Archive for category Panseuri

prietenii pe care i-am pierdut; file de jurnal extim

Cel mai sigur mod de a pierde un prieten este sa-i lasi lui initiativa reluarii contactului. Mai devreme sau mai tarziu nu va mai face niciun gest.

Nu e o marturisire, nu e un apropo. E un puseu de luciditate pe care l-am simtit citind/recitind Jurnalul extim al lui Michel Tournier (86 de ani, impliniti in urma cu doua zile, pe 19 decembrie).

Si tot de acolo:

„Auzul meu scazand, trebuie sa ma programez la un orelist ca sa-mi comand un aparat. Aman de pe o zi pe alta. Imi zic: „La urma urmei, e atat de important sa auzi ce spun ceilalti?”

Sa ai inima grea. Imi place locutiunea asta care lasa se se inteleaga ca tristetea nu este un gol, ci dimpotriva un plin, un preaplin care da pe dinafara de amintiri, emotii si lacrimi”.

„Vechiul meu prieten L.G. mi-a cerut sa-i fiu martor la casatorie. Sala primariei – somptuoasa si lugubra. Functionarul de serviciu apasa pe un buton si se aude o inregistrare cu marsul nuptial din Visul unei nopti de vara de F. Mendelssohn. Nimeni nu pare sa stie ca in piesa este vorba de impreunarea grotesca a unei femei smintite cu un magar”.

Michel Tournier, Jurnal extim, Humanitas, 2009

Anunțuri

, ,

1 comentariu

Desurubari

O vena i se zbate umflata pe gatul prelung ce se desurubeaza de corpul desirat ca si vorbele pe care, desi le revarsa puhoi peste fumul din tigara mea, desi le simt impingand aerul pe care si fumul din tigara mea il impinge, nu le aud.  

Aud doar numele copilului meu. Si privesc vena ce se zbuciuma in umflatura ei. Si nu aud decat tacerea in care fosneste fumul din tigara mea care impinge aerul impins de vorbele din gatul ei desurubat. Si numele copilului meu.

Si as fi leoaica si mi-as infige coltii in vena de viata care deformeaza grotesc gatul desurubat de corpul care murdareste numele copilului meu. Doar in vis.  

In lumea reala, desi coama netesalata i se balabane in “NU”-uri simetrice, desi vena din gat zvacneste numele copilului meu, ea e deja moarta. Ea doar vorbeste vorbe care nu se aud…..

Lasă un comentariu

Umbre

Uneori secundele au o lentoare aproape sonora. Se desprind de timpul care le presare, imperturbabil, intr-o nemarginire solitara si te ating cu trecerea lor intarziata. 

Orasul isi schimba culorile, glasurile, varstele. Uneori pare vulnerabil, melancolic, murmurator, involburat,  cu aerul trist al unei femei care isi indragea, candva, imaginea din oglinda. Alteori e mare cenusie, vulcan trezit la viata, hau necuprins, desert fara oaze. In maruntaiele lui se amesteca atatea vise neterminate, ganduri nestiuite, dorinte imprecise, uitari nebanuite, destine impotmolite…si umbre deformata de alte umbre. Geamul prin care privesc e opac. Umbra mea s-a invelit cu o frunza.

Mi-am pus ratiunea intr-un sertar si am uitat in care. Ce bine e asa! Am scapat de greutatea care ma obliga sa rascolesc pamantul cu privirea. Umbra mea s-a lipit de cer…Dumnezeu n-a murit!  A fost plecat, dar s-a intors.

5 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: