Archive for category A fost odata

Înzăpezirile de altădată

Am nostalgia iernilor risipite în frânturi de memorie … Nu jinduiesc retrospectiv după vreun peisaj feeric, arome pierdute, povești la gura sobei sau exaltări specifice copilăriei. Doar că nu ne bântuiau atâtea sensibilități și nici excesiva predispoziție la disconfort de acum.

Despre starea drumurilor aflai abia la autogară, când vânzătoarea de bilete plescăia somnoroasă breakingnewsul: „la Axintele nu merge nicio rată, mamaie”. Ca și eschimoșii de acum, mamaie nu credea nici ea în breakingnewsuri. Își potrivea broboada și analiza variantele rămase, cu mai multă precizie decât zgomotoasele comandamente de iarnă din prezent. Traistele uzate și grele, în urma cărora tropăiau două nepoate bucureștene, se mutau în gara de alături și așteptau răbdătoare pornirea anevoiasă a câte unui tren și așa foarte întârziat.

Una din neuitatele mele vacanțe de iarnă a început într-un compartiment frigorific. Ne tremurau plămânii când ne atingeam spinările de mușamaua înțepenită a banchetelor și scrijeleam cu unghia nervurile de gheață de pe geamuri, ca să aflăm pe unde suntem. Eram mereu în același loc. Sau cel puțin asta ne comunica peisajul uniform, căci trenul se mișca. Ne izbeam picioarele și suflam mereu în mâinile amorțite, dar nu scăpam niciun cuvințel din conversațiile care, pe măsură ce înghesuiala devenea tot mai mare, erau și mai însuflețite.

Am ajuns la Urziceni aproape de căderea nopții. Am tras la o mătușă, cea mai mică din cele cinci surori ale lui tataie. Tușa Anica, căsătorită a doua oară cu un bărbat la fel de bolnăvicios ca și răposatul, era prinsă până peste cap cu îngrijirea unui nepoțel timid, sfrijit și cam urâțel. Studiam uluite ventuza imensă care-i acoperea lui Forinel, pe sub ochelarii imenși, unul din ochi. Am ieșit din muțenie abia a două zi dimineață la plecare, când ne-am luat, în șoaptă, rămas bun și i-am strecurat în palmă biletele de tren cu care am fi vrut să ne lăudăm prin fața blocului, la întoarcerea în București. Mamaie ne-a lăudat mărinimia, convinsă că Dumnezeu ne va răsplăti, pentru că Florinel e copil necăjit, fără tată. Cam ca noi, dar nu chiar la fel, pentru că taică-su avea să iasă după patru ani. Dar numai Dumnezeu știe dacă fata deșteaptă a tușii Anica, care și-a tocit coatele pe băncile facultății ca și nen-tu Steluș, o să vrea să-l aștepte.

În rabla suspectată a fi rata de Axintele – singura, de altfel, care s-a încumetat să plece din autogară – am uitat de tanti Anica și necazurile ei (cam vreo doi ani, până când ne-am întâlnit întâmplător pe stradă, în București. Îi murise și cel de-al doilea soț, vânduse casa din Urziceni și se mutase la capitală, că Florinel mai avea puțin și mergea la școală. Încă îi mai fugea ochiul, dar nu ca înainte). Șoferul hârbului n-a vrut în ruptul capului să meargă mai departe de Coșereni, deși, din disperare, oamenii aflați pe drumuri de mai multe zile se ofereau să-i plătească oricât, la negru. Mamaie și-a aruncat traistele pe umăr, ne-a smucit de la locul unei foarte posibile și apropiate încăierări, numărând pe degete, de mai multe ori, satele pe care le aveam de trecut.

Abia dacă lăsasem în urmă doi-trei kilometri din 18 și ne simțeam deja ispitite de o ușoară grijă și un început de descurajare. Ne odihneam tăcute pe băncuța de la intrarea într-o gospodărie, când din troiene s-a ivit izbăvitoarea cabină roșie a unui tractor. Ne-a izbăvit, cu hurducăieli dureroase, într-un iz acru de ceapă și țigări fără filtru, de următorii zece kilometri și, mai ales, de vastele întinderi țigănești de la Borănești.

Ațipisem, înmuiată de fierbințeala unei sobe, și am crezut parte dintr-un vis febra plecării care o cuprinsese brusc pe mamaie, dând slavă lui Dumnezeu pentru cum „știe El să le aranjeze pe toate”. I-am mulțumit călduros preamilostivei văduve din Bărcănești care ne preluase din ger, oferindu-ne un loc la gura sobei, și ne-am înghesuit într-un Aro înzăpezit și deszăpezit la câțiva metri de casa pe care tocmai o părăsisem. Sub privirile îngăduitoare ale unor tovarăși, îmblăniți până-n dinți, mamaie și șoferul, descoperit a fi băiat de la noi din sat, au descurcat crengile unui complicat arbore genealogic, identificând niște firave rămurele comune. Când ne-a văzut intrând pe poartă, tataie și-a făcut cruce. A sărutat apăsat icoanele, învrednicind-o pe mamaie cu singurul compliment pe care i-l permitea firea arțăgoasă „fă, Mio, fă, tu nu ești sănătoasă!”.

, , , , , , , , ,

3 comentarii

Locul unde nu ne mai e frică

Soarele s-a copt pe cer. Și nu e niciun nor pe aproape care să-i astâmpere fierbințeala. Zice lumea din Brătia că porumbul s-a ridicat, în luncă, chiar mai înalt decât un preșcolar. Unii l-au rărit și curățat deja; alții ajung mai greu la săpat, căci picioarele li se înțepenesc în fața unei cârciumi. Pe urmă se înmoaie și nu mai sunt bune de nimic. Vorbesc însă cu obidă despre buruiana mare și deasă ce mai are doar nițel până să înghită culturile. ”Ne-au speriat ploile. În niciun an n-a mai turnat așa. Și cum să intri în grădină când se ia tot pământul de chicere? Daꞌ și ce parcă poți să erbicidezi?! Dai o grămadă de bani pe prafuri și ce te faci dacă vine ploaia?! ”. Se tânguie la umbra răcoroasă a unui vișin și mai cer o bere care să le răcească mințile încălzite de atâtea griji și necazuri. Apoi amuțesc o vreme urmărind din ochi bobocii de gâște care ciugulesc prin iarba din apropiere. ”Ali cui e astea?”

Corcodușele nuꞋs coapte încă, dar multe se strică pe ramuri și cad învinețind pământul. Oamenii oftează, se scărpină sub pălăria împinsă spre ceafă și înghit în sec privind pământul care soarbe țuica lor bună și curată. Nici măcar femeile nu îndrăznesc să se bucure de amarul bărbaților. „Fir-ar a draculi de viață!”

Șoseaua e încinsă ca un fund de tigaie dar, chiar înainte de prăvălia lui Gogu, o luăm la dreapta spre cimitir, prin praful unei ulițe. La început e răcoare că-s nuci înalți cât dealul mic de la marginea satului; pe urmă tot te ajunge soarele și te frige mai ales în moalele capului. Zărim o fâșie din poteca îngustă ce intră pieziș prin mijlocul unei lucerne crescute pe un loc de casă cu gard mic și strâmb. Dar gardul nu se mai vede în spatele corcodușilor răsăriți unii la umbra altora. Portița din lemn putrezit e legată cu sârmă. Numai așa poți să păzești culturile de lăcomia vitelor care, odată scăpate, mănâncă până crapă. Pe oameni nu-i oprește însă nimeni să apuce scurtătura către cimitir. Așa era și-n vreme în care gardul mi-ajungea doar până în dreptul inimii. Pe atunci nu era nici poartă, nici portiță, ci doar un pârleaz pe care-l săream murind de râs, căci tare amuzante mi se păreau mamaie și alaiul ei de babe când se apucau să-și salte fustele neagre deasupra genunchilor de li se vedeau furourile și alte cămăși mai albe ca dinții din gurile care nu le tăceau tot drumul. Se trăgeau reciproc, se sprijineau una de alta și ajungeau pe rând de partea cealaltă. Îmi plăcea să le aud vorbind, tocând tot satul și oprindu-se în loc ca să spuie câte un necaz.

Nea Tudose e suit în clopotnița dintre tei și zbuciumă „cloapetili” care strigă numele unei femei. Genunchii i se îndoaie iar trupul costeliv se opintește trăgând cu putere de frânghia împletită care urnește gigantul răsunător. Limba dinăuntru lovește fierul gros și atunci clopotul le vorbește oamenilor.

Nu e urât în cimitir! Trandafiri cățărători cu crengi pătate de sânge strâng în brațele lor țepoase câteva cruci tăcute, uluite de această atingere parfumată. Ce straniu se înlănțuie viața și moartea sub soarele urzicător! Și crinii sunt înfloriți. Mirosurile lor îmbălsămează aerul abia în adierea răcoroasă a amurgului. Dar cine să mai vie seara prin cimitir?! Florile din primăvară, care pictaseră mormintele în culori atât de vesele, s-au scuturat rând pe rând iar locurile lor au rămas însemnate de câte o tulpină dreaptă și lungă, care se leagănă fără rost în bătaia vânturilor prăfoase venite din luncă. Nici bibilicile isterice, care intrau printr-o gaură de gard și țipau cât le ținea clonțul, nu mai sunt. Poate clocesc sau poate au ațipit pe sub vreo umbră. Și nea Tudose iar smucește frânghia, și iar ne intră în suflet un geamăt prelung. Apoi se face o liniște de auzi până și câinii care latră sub deal. Nea Tudose se așază cuminte pe o băncuță ascunsă sub tei. Are cămașă de culoarea cerului senin și capul acoperit de o pălărie cu o nuanță sau poate două mai decolorată decât iarna trecută. E subțirel, cu ochi ușor adânciți în orbite, dar pielea obrazului îi e curată și întinsă. Își leagănă în aer picioarele și le izbește când și când, scuturând un glod imaginar de pe tălpile gumarilor. La 84 de ani e iute la umblet. Și are vorba clară precum a clopotului pe care-l trage de câte ori se întâmplă o nenorocire în sat. „Dumnezeu s-o ierte! Era bătrână, daꞌ a murit de inimă rea. Într-un an i s-au dus doi băieți. Ăl din urmă nici nu crez să fi împlinit șase luni”.

Teii sălbatici și-au pierdut floarea, dar „ăia bunii abia acum încep să se dășchiză. Să te ții parfum! Uite colea în spatili bisericii. Dar cine poate să le adune floarea?! Că e mai înalți ca turlili…”. E nădușit, puțin livid, dar are chef de vorbă. Din nouă copii câți i s-au născut, doi au murit de prunci. Cel mai mic dintre băieți, născut în 75, „e în echipă. Uite acu trebuie să vie de la fotbal, că a avut meci. Zice că le-a dat patronul câte 20 de milioane, că au bătut în deplasare. Bani frumoși! (…)Nici n-am termenat de cosit trifoiul, că te omoară căldura….E cald, daꞌ încă nici n-a vinit căldura aia mare.”.

Setea usturătoare ne urnește din loc, dar n-apucăm să suim pe o margine de șosea că și vedem un fulger roșu venind direct spre noi. E mașina Poștei care trece ca un gând, stârnind babele ieșite pe la porți. „Iată-l ce mână! A înnebunit cu toții…S-a pus, maică, pe noi să ne omoare!”. Fina Georgeta, care sta la o casă de noi, sprijină și ea un colț de gard, unde e umbra cea mai deasă iar răcoarea vine din mai multe părți. Mă oprește să-mi zică un vis dintr-o noapte, mai înainte să fie furtună și să nu mai poată închide un ochi pân la ziuă. Cică i s-a arătat mamaie și i-a zis că vine în fiecare seară pe acasă. „Di ce mai vii, bre nașă?! Di ce mai bați atâta amar de drum?” „Ca să nu le mai fie frică”, i-ar fi răspuns mamaie. Dar eu deja știam asta. Și nu de prin vise…

Sat Brătia, com. Axintele, județul Ialomița

, , , , , , , ,

3 comentarii

Sapte necunoscute

Leapsa de la Oana cu sapte lucruri care nu se stiu despre mine. Dau drumul la sapte mai usurele, pen’ ca pe alea grele nu sunt deocamdata capabila sa le zvarl in lume:

1. La sase ani am fugit de la gradinita, imediat dupa masa de pranz (nici acum nu-mi place sa pornesc la drum cu stomacul gol. Mai aveam cateva sute de metri de parcurs (distanta era cam de 3 kilometri), cand m-a reperat una din ingrijitoare. Oricum, acasa nu era nimeni…Am fost adusa inapoi la gradi si tratata ca un evadat periculos pana la venirea maica-mii.

2. O iarna intreaga am umblat in ciubote masura 42. Era pe la inceputul anilor ’90 si visam cizme de cauciuc cu ciorap. Cand, in sfarsit, le-am gasit, m-a interesat prea putin ca cea mai mica masura din stoc era cu patru numere peste masura care m-a consacrat.

3. O intamplare de pe vremea cand se circula in ambele sensuri pe Stirbei Voda iar eu ma scalambaiam in limba lui Voltaire la Institutul Francez. Cladirea, interbelica la exterior, era pe dinauntru stanjenitor de moderna. Cu toata jena, am avut la un moment dat o incercare timida de a folosi una din budele de la demisolul cladirii, dar pentru ca, n-am reusit sa inteleg cum se intampla “trasul apei”, am abandonat compania selecta in care graseiam de la primele ore ale diminetii – o poloneza de 70 de ani si o proaspata absolventa de Politehnica ce saliva excesiv si era in tratative avansate cu un algerian– si am zbughit-o catre closetul meu de acasa, cu lant, nu cu senzor fandosit care se activa numai pe baza de “s’il vous plait”…

4. Scriu (inca) mult de mana.

5. Daca restul simturilor functioneaza uneori la cotede avarie, mirosul meu este capabil sa vada, sa auda si chiar sa pipaie si sa guste. Nu m-a tradat niciodata, dar m-a si supus unor chinuri groaznice 🙂

6. Am debutat la o revista de crime si alte nenorociri – Zeghea, disparuta fulminant la doar o luna dupa ce fusesem promovata de la statutul de colaborator platit la bucata la cel de colaborator cu salariu de 300.000 lei vechi (din 96).

7. La capitolul locuri de suflet, de calatorie, reverie si de orice altceva, in topul international conduce detasat zona Suceava-Neamt…

Se duce mai departe catre: AlexDeea Dulce si Dana M

1 comentariu

Ce i-a reprosat Grigore lui Ioan Grosan

De cate ori intru pe adevarul.ro, browserul imi pune in vedere “done, but with errors on page”. Cum n-am iPad sau alte gadgeturi sofisticate care sa-mi permita o lectura tihnita, nu stiu daca sa iau de bune (sau sa consider eroare de pagina) cele afirmate de scriitorul Ioan Grosan in ultimul text publicat la Adevarul: “Grigore, colegul meu de litere, vise si aspiratii, mi-a reprosat trist: vezi, bre nea Nelu, ce patisi daca nu mai colaborasi dupa saptezeci si opt cu partea buna a Securitatii. Te-as fi luat coautor la Sfarsitul Ceausestilor si puteai si mata, bineinteles alaturi de mine, sa ajungi la performanta sa fii aplaudat de toti anticomunistii la Targul de carte, basca la lansarile din teritoriu”. Daca aceste cuvinte nu se regasesc in textul domnului Grosan, va rog respectuos sa-mi atrageti atentia!

, ,

9 comentarii

Bucurestii la 1964, in luna lui gustar

Imagini inedite surprinse de un fotograf american, aflat in vizita la Bucuresti, in vara lui ’64, am gasit la colegul George Damian. Carl Mydans, de la Life a pozat, cu siguranta, doar ce i-a permis regimul stalinist al lui Gh. Gheorghiu-Dej care voia sa arate lumii un oras de o curatenie exemplara. Si, totusi, fotografiile sale dezvaluie un Bucuresti pustiu, trist, cenusiu (chiar daca aerisit), aflat intr-o prelungita si chinuitoare convalescenta postbelica. Un oras caruia i se rapise stralucirea si maretia interbelica si dreptul la o evolutie naturala, fireasca. Personal, tot ce stiu despre 64 e ca a fost anul amnistiei generale in urma careia au fost eliberati detinutii politici – cati mai supravietuisera „reeducarilor” din inchisori. Iata una din imaginile acelor ani nefericiti:

Mai multe „pictures” la http://www.george-damian.ro/istoria-bucurestiului-nu-foarte-vechi-poze-din-anul-1964-426.html

, , , , , ,

1 comentariu

Sampanie si alte vinuri cu spume

Desi mi-am trait tineretea printre consumatori profesionisti, intr-o redactie in care numarul de semne, cu pauze sau fara, era uneori mai mic decat numarul sticlelor de pe, de sub si de langa birouri, nu am devenit depozitara unor incidente memorabile favorizate de consumul alcool (poate exagerat sau poate pur si simplu evaluat eronat, dintr-un punct de vedere profan si tendentios). Cu o exceptie!

Un pet cu doi litri dintr-o tamaioasa de culoarea uleiului, care fermenta in tacere si uitare, de nu-stiu-cate saptamani, intr-un fund de sertar, a fost oferit celei mai eficiente secretare din istorie, in semn de multumire si gratitudine eterna. Am uitat contextul exact, dar probabil ca scosese din tolba ei vreo veste buna si am vrut sa ma revansez intr-un mod care stiam ca o sa-i faca placere. (Chiar mai mare decat mancarea pe si-o oferea singura, vamuindu-ne cu discretie alimentele depozitate in frigiderul pe care-l pazea cu incrancenarea unui Cerber aflat la portile infernului; se intampla insa sa aiba si puseuri de bulimie si atunci consuma integral continutul pungilor, cum s-a intamplat cu cele doua kilograme de carnati de Plescoi ale redactorului-sef sau cu branza de capra a lui Victor Roncea in greutatea de 1-1,5 kilograme, care a ajuns – toata si dintr-o singura miscare – in geanta ei neagra si incapatoarea ca o pivnita).

A primit petul cu privirea extatica pe care am mai remarcat-o doar la medaliatii cu aur de pe la Jocurile Olimpice. “E musai sa gust. Nu mai am rabdare pana acasa”. Pleoapele ii clipeau agitate in spatele lentilelor iar degetele subtiri ca tepusele desurubau febril un dop care, dupa un scrut, dar nervos fasait, a revarsat o ploaie marunta si deasa in jumatate din hala cu stalpisori rosii, marca Mihaela Schiopu (artist emerit, fara gluma!). A plouat cu tamaioasa peste calculatoare, tastaturi, mouse-uri, mouse-pad-uri, birouri, scaune, pereti, icoane, calendare, posete, serviete si dulapuri. Cand am avut curajul sa ridic privirea din baltoacele de pe linoleum, am avut un soc: secretara noastra intepenise sub tavanul care nu mai era tavan, ci o stalactita imensa din care picurau stropi lipiciosi. Pic-pic pe parul complet ud, pic-pic pe ochelarii care nu mai erau ochelari, ci parbrize fara stergatoare, pic-pic pe camasuta alba, cu guler scrobit, pic-pic pe varfurile pantofilor cu varf si toc ascutit.

Si m-am simtit vinovata, nu pentru ignoranta mea in materie de vinuri, fermentatie, etc, ci ptr ca reusisem sa sar la timp din raza jetului, scapand neatinsa, in timp ce ea statea sub ploaia unui vin al carui gust nici macar nu apucase sa-l simta… O fi crezut macar vreo secunda ca a fost fara intentie? Habar n-am! Am simtit cumva ca si-a luat revansa cand mi-a disparut o cantitate insemnata din primele doua kilograme de capsune cumparate intr-o primavara. A fost o razbunare rezonabila, totusi…

***

La trecerea in 2010, am asistat la un incident oarecum similar in pridvorul Bisericii Sfantul Nicolae (Dintr-o Zi) unde un membru onorabil al parohiei a desfacut, neatent si grabit, dopul unei sampanii al carei jet, odata eliberat, a tasnit in decolteul amplu al unei binecredincioase. Doamna si-a acoperit cu blanurile valoroase care-i atarnau pe umeri decolteul agresat si a parasit valvartej incinta desacralizata prin necuviinta unor asemenea gesturi lipsite de smerenie si evlavie. Cuprins de remuscari si mustrat din priviri si de sotie, enoriasul a lasat in seama altcuiva deschiderea sampaniilor parohiale si a fugit sa se roage la icoane intru iertarea pacatelor celor cu voie sau fara de voie.

In speranta ca vinurile se vor revarsa, peste cateva ore, acolo unde le e locul, inchin in sanatatea celor care citesc acest randuri si le urez numai de bine!

, , , , , ,

4 comentarii

APEL pentru sprijinirea familiei lui Adrian Sobaru!

Federatia Romana a Jurnalistilor MediaSind si Sindicatul pentru Unitatea Salariatilor TV fac un apel pentru sprijinirea familiei angajatului televiziunii publice, Adrian Sobaru. Persoanele sau institutiile care doresc sa ajute financiar familia Sobaru pot sa doneze sume de bani in contul deschis la: Banca ING Bank nr. RO43INGB0000999900670019, sucursala Titulescu, titular Madalina Sobaru.

Comitetul Executiv al FRJ MediaSind

,

3 comentarii

Despre curatenia de sarbatori din decembrie 89. Niciodata terminata…

Ce harmalaie era-n cartier! Rasuna toata valea*…Lumea snopea praful din covoare, semn ca sarbatorile erau aproape. Clasa muncitoare nu avea nevoie de aprobare de la partid ca sa se impartaseasca, sa taie porcul, sa imbodobeasca bradul sau sa cante colinde. Asa a fost de cand ma stiu…Poate doar Mosul era un pic diferit de cel de acum. I se zicea Mos Gerila si ne purta pe la niste cozi imense pentru cateva banane verzi (pe care le gustam abia prin ianuarie) si o cutie de cicolata chinezeasca in staniol auriu.

Ne dadeam intalnire la “bara”. Faceam exercitii fizice si sporovaiam. Uneori incingeam cate un volei peste persanul batut pe jumatate. Trageam de timp ca sa evitam implicarea in alte activitati gospodaresti suparatoare: spalatul geamurilor cu spirit si hartie de ziar, mutatul mobilei prin casa, sortarea si aruncarea boarfelor nefolositoare, caratul sticlelor si borcanelor, maculaturii si, in general, enervatul mamelor vesnic nemultumite de abilitatile noastre casnice.

Nivelul de curatenie al unei familii putea fi lesne evaluat dupa norisorii de praf emanati de covoare, mochete sau presuri. Cele ale fumatorilor prezentau mici arsuri la suprafata tesaturii; ale ingalatilor pete diverse; ale varstnicilor, un miros greoi, batranesc.

Aveam batator din sarma trasa in plastic si o experienta vasta in manuirea lui, dar mi-era rusine cu persanul nostru din sufagerie. Rosu ca un sange neinchegat, presarat cu flori uriase, inchise la culoare, arata ca adus din depozit. Nicio pata, nicio scama, nicio arsura. Vesnic protejat cu traverse de mersul nostru nociv, purtator de scame.

Si imi era si frica. Mi-era din de in ce mai frica de examenul de admitere la liceu din vara lui ’90.

In seara lui 21, Nelutu, student la Politehnica, a venit nu ca sa rezolvam probleme de algebra si geometrie in spatiu (mai exact el rezolva iar eu motaiam admirativ, fascinata de usurinta cu care manuia compasul si formulele matematice), ci ca sa-mi spuna ca se duce la Universitate. “Sa nu iesiti din casa”  “De ce?” “E pe cale sa inceapa ceva” (dialog aproximativ).

Dar o raita pe afara tot am dat. Pe la coltul blocului nu se simtea nimic. Pisicile urlau dupa motani, cainii urinau pe gardul care imprejmuia vasta gradina de boscheti a blocului iar de prin crapaturile zidurilor se mai ivea cate un gandac insomniac al carui drum se sfarsea brusc sub talpile noastre. O noapte adanca, dar calda de decembrie, luminata cand si cand de scanteile produse de betele troleibuzelor 84 si 93 ajunse, cu oameni cu tot, la capat de linie. Oamenii treceau tacuti si se ascundeau in cutiile lor de chibrituri, impopotonate astazi cu geamuri termopan, usi metalice, pisici exotice, caini cu pedigree, LCD-uri, combine frigorifice si cu rate enorme la banci.

Revolutia din opjnoua ne-a (sur)prins, asadar, in plina curatenie, cu scaunele cocotate pe masa pe sub care mama aspira un praf inexistent, cu milieurile apretate, apte sa-si reia locul pe servanta pe care salasluia intr-o aglomerare sinistra o fauna impietrita – lei cu guri cascate, armasari cabrati, elefanti cu trompe ridicate, caini zambareti, balerine cu poponete bombate si priviri perverse, etc.

Cand am adus covorul de afara, difuzorul radioului nostru Pacific a prins glas si a anuntat, pe un ton ostil, ca “tradatorul” Vasile Milea s-a sinucis. Un fior rece a intrat atunci prin geamurile larg deschise si a ramas cu noi zile in sir. Nu stiam cine era Vasile Milea, dar am inteles ca e ceva grav daca sinuciderea lui e anuntata la radioul national…. A inceput apoi o vanzoleala. In cele doua camere confort II sporit, dar si la exterior. Trecatorii au schimbat brusc directia de mers si nu s-au mai indreptat spre casele lor cu sacose incarcate cu kilograme de frustrari si cateva legume ofilite. Am inceput sa dam zor sa terminam ceva ce, in realitatea, nu avea sa se termine niciodata pentru ca timpul, graba, viata noastra de pana atunci, totul a incremenit in clipa in care am auzit zbieratul acela  neomenesc “Fratilor, Am invins!”. Covorul a ramas, cred, rulat in mijlocul sufrageriei pana pe 24.

O zi sau doua mai tarziu am hotarat cu cateva prietene din cartier sa dam o raita pana pe la Piata Moghioros (un fel de centru pentru noi), dar  dupa o statie sau doua, am renuntat: erau filtre peste tot – masini puse de-a curmezisul tortuarului – si fiecare trecator era perchezitionat la sange de niste tineri agresivi cu par ravasit si priviri fioroase care iti intorceau buzunarele si stomacul pe dos. Vedeau in oricine – fie batran atins de Parkinson, fie copil cu o minge dezumflata la subrat – un posibil terorist.

Abia pe 27 am reusit sa iesim din vale* si sa ajungem la Orizont. Traseul, mai ales de la Piata Moghioros, purta urmele luptelor aprige duse pentru “apararea Revolutiei”: fatade ciuruite de gloante, geamuri sparte, apartamente incendiate, balti de sange inchegat. In fata Ministerului Apararii Nationale  – vreo doua masini rasturnate si trei sau patru cadavre aproape carbonizate, acoperite de flegme, mucuri de tigara…In jurul lor, cerculete formate din gura-casca. Nu ne era frica sau scarba – doar era Revolutie, nu? ”Vedeti, mai fetelor, ce au patit terorisii care au vrut sa ne fure Revolutia”…si nu ne-am indoit ca asa era, cum nu m-am indoit nici de cele povestite ulterior, la scoala, de profesoara de engleza care vazuse, cu ochii ei teoristii care sareau ca niste feline de pe un bloc pe altul, sprijineau mitraliera pe picior si trageau in tot ce misca. Cine s-ar fi indoit?!

Profesoarei de istorie nu i-am mai spus Ceausescu, ci altfel (nu mai stiu cum), directorul care ne tragea castane cand nu aveam matricole si bentite a fost inlocuit, Nelutu nu mi-a povestit niciodata ce a facut pe 21 decembrie iar examenul de admitere l-am trecut cu o nota acceptabila.

Cea mai frumoasa amintire din anul care a urmat ramane Sandy Bell. Fugeam de la scoala ca sa putem rade, plange si visa visurile frumoasei eroine. Ea si le-a implinit pe ale ei…..ale noastre s-au modificat de sute de ori in ultimii 20 de ani…

De ce au ajuns unii dintre noi sa viseze sa fie din nou ca Inainte?

 *Valea Ialomitei din Drumul Taberei, Bucuresti

, , , , , , , ,

5 comentarii

Fantoma

Ani de zile a ramas ascunsa dupa vitrina din sufragerie, exact langa perete, in coltul umbrit de cutele unei draperii cu flori intunecate. O prezenta discreta, amorezata de intunericul din ascunzisul sau, pe care rareori se incumenta sa-l paraseasca.

Cum am aflat de existenta ei? Mama vorbea despre niste lucruri necurate, facaturi sau cam asa ceva. De fapt, mai mult lumea spunea si mama credea. Gura lumii nu batea insa campii, ci spunea adevaruri, confirmate ulterior de o vrajitoare a carei faima depasise granitele cartierului Militari si ajunsese pana la noi, in Drumul Taberei, la capatul troleului 84. Era potop de lume la ea si se intra doar cu programare. Dar facea de toate – dezlega, lega, descanta, ghicea, aducea mesaje de dincolo sau, dupa caz, le ducea dincolo – si, mai ales, spunea totul de la prima sedinta. Nu te purta pe drumuri. Cica raspunsurile la intrebarile mai dificile le primea de la lampa-vorbitoare, care se deplasa la dreapta pentru “da” si la stanga pentru “nu”.

Citește în continuare »

, , , , , , , , ,

2 comentarii

Pomana in Baragan

Drumul nu e tocmai usor cand afara ninge cu coduri galbene si portocalii. Pe DN2 termometrul indica -12 grade Celsius, dar coliva se simte bine. Motaie pe bancheta din spate ocrotita de bratele inmuiate de somn ale unei matusi pensionare. Iesim din padurea Sinesti si trecem apoi printr-o alta padure: cea a crucilor tot mai numeroase de pe marginea drumului. Sunt din ce in ce mai multe si mai aproape una de cealalta incat mai au doar putin pana sa-si uneasca bratele intr-o macabra hora a mortii. Stiu ca undeva in stanga e si cea a Laurei Stoica. Ca si-n alte dati, evit sa privesc intr-acolo.
La Cosereni, ne desprindem de DN2 si, daca nu as cunoaste cu ochii-nchisi stravechiul drum judetean, as crede ca am ajuns direct pe partie. Sunt portiuni cu gheata, damburi de zapada, iar intre localitati, in camp deschis, cucerim troian dupa troian. Se dau lupte grele, dar ingineria nemteasca invinge, gafaind, nametele de Baragan. Cale de aproape 17 de kilometri pana in comuna Axintele, ne duce cu derapaje usoare, sub privirile amuzate ale catorva babute zgribulite care s-au incumetat catre biserici, patinand si ele cu colivele lor cu tot. Vantul e aspru, taios, dusmanos si grabit. De mii de ani e asa. Lasa-l boalii, ti-ar zice orice batran de prin partile acelea, si tine drumul drept pana in locul in care pe vremuri era celebra Bomba, pravalie de unde femeile se aprovizionau cu gaz si chibrituri iar copiii cu biscuiti economici si dropsuri. Sunt cativa ani buni de cand Bomba a disparut iar barbatii care serveau cate un rom si se pierdeau in interminabile dezbateri agraro-filosofice s-au mutat pe la privatizati. Astazi, privatizatul european din Axintele te trece pe caiet, iti ia banii abia la pensie, uneori mai multi decat socotisesi tu iar cand vine garda infige lacatul in gratiile muscate de rugina, pierzandu-si pasii pe cate o ulita desfundata pe care pana si dracul se fereste sa-si puna copitele lui afurisite.
***
Dincolo de locul fostei Bombe se vad despuiate si crapate, in nuante de aramiu decrepit, zidurile rapciugoase ale fostei scoli primare din satul Bratia. Matusa lacrimeaza: “Doamne, cum a ajuns scoala noastra!”. Pe ulita spre biserica e mai adapost. Cainii latra isteric pe la garduri, dar agitatia lor tulbura prea putin linistea de lemn a satului inca somnoros si gandurile iti zburda aiurea printre crucile mute din cimitir.
In bisericuta cu ziduri mai albe decat zapada neteda de afara freamata frigul in cele cateva babute cu guri stirbe si maini boante, cu obraji sfichiuiti fara mila de vant si parliti de soare, care stau stranse una langa alta, se susotesc si chicotesc cu voci ragusite. Isi freaca mainile deasupra sobitei si bat marunt din picioarele inghetate. Umbre negre, infasurate in broboade de culoarea noptii, cu figuri si destine aproape identice. Miroase a zahar vanilat si a lemne arse, a gaz si a ulei incins. Parintele soseste tremurand din toate incheieturile. Freamatul femeilor se stinge si slujba incepe domol dar spre final cantarile, dirijate de frigului care ne intepeneste oasele, capata un tempo tot mai vioi. Intre tanarul preot si enoriasele sale e o complicitate duioasa; ele sunt ingaduitoare cu stangacia, cu graba lui iar el le invaluie din cand in cand cu priviri calme si usor supuse. “E tare cumsecade parintilii”, susura o mamaie.
La troparul “Vesnica pomenire”, cele 10-12 umbre negre isi unesc vocile intr-un cor al durerii. Bocetele lor irump ca un strigat de lupta. Jalea asta sfasietoarea te ia pe nepregatite, te scutura si te taraste dupa ea. Mortii sunt plansi cu lacrimi adevarate, numele lor rostite ca un suspin, in vreme ce clopotul de afara umple toata valea si urca pana-n varful dealului, purtandu-le lacrimile si tanguirile pana hat departe, in lumea de dincolo.

Iesim in cimitirul crucilor cu epoleti de zapada, ne risipim pe la morminte iar preotul trece pe la fiecare murmurand, cu buze amortite de ger, vesnica pomenire. Vocea sa tremurata e acoperita complet de glasul rasunator al clopotului care se zbuciuma iar in nestire. Buzele i se misca, dar nu se mai aude ce spune. Desi tanar, parintele e adus de spate iar frigul naprasnic ii stange oasele firave ca un corset. Are un zambet nesigur si maini de adolescent timid. De sub vesmintele cu fireturi apar cand in cand o pereche decolorata de blugi si doua botine lacuite care scartaie zapada cu mersul lor grabit. Vantul fosneste, ne ia la goana cu suflarea lui pizmasa iar cand nu mai are pe cine necajii, scutura bezmetic zapada brazilor din cimitir.
***
In biserica, focul din sobita metalica e atatat cu cateva bucati uscate si subtiri de salcam, dar caldura se raceste pana se ajunga la noi. Batranul cantaret la strana, cu parul mai nins decat brazii de afara, se vaita ca l-a lasat auzul, in timp parintele binecuvanteaza bucatele si iese grabit. Corul mamaicilor invorate il acompaniaza pana-n pridvorul unde se stinge si tacanitul botinelor lui lacuite.

Se impart pachete, se sufla in lumanari, iar in pahare se toarna tuica fiarta din doua foste jumatati de Coca-Cola in care s-au inecat prematur cateva boabe de piper negru. Fina Vasilica ma priveste complice, imi arata gingiile in care stau agatati eroic doi canini si puncteaza: “Ia, pune-mi, maica si mie nitica Coca-Cola”.
Coliva asteapta tacuta verdictul fruntilor imbrobodite ce se se apropie iscoditoare. Gurile stirbe molfaie cate un “bogdaproste”, iar mainile boante despica aerul inghetat si se retrag inclestate pe cate o caserola. Le privesc fascinata si as vrea sa le mangai obrajii uscati, sa le ating palmele aspre, sa ma las cuprinsa de bratele lor mirosind a busuioc si lemne proaspat taiate, in cautarea unor farame din mamaia mea. Biserica se goleste incet-incet, iar dascalul cu auzul pierdut deretica, stinge lumanarile cu buricele degetelor umezite, sufla-n candele si incuie in urma noastra.
Pe ulita pustie vantul ne zgaltaie si ne impinge pentru ultima oara. Tristetea se urca si ea in masina, dar gandurile zboara departe si se agata printre crengile unui batran corcodus din dosul unei casute albe din chirpici. Ramurile sale blande, noduroase si calde ca niste maini de bunic mi-au leganat toate fanteziile, nazbatiile de-o vara, iubirile de o vacanta si certitudinea ca suntem nemuritori. Astazi nici corcodusul nu mai e, nici casa, nici oamenii care umpleau batatura cu rasete, lacrimi si vise, cu doruri si amintiri care s-au revarsat in mine.

(o versiune a textului a fost publicata in ziuaveche.ro, in luna februarie 2010)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

12 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: