetele deformate de grasime bagajele, le-a zvarlit in taxi dimpreuna cu niste mormaieli interpretate de noi drept scuze si iata-ne, in sfarsit, in drumul spre aeroport, fara sa avem macar habar ca necazul goneste mai repede decat un taxi italian. Asadar, necazul ajunsese binisor inaintea noastra la Fiumicino si savura proptit intr-o rana neputina a doi romani de a intelege de ce doua angajate Alitalia le refuza imbarcarea cu doua ore inainte de decolarea avionului, atata timp cat biroul de check-in era inca deschis. Am fost sfatuiti sa apelam la…..mila (exact asa ni s-a spus) sefului de tura care insa nu se afla in cea mai caritabila zi a vietii lui. Ba mai mult, era chiar nervos si ne-a amenintat ca pune echipele de securitate aeroportuara pe noi daca mai miorlaim pe la usa lui. Ce copil? Ce tara? Ce hotel? Ce receptioner? Ce greseala? Mie nu-mi veniti cu de-astea! Ati pierdut avionul si cu asta basta!

Si iarasi am tarat bagajele. Si umilinta, si neputinta, si urletul interior, si furia… si ne-am tarat asa, impovarati, aproape opt ore. Opt ore care s-au scurs chinuitor de incet, opt ore lungi cat opt eternitati, opt ore in care am simti cum se insinueaza incet, picatura cu picatura, asemeni unei perfuzii cu (s)curgere lenta, aeroporto-fobia.

Copacii din gradina mea

As vrea sa fie doi nuci, doi-trei meri, un cais (ca unul am deja), un piersic, doi-trei pruni, doi ciresi, doi visini, un gutui. Si as mai vrea un tei. Vreau neaparat sa adie vantul si sa miroasa a tei. Si sa scartaie poarta din lemn. Iar eu sa ma gandesc la Dumnezeu si Dumnezeu sa se gandeasca un inceput de secunda si la mine.

Visul asta il visez mereu. L-am visat si astazi pe trotuarul din fata blocului, unde vantul a vrut sa-mi intre in geanta, dar eu am tras fermoarul iar vantul s-a apucat sa bata cu degetul in geamul de la masina. Dar i-am facut semn sa plece. Pe scuarul de langa bloc un utilaj scobea pamantul. La inceput am crezut ca e tramvaiul ecologic al lui Vanghelie. Apoi mi-au dat lacrimile: erau gropi pentru pomi. De cand m-am mutat pe strada asta n-am vazut pe nimeni sa planteze copaci. Dupa zece ani, cand nu le mai astepta nimeni, miracolele au venit buluc pe strada mea: s-au nascut copaci si au aparut semafoare la trecerile de pietoni la care nu oprea nimeni, nici masinile si nici pietonii. Doar salvarile opreau sa-i duca pe pietoni la spital. 

L-am sunat iar pe unchiu’ Costel sa-l intreb iar cand se apuca de arat curtea ca sa pot sa plantez copacii – doi nuci, doi-trei meri, un cais (ca unul am deja), un piersic, doi-trei pruni, doi ciresi, doi visini, un gutui si un tei – iar el nu m-a amanat iar. „Uite maine”, mi-a zis. Am tacut. Apoi m-am bucurat, ca daca zice ca face, stiu ca face. 

N-aveam nicio directie si poate tocmai de aia am ajuns la piata. Am intrat in vorba cu spatele unei babe cu solduri cat Podisul Transilvaniei care aranja marfa pe taraba si care n-a vrut sa-mi dea gogosari pe motiv ca „nu e, mama, pe alese. Pai si cu aia marunti, ce fac, ii mananc eu?!” „Ca doar nu de la gogosari marunti te-ai facut mamaie cat Podisul Tibet”  (asta nu am zis-o, dar am gandit-o). M-am dus spasita la Magduta, o fosta vecina din Valea Ialomitei care vinde la taraba in Piata Orizont, tot din Dr Taberei. De obicei, o evit, ca ne stim de mici iar cand ma vede urla de se uita toata piata la noi „Buna, Cami. Auzi tu la ce televiziune mai lucrezi?”.”Buna, Magda. Eu n-am lucrat in televiziune…Acum nu mai lucrez nicaieri ca s-a inchis ziarul” „Aaaaa, naspa”. „Ce-ti dau?”. Si-mi da ce am nevoie. Ba chiar ma lasa sa aleg. Imi face cu ochiul sau negru ca o noapte fara stele. O intreb cum rezista in curentul pizmas care ma face sa lacrimez si parca ar vrea cu orice chip sa-mi trezeasca din somn  sinuzita. Zic „nani, nani, sinuzito” iar sinuzita doarme. Si numara uneori ca prin vis: doi nuci, doi-trei meri, un cais (ca unul avem deja), un piersic, doi-trei pruni, doi ciresi, doi visini, un gutui si un tei.

Un strop de birocratie rurala

E la o ora si putin de Bucuresti, dar distanta pare ca se masoara mai mult in ani decat in kilometri. Doar crucile din cimitir s-au inmultit, in rest totul e neschimbat, ca-n vremea copilariei.

Ploaia s-a oprit. Dar e la fel de frig ca intr-o zi mai blanda de iarna. Pe la porti doar gaste zgribulite, care se baga tot mai tare una intr-alta. Sasaie din pozitia “culcat” rarele masini care intra in raza de acoperire a cardului lor. Or fi satule, ca porumbul abia a fost adus de pe lunca sau din deal, de pe unde il are fiecare, iar porumbarele sunt pline.

Primarul a lasat vorba ca ajunge abia dupa 14.00. Lipseste si doamna Militia, simpatica sa secretara. Plinuta si cu dioptrii maricele, are aerul unei eleve premiante, dar e blanda si ajuta pe fiecare.

Sunt indrumata catre nea C. caruia i se mai zice si nea Onica (nu-i dau numele intreg pentru ca pur si simplu nu mi-l amintesc). Am venit dupa o adeverinta ca sa putem inainta dosarul la Enel. Stie domnul primar despre ce e vorba. Stie si nea C., numai ca nu gaseste formularul, ca ne trebuie un anumit tip de ….”Va grabiti?” “Aaaaa, nu chiar”, ma ia gura pe dinainte. “Mai stati nitel sa caut”. “Cine mai e pe aici?”, incerc eu o conversatie in timp ce el isi umezeste aratatorul in gura ca sa mareasca viteza de rascolire printr-un vraf de hartii la care se holbeaza tot mai mirat. “Doar vicele”. Neonul din biroul lui palpaie constant si imi intrerupe toate gandurile. Ii spun ca astept pe hol. “Cum vreti”.

***

“Vicele” se plimba plictist sau poate ingandurat. Are pantaloni calcati la dunga iar, pe sub puloverul uzat, cu model, se zareste timid o camasa in nuante incerte. E neobisnuit de inalt. E subtire si, daca n-ar fi usor adus de spate, ar semana cu o rigla. Merge privind in jos. Observ in urma lui o dara groasa de fum, dar tigara pe care o tine intre degete e mai mult plimbata decat fumata. Nu pare sa aiba peste 45 de ani.

Spre deosebire de birourile intunecoase si mici, in care nu intra mai mult de o masuta, un fiset si un functionar, holul e disproportionat de lung si de lat. Are aspect de sala de asteptare. Aproape de biroul primarului troneaza o bancheta maronie, din imitatie de proasta calitate. E totusi curat si foarte alb iar partea inferioara e imbracata intr-un lambriu, montat rudimentar. Te insoteste peste tot un miros neplacut de vechi, imbacsit, mirosul saraciei si al neputintei.

Trei femei – una batrana, voluminoasa, dar agila si vorbareata, doua mai tinere, timide si tacute –  se deplaseaza in formatie compacta pe urmele “domnisoarei Ani” de la “taxe si impozite”. In timp ce le xeroxeaza niste acte, “domnisoara Ani” le dojeneste parinteste ca au lungit-o prea mult cu impozitele si acum trebuie sa plateasca penalitati. “Vai de capul si de zilele mele! Si de unde sa dau, domnisoara Ani, noua milioane? Poate doar daca ma vand”, zice vorbareata. “Vinde-te, mamaie, s-o gasi si pentru mata un cumparator”, raspunde razand “domnisoara Ani”. Inaltuta si mereu data cu negru pe la ochi, “domnisoara” sa tot aiba prinse in cununa vietii 45-47 de primaveri. Are degete lungi si maini curate, ingrijite. In plus, e o fire vesela. In primava trecuta, si noua ne-a incasat, tot asa razand, vreo 2000 de lei noi, impozite si penalitati.

 “Domnisoara Ani” intra in birou iar ele raman in prag, dezorientate si nemultumite. Sunt imbracate gros si au dare de noroi pe hainele ponosite. Pe sub capoate au pantaloni iar in picioare papuci rupti, patati de balega si gainat. Sosetele decolorate le atarna dincolo de marginea papucilor. Ne studiem reciproc. Batrana isi asaza broboada pe cap si ridica din umeri. “Pai asa e: de unde boalii sa dau noua milioane?”

***

Ma duc sa vad ce mai face domnul C.. Il gasesc aplicand pasta corectoare pe o hartie. “Asta e! Am gasit-o, dar trebuie sa sterg niste cuvinte ca nu se potrivesc cu situatia matale. Cand zici ca a murit mama?” “Pai nu mama a murit, ci mama mamei mele. Mama e mostenitoarea parintilor ei, decedati, iar eu am venit in numele ei.” “Aha. Si unde aveti casa?” “In satul Bratia, la islaz” “La islaz? Voi sunteti aia de la Bucuresti cu casa? Ai lu’ nea Costica Dascalu’ ?” “Da, da, exact! Noi!” “Pai de ce nu ziceti asa?! Stai sa vad daca sunteti trecuti in registrul agricol” “Asaaaa, Bratia, deci….Ia sa vedem…..Ulescu, Ulescu….a uite Ulescu Maria”. Citeste din registru: “Ulescu Maria, decedata in 1905” “Pai n-are cum ca a murit abia anul trecut….”  Rade. “N-are cum! Nu te impacienta ca mai am unul!”. Si, intr-adevar, mai are unul. Dar nu e nici acolo. “Mai am unul!”, exclama fericit. In asta sunt trecuti  toti: parintii mamei, mama si toti cei opt nepoti ai maica-mii, copiii fratelui decedat. “Ii stiu. Mama ta e sora cu Mimi?”, zice. Explic: “Mama e cumnata cu Mimi. Mimi a fost sotia lui Aurel, fratele mijlociu al maica-mii, mort de vreo zece ani“. “Aaaaa…ma stiam bine cu Aurel. Eram prieten cu al lui Putaru si ma duceam la fotbal, la islaz. Pe Stelus (fratele cel mare) nu prea il stiam. Sedea mai mult pe la Bucuresti”. Incerc o eschivare: “El a murit inaintea lui Aurel…..Puteti sa completati adeverinta, va rog?” “Cum sa nu? Ca doar n-o sa pleci cu ea necompletata”. Rade….Incepe sa completeze nenorocita de hartie. Peretele din spatele lui e acoperit in intregime de imaginea comunei suprinsa din satelit. Plopul inalt de la islaz pare o mazgalitura iar curtea noastra e plina de pete maronii, probabil anexele, demolate primavara trecuta. Nea C. scrie citet, caligrafic, dar greu, extrem de greu. Ma mir in sinea mea ca individul asta confuz, debusolat, cu o privire de care e agatata tampenia in starea ei pura, reuseste, cu mainile lui butucanoase si ostile, sa scrie corect, frumos si ordonat. Poate ca buimaceala i se trage de la neonul care palpaie nebun. A terminat. Verifica. Pare multumit. “Ma duc sa iau numar de inregistrare”. Vine dupa zece minute desi biroul in care a intrat e alaturi, la doi metri. “Acum mergeti la vice sa iscaleasca. Dac-o fi…” Tresar: “L-am vazut acum un sfert de ora. Credeti ca a plecat?” Ridica din umeri: “Si daca a plecat se intoarce. Ca nu se duce departe”. Ma rog in gand: “Da Doamne sa fie vicele in birou”. Vicele este. Citeste si “iscaleste”. Pun hartia la dosar si aproape ca o iau la fuga spre iesire. Cele trei femei sunt tot in usa la “domnisoara Ani”.

Mi se pare mai frig ca in urma cu – ma uit la ceasul de pe bordul masini- o ora. O ora? Atat am stat pentru o adeverinta? Bine cel putin ca n-a fost nimeni inaintea mea….

Comuna Axintele, judetul Ialomita

Soparle, broaste si furtuni solare

Am pierdut lupta cu somnul cam pe cand Maximus Decimus Meridius gonea (a cata oara?), sambata seara, sa-si salveze sotia “cu parul negru ca pamantul” si copilul, pe care nu-i mai vazuse “de doi ani, 264 zile si o dimineata “. Stiam, oricum, ca va ajunge prea tarziu, asa ca m-am lasat…De pe Antena 1 am intrat direct intr-un vis cu soparle si broaste spulberate apoi de furtuna solara care incepuse mai devreme, nu in 2012. Era atata zgomot, se auzeau niste bubuituri inspaimantatoare ca mi-a fost frica sa mai raman in visul acela si m-am trezit.

Am asteptat cateva secunde sa ma dezmeticesc. Dar bubuiturile nu au incetat asa cum sperasem…Dimpotriva, le auzeam si mai clar. Veneau de undeva de afara, dinspre Casa Poporului. M-am uitat la ceas. Era in jur de 22.30.

Sinaia, frumoasa noastra neingrijita

Primele mele iubiri au fost Pelesul si Pelisorul. Treptat am inceput sa cunosc si orasul bucata cu bucata, sa-i stiu bine culorile, mirosurile, tacerile si zgomotele in toate cele patru anotimpuri. Cartierul Furnica si impunatoarele sale vile interbelice, manastirea, parcul, piata in care gaseai camasi barbatesti Guy Laroche (probabil contrafacute, dar care aratau impecabil), librariile inguste, dar intesate cu carti, drumurile prin padurile pe unde brazi isi murmura eternitatea iar izvoarele isi preling apele cantatoare catre alte ape.

Sinaia a devenit un refugiu accesibil si datorita reducerilor, la cazare, de 70-85% de care beneficiam ca ziarist. Apoi o vreme n-am mai fost….

Am revenit dupa aproape doi ani. Nu s-au schimbat prea multe. Ochiul meu de turist impartial s-a bucurat de multa frumusete, dar a sesizat si mici imperfectiuni, discutabile, de altfel.

Centrul are acelasi aspect prafuit, decolorat, al unui orasel oarecare de provincie. Miroase a foietaje. Lumea se plimba agale brat la brat, rontaind Fornetti, popcorn, seminte de floare si tragand adanc in piept gaze de esapamant. Femeile sunt date cu ruj si poarta colanti trei sferturi accesorizati cu inele si cercei grei din aur turcesc de 14 carate; barbatii bermude sau pantaloni de trening cu vedere la glezne. Nici urma insa de indienii din Anzi care vorbeau perfect limba noastra materna si faceau playback in fata magazinului universal. La libraria de langa piata acelasi indivind barbos, usor absent, al carui iz de transpiratie te acompaniaza insistent printre rafturile cu carti. Nu prea il preocupa ce se intampla in jurul lui, dar daca o persoana putin interesata sa achizitioneze ceva – cum ar fi un copil de exemplu – il scoate din toropeala lui, se enerveaza:

Copilul: „Nenea, nenea, cat costa masinuta din vitrina?”

Nenea: „Dar tu buna-ziua nu stii sa spui?”

Copilul: „Buna ziua! Puteti sa-mi spuneti cat costa masinuta?”

Nenea”: „Care, ma? Aia?! Hai, da-i drumul de aici, ca n-ai bani s-o cumperi!”

Paginile meniurilor unora din restaurantele centrale iti ofera si ele o lectura interesanta, pe care o executi chiar de mai multe ori pentru a te convinge ca ai citit cu atentie. In cazul de fata, pizzeria Irish House:

Parcarea e ceva mai scumpa decat la Bucuresti – 3 lei pe langa parc, 5 la Peles iar la Cota 1400 chiar 9 roni.

Dar masina mai mult te incurca decat te ajuta….Doar pe doua-trei din strazile importante este posibil sofatul fara peripetii. In rest, mai sigur, mai economic, mai sanatos e mersul pe jos! Asfaltul din cartierul Cumpatu (unde se afla si Casa memoriala George Enescu) s-a topit odata cu zapezile iernii lasand in urma doar gropi, denivelari, hauri in fata carora autoturismul pur si simplu paralizeaza de frica. Straduta in panta pe care se afla si vila domnului Cornel Nistorescu e inundata de apele curate ca lacrima ale unui izvor care se prelinge netulburat de pe versantul din apropiere.

Altfel, primarul Vlad Oprea e mai fericit ca niciodata. Vrea sa se aseze la casa lui. Dar mireasa sa nu e pe placul sinaienilor care i-au si gasit un mic cu(s)ur – cica ar fi barbat. Cel putin asa umbla barfa pe aleile parcului, pe sub tiroliana la care copiii asteptau cuminti la rand iar parintii plateau resemnati 10 roni/datul pe franghie.

In rest, e liniste. Ursii, care scotoceau seara prin gunoie si bagau spaima in turistele mai slabe de inger, au fost adunati si mutati disciplinar in alte zone ale patriei mai putin frecventate de oaspeti de peste hotare. Telegondola roz-bombon, culoarea in care viseaza primarul, urca si coboara agale peste varfuri brazilor usor excitati de acest perpetuu du-te vino.

Seara, muzica orasului se aude de departe. Iar oamenii se opresc in loc s-o asculte. Se canta in parc:

Si la Casino, la un nivel mult mai inalt in cadrul Festivalului International Enescu si Muzica Lumii. L-am ascultat si aplaudat frenetic pe Andrei Licaret, fiul pianistului si organistului Nicolae Licaret.

Ne-a placut foarte tare si Ansamblul Violoncellissimo:

Sub privirile contrariate ale unor femei de serviciu, am hoinarit prin salile tulburatoare ale Casinoului si, impresionati, coplesiti, ne-am lasat tarati intr-un vis care se infiripa la inceput de crepuscul cu reflexe argintii.

***

Noaptea alunga orice urma a temperaturii ridicate din zilele incinse de vara. Atunci se simte cel mai bine rispa de arome pe care o presara florile de padure, pe aleile de la Peles. Cine stie, poate ele mai trag nadejde ca miresmele lor suave, neprihanite, vor mai inspira candva o Carmen Sylva sau poate pe una din tinerele domnisoare de onoare ale Elisabetei de Wied indragostita profund de tanarul print, mostenitorul coroanei, sortit insa alteia. 

Intotdeauna mi-e bine la Sinaia, mai bine decat in orice alta parte in care am fost vreodata. Acolo ma simt ca intr-un basm parfumat care vine din trecut, ma leagana si ma dezleaga de prezent….

Fratele Eftemie de la Muntele Athos si maica sa din satul Pestera

Ploua torential. Afara dar si in pensiune, pe acolo pe unde tabla tip Lindab nu fusese montata bine de catre meseriasi.

Cand am auzit cu cata dusmanie lovea in acoperis, m-am repezit spre usa de la intrare sa verific daca Alexandra, pe care o vazusem cu cateva minute inainte jucandu-se cu cainii in curte, se adapostise in casa.

Atunci i-am vazut silueta firava si mainile mici, muncite, dar neobisnuit de albe, agatate de tamplaria frumos pictata, reprezentand un fel de gardulet ce impartea veranda in vestibul si loc de servit masa….Privea tacuta prin geamurile pe care se prelingeau suvoaie ostile, spumegatoare, avand parca o razbunare de implinit. 

S-a uitat spre mine cu sfiala, usor jenata ca fusese nevoita sa se adaposteasca in casa unor straini. Am simtit brusc cum trupul sau plapand, acoperit de haine asortate involunar cu norii aceia vinetii, degaja o caldura nefireasca  iar ochii de culoarea cerului senin hipnotizeaza timpul, care isi opreste curgerea, lasandu-ma sa inregistrez toate detaliile acelei intalniri.

Incepem sa vorbim. Despre ploaie, despre sat, despre turisti, despre biserica, despre parintele paroh care nu vrea sa locuiasca in sat, desi enoriasii i-au ridicat o casuta frumoasa, cu toate cele necesare. Deschisa, dar timida, zambind aproape dupa fiecare cuvant, framantandu-si mainile, coborandu-si adesea pleoapele peste albastrul limpede al ochilor si emanand mereu aceeasi caldura, aceeasi duiosie care imi starneau noi si noi curiozitati.

Are sase copii, trei baieti si trei fete. Ii numara trei cate trei pe degete.

– Stiti, cel mai mare dintre baieti e plecat la Muntele Athos, imi zice.

– In vizita?

– Sunt deja trei ani de cand e acolo…S-a dus si dus a fost. Acum nu mai e Ion al meu, e fratele Eftemie. Nu l-am mai vazut de atunci – la Pasti s-or implinit trei ani de cand o plecat – dar vorbim mereu la telefon. Imi zice: „mama, asta e destinul meu, asta a fost chemarea mea”  iar eu zic ca asa trebuie sa fie pentru ca are 36 de ani si a umbla mult,  a vizitat toate manastirile de pe la noi, a vazut multe si era tare nemultumit de tot ce se intampla pe lume….

– Si de ce nu v-ati vazut?

– Nu vrea. Fratii si cu taica-su s-or dus de multe ori pe Sfantul Munte, dar cu mine nu vrea sa se vada. Imi zice: „mama, nu sunt inca pregatit. Stie ca sufar inca si nu poate sa ma vada asa. Vrea mai intai sa ma obisnuiesc cu gandul asta. Acum sufar mai putin, dar la inceput a fost tare greu. Plangeam tot timpul. Ma imbarbatam insa spunandu-mi ca cel putin nu e mort, ca a fost alegerea lui sa traiasca acolo, ca a fost chemarea Domnului – iar cu vointa lui Dumnezeu nu te poti pune. Chiar daca n-am sa-l mai vad niciodata, stiu cel putin ca e bine, ca e fericit acolo unde e….

– Nu spuneti asta! Sunt convinsa ca atunci cand va fi pregatit, o sa vina….

Vorbele mele ii imbujoreaza obrajii si ii aduc in ochi alte si alte inceputuri de lacrimi. Ofteaza:

– E greu, e foarte greu….

Ma priveste fix in ochi. Isi ridica mainile si le aseaza in dreptul inimii:

– Am aici o rana care nu cred ca o sa se inchida vreodata. Maine e ziua lui. E nascut pe 5 august, cu o zi inainte de Schimbarea la Fata. Si exact asa a fost si el. Cand a auzit chemarea, s-a schimbat la fata….

Se ridica brusc:

– S-a oprit ploaia. Va multumesc, va multumesc din tot sufletul!

– Nu mie, ci proprietaresei, dar nu va duceti incolo ca poarta e in directia opusa….

Isi regaseste directia, imi zambeste pentru ultima data si alearga sprintena prin iarba uda care nu mai are putere sa soarba atata apa.

Raman in prag chiar si dupa ce silueta subtire, invesmantata in negru, dispare intr-una din casele vecine. Imi curge nasul si parca nu-mi vine sa cred ca rapaiala de acum cinci minute a adus cu ea o femeie cu ochi albastri din care picura ploi sarate si o poveste care mi-a ravasit gandurile….

Pestera, miercuri, 4 august

Pestera, ziua a cincea

Dimineata. Norii au coborat in vale…

***

Dupa micul dejun am pornit prin padure spre helesteul francezului, un antreprenor care a platit unor localnici sapte miliarde de lei vechi pe o cabana veche si doua dealuri. N-am vazut helesteul pentru ca se afla exact pe proprietatea omului iar drumul era presarat cu placute care avertizau ca accesul este strict interzis. Am vazut in schimb asta:

***

Rex si Pufi, doi catei din vecini de a caror atentie ne bucuram doar in timpul mesei de pranz:

 

Varsta inocentei

Colege de clasa si de parc: Gabi Nastacu (stanga) si Alexandra Tabacu (dreapta). Pe treptele bisericii Sfantul Spiridon din Kerkyra, Corfu, care adaposteste moastele sfantului, patronul spirital al insulei (tocmai de aceea pe multi dintre corfioti ii cheama Spiros). Sfantul ierarh alearga fara zabava acolo unde il cheama necazurile credinciosilor si din acest motiv incaltarile lui de matase de tocesc si trebuie schimbate anual.

 

 

Aceleasi personaje, acelasi minunat oras cu stradutele sale inguste, unde influenta cuceritorilor venetieni pare sa se fi statornicit pentru totdeauna. 

Cocotate pe „tronul” Kaizerului Wilhelm al II-lea din pitorescul Pelekas. Insula este pur si simplu la picioarele lor. 

Terasa hotelului Levant, aflat la 50 de metri de tron, devine la apus locul de intalnire al celor care vor sa asiste la ultimele zvacniri portocalii ale soarelui. Lumina se stinge incet-incet in mare iar noaptea isi intinde, netulburata, incantatoarele-i vesminte instelate. Au o magie, un parfum misterios, sarat si mereu racoros noptile in insula Corfu….

1350 metri, distanta de la Pamant la liniste

Plec la Mamina. Cu copil si sot. Mai sunt camere libere daca va tenteaza….Noi am fost prima oara anul trecut, tot asa pe la sfarsit de iulie, si ne-a placut, ne-a foarte placut. Mai ales dulceata doamnei Mamina :), vorba unui clasic in viata. E liniste-liniste, e verde, e albastru, iar norii te gadila uneori in talpa. Si apoi daca te uiti in jos, in valea care se rostogoleste la picioarele tale, parca-parca iti vine sa fredonezi (bineinteles, intreg fiind :)) melodia lui Tudor Chirila –  „Acum stau si va privesc/Hohotesc, tot hohotesc/Nu de lacrimi, ci de ras/ Caci sunteti micuti de sus”.