Archive for category Culoare

Rătăciți la minus 20 de grade

Nea Costel a dus la București 2000 de legături de ceapă verde. Zice că miercuri, pe 25, a fost prima victimă a viforului de la Afumați. Doar vreo trei ore, că era înainte de prânz. Are propria teorie cu privire la înzăpezirile atât de mediatizate. A fost viscol nu zice nu, dar mai răi ca viscolul au fost ăia de s-au băgat pe contrasens. Îi dau dreptate pentru că remarcasem, dimineață, când veneam spre Axintele, curajul unora de a se strecura în viteză, mai derapând, mai redresându-se, printre tiruri care își zgâlțâiau toate piulițele pe gheața de 15-20 cm dintre Afumați și Șindrilița, dintre Șindrilița și Lilieci, dintre Sinești și Movilița.

 „Te doare stomacul de la ea”, clefăie mama când nea Costel dispare în bucătărie să pună de cafea. Poftim? „De la ceapă”, mă edifică ea cu ochii dați peste cap, exasperată de lentoarea cu care funcționez. Nea Costel aduce cafeaua și-o oală mare cu vine fiert. „Cum ați petrecut la munte, domnu Costel?” „Aaaaa, nu, n-am mai fost că au apărut niște probleme”. O pleoapă a maică-mii coboară către mine cu subînțeles „vezi, ți-am zis eu. S-a lăudat ”. Venise nu atât să recupereze utilajul de deszăpezire – o lopată de la Carrefour, de care s-a atașat în mod straniu – cât să afle ce mai are lumea acum de spus la apariția egipteanului. Adevărul e că venirea egipteanului în Axintele, programată să se întâmple încă de astă-vară, ajunsese să fie cotată cum nu se poate mai prost la casele de pariuri locale. Unii se încumetau chiar să aprecieze că nici măcar nu ieșise vreodată din internetul ăla unde îl cunoscuse Dana, verișoara mea de gradul doi și singura nepoată care se bucură de simpatia maică-mii. Nu se pricepeau să explice cum s-ar fi putut concepe un copil în felul acesta, dar ce nu e posibil astăzi când se fac, vorba aia, copii în laborator. „Ei, domnu Costel, ați văzut că a venit tatăl lui Ahmeduțu?”  „Mda…lumea a treia” „Parcă noi aici în Axintele suntem mai breji” „Totuși…” Se răsucește contrariată spre mine. Cafeaua turcească a lui nea Costel e realmente o încântare…tare, aromată, fierbinte. N-am absolut nimic de adăugat. Și eu consider Axintele un loc deosebit.

Soarbe zgomotos din vinul de culoarea sângelui transfuzat, dar eleganța gesturilor – două degete rășchirate la distanță de vasul fierbinte – o încadrează în categoria ființelor distinse. Scutură energic din cap și scoate pe limbă bobul unei plante neidentificabile. Mirodenii, o liniștește nea Costel. Nici el nu prea o are la inimă.

În foișorul cu lambriuri perfect îmbinate de meticulozitatea lui nea Costel, îmbracat pe timp de iarnă în folie groasă de solar, sosesc și cele două ajutoare de nădejde ale gazdei, Dan și Gimi, cărora gerul le-a înlăcrimat privirile și le-a pictat pete vineții în găurile obrajilor.

Cu rictusuri tragice și gesturi blazate, Gimi ar putea fi un model de eșec aproape perfect. Îi lipsește însă geniul lui Dorel (vărul său primar, fost olimpic la matematică și fizică, naufragiat, Dumnezeu știe cum, la căpătâiul tatălui orb muribund, în căsuța care se surpă de la o zi la alta peste drum de foișorul lui nea Costel). Gimi n-are serviciu și nici nu caută. Deocamdată, slavă Domnului, se descurcă. Cât de cât. Nevastă-sa are puțin peste treizeci de ani, e știrbă și nepretențioasă. Trăiesc (cât de cât) din pensia maică-sii, o bătrână imobilizată la pat, și din alocația de 200 de lei a copilului care mai are până să împlinească doi ani. O să vadă apoi.

A divorțat de prima nevastă iar cu banii obținuți din partaj a cumpărat gospodăria părăginită a lui tanti Pia, fostă notabilitate locală. Când și-a măritat fata, tanti Pia s-a ambiționat să le ofere mirilor o nuntă de pomină. Babele țin minte și astăzi că, pe la miezul nopții, cântase Corneasca. Ce femeie frumoasă! Dar, după atâta fală, mare necaz a venit pe capul lor! Nea Stelică, bărbatul mereu ferchezuit al Piei, s-a încurcat cu Jula, fata răgușită a Mariei Tătițoaica, proasta satului, iar tanti Pia s-a refugiat rușinată, cu inima zdrobită, la unul din copii. Ca să satisfacă nebănuitele pretenții ale tinerei sale iubite, nea Stelică a vândut, în doar câțiva ani, toată agoniseala de-o viață. Ajunsă între timp adăpost pentru lighioane, mândra casă de odinioară a fost dată pe câteva lăzi de bere. Până să vină rata, Jula a fumat țigari fără filtru și, zdrăngănindu-și ultimele două lănțicuri din aur, și-a exprimat convingerea că viitorul lor e-n altă parte, nicidecum în satul ăsta de înapoiați. Avea unghiile date cu roșu și călcâiele jegoase.

Gimi zâmbește unor gânduri numai de el știute. Tresare și simulează o ușoară stinghereală când mama își îndreaptă săgețile asupra lui. „Da ce ați făcut, măi, oameni buni? Unde v-ați ascuns?”. Explică pentru mine și pentru nea Costel: „trei zile, cât a ținut vifornița, nu i-a zărit nimeni pe afară. Au ieșit pe geam, că zăpada le zidise ușa de la intrare”. Gimi se apără, citând din marii deszăpezitori ai țării:  „ba am deszăpezit, tanti Livia, și-n prima, și-n a doua zi! Viscolul a adus-o pe toată îndărăt!”. Pleoapa maică-mii vorbește din nou: „ați deszăpezit pe dracu! Puturoșilor!”.

Din cinci băutori de vin și cafele, trei nu au niciun venit, doi sunt pensionari. Dacă într-un foișor de câțiva metri pătrați, cu folia de la nord zdrențuită de vântul puternic, sunt atâtea destine zăpăcite, nici nu vreau să știu ce-o fi la nivelul foișorului cu 22 milioane de suflete. Soarele înghețat tun perlează zăpada căreia viscolul i-a dăruit măreția dunelor deșertice. Las că-i bună pentru agricultură, ne încurajează pe toți un mesaj optimist rătăcit la nivel subliminal.

Anunțuri

, , , , , ,

7 comentarii

2011. La multi ani! Ai lav iu! (pentru neamurile mele din Australia, Canada si SUA)

“E-n direct? Se da-n direct? Ai lav iu…pentru neamurile mele din Australia, Canada si SUA…inclusiv pentru toti prietenii mei care sunt in Romania si neamurile sotiei. Ai lav iu!”. Urarile unuia din inglismenii de la Cetatea lui Dinescu si atitudinea solemna a boschetarului care lingea imperturbabil o conserva, pe straduta Biserica Enei, la numarul 16, in timp ce de jur imprejurul lui bubuiau petarde, sareau cioburi din sticle de sampanie si crapau trotuarele sub tropaielile oamenilor de Neanderthal scapati la Revelion – primele momente memorabile ale nou-noutului 2011. Ai lav iuuuuuu, va spun si eu si sa fiti sanatosi tot anul asta si-n toti anii!

, , , , ,

2 comentarii

Sampanie si alte vinuri cu spume

Desi mi-am trait tineretea printre consumatori profesionisti, intr-o redactie in care numarul de semne, cu pauze sau fara, era uneori mai mic decat numarul sticlelor de pe, de sub si de langa birouri, nu am devenit depozitara unor incidente memorabile favorizate de consumul alcool (poate exagerat sau poate pur si simplu evaluat eronat, dintr-un punct de vedere profan si tendentios). Cu o exceptie!

Un pet cu doi litri dintr-o tamaioasa de culoarea uleiului, care fermenta in tacere si uitare, de nu-stiu-cate saptamani, intr-un fund de sertar, a fost oferit celei mai eficiente secretare din istorie, in semn de multumire si gratitudine eterna. Am uitat contextul exact, dar probabil ca scosese din tolba ei vreo veste buna si am vrut sa ma revansez intr-un mod care stiam ca o sa-i faca placere. (Chiar mai mare decat mancarea pe si-o oferea singura, vamuindu-ne cu discretie alimentele depozitate in frigiderul pe care-l pazea cu incrancenarea unui Cerber aflat la portile infernului; se intampla insa sa aiba si puseuri de bulimie si atunci consuma integral continutul pungilor, cum s-a intamplat cu cele doua kilograme de carnati de Plescoi ale redactorului-sef sau cu branza de capra a lui Victor Roncea in greutatea de 1-1,5 kilograme, care a ajuns – toata si dintr-o singura miscare – in geanta ei neagra si incapatoarea ca o pivnita).

A primit petul cu privirea extatica pe care am mai remarcat-o doar la medaliatii cu aur de pe la Jocurile Olimpice. “E musai sa gust. Nu mai am rabdare pana acasa”. Pleoapele ii clipeau agitate in spatele lentilelor iar degetele subtiri ca tepusele desurubau febril un dop care, dupa un scrut, dar nervos fasait, a revarsat o ploaie marunta si deasa in jumatate din hala cu stalpisori rosii, marca Mihaela Schiopu (artist emerit, fara gluma!). A plouat cu tamaioasa peste calculatoare, tastaturi, mouse-uri, mouse-pad-uri, birouri, scaune, pereti, icoane, calendare, posete, serviete si dulapuri. Cand am avut curajul sa ridic privirea din baltoacele de pe linoleum, am avut un soc: secretara noastra intepenise sub tavanul care nu mai era tavan, ci o stalactita imensa din care picurau stropi lipiciosi. Pic-pic pe parul complet ud, pic-pic pe ochelarii care nu mai erau ochelari, ci parbrize fara stergatoare, pic-pic pe camasuta alba, cu guler scrobit, pic-pic pe varfurile pantofilor cu varf si toc ascutit.

Si m-am simtit vinovata, nu pentru ignoranta mea in materie de vinuri, fermentatie, etc, ci ptr ca reusisem sa sar la timp din raza jetului, scapand neatinsa, in timp ce ea statea sub ploaia unui vin al carui gust nici macar nu apucase sa-l simta… O fi crezut macar vreo secunda ca a fost fara intentie? Habar n-am! Am simtit cumva ca si-a luat revansa cand mi-a disparut o cantitate insemnata din primele doua kilograme de capsune cumparate intr-o primavara. A fost o razbunare rezonabila, totusi…

***

La trecerea in 2010, am asistat la un incident oarecum similar in pridvorul Bisericii Sfantul Nicolae (Dintr-o Zi) unde un membru onorabil al parohiei a desfacut, neatent si grabit, dopul unei sampanii al carei jet, odata eliberat, a tasnit in decolteul amplu al unei binecredincioase. Doamna si-a acoperit cu blanurile valoroase care-i atarnau pe umeri decolteul agresat si a parasit valvartej incinta desacralizata prin necuviinta unor asemenea gesturi lipsite de smerenie si evlavie. Cuprins de remuscari si mustrat din priviri si de sotie, enoriasul a lasat in seama altcuiva deschiderea sampaniilor parohiale si a fugit sa se roage la icoane intru iertarea pacatelor celor cu voie sau fara de voie.

In speranta ca vinurile se vor revarsa, peste cateva ore, acolo unde le e locul, inchin in sanatatea celor care citesc acest randuri si le urez numai de bine!

, , , , , ,

4 comentarii

Elegie pentru 2010 (plus bonus)

2010 a fost anul ispasirii. Nu din romanul lui Ian McEwan sau din filmul lui Joe Wright, ci din muzica lui Dario Marianelli. Cine va asculta va intelege cum a fost douamiizecele meu (din pacate nu va pot oferi decat linkurile – muzica e proprietate a Universal Music Group si YouTubul nu ne lasa s-o „furam”; dar, credeti-ma, merita efortul):

http://www.youtube.com/watch?v=aONP8zR8X38&feature=related

BONUS-ul binemeritat de trecatori osteniti si insetati:

http://www.youtube.com/watch?v=WPDejmyqB_E&feature=related

, , , , ,

1 comentariu

Galceava neamurilor

Am plantat copacei, trandafiri si vita de vie, am dat foc la gunoaie, ne-am uitat dupa corbii care carau nuci in pliscurile lor croncanitoare si mai pierdeau cate una iar nucile cadeau cu pocnet pe tabla casei si, pana sa priceapa ce li se intampla, se rostogoleau la picioarele noastre. Inamicul rozator a fost trimis pe lumea de dincolo a necuvantatoarelor de cazmaua neiertatoare a lui nea Zmeu, zis si Insecta. Am deschis geamurile larg sa se zvante tencuiala interioara si am auzit ciripit de vrabii nu de afara, ci dinauntru casei. Si-au facut cuiburi prin pod, pe sub acoperis si se uitau la noi prin sticlele ochilor lor iar noi ne uitam la ele prin sticlele ochilor nostri si ne vedeam bine, ca doar la unul din dormitoare, hol si bucatarie au fost “batute podinilii”. “Celelante” sunt inca “verzi”, iar unchiu’ Costel a zis sa mai stam cateva zile sa se usuce, “fir-ar al dracului al lui Costica Boieru care le-a trimis asa”.

Ne ardeau obrajii de soare si de liniste cand am tras masina in poarta la tanti Chita, verisoara de-a mamei. Si tanti Chita avea fes si ilic din lana si mamaliga aproape gata. “Ramaneti la o saramura de pui?”. Am ramas ca se daduse ceasul inapoi cu o ora si timpul nu ne ajunsese inca din urma. Mamaliga a venit inotand intr-o ceata de aburi fierbinti in timp ce puiul vanjos de curte facea pluta in zemuri dulci-acrisoare, piscatoare la limba. Si obrajii mamica-mii ardeau si mai tare caci drumul saramurii fusese pregatit cu un deget de tuica noua de bogdaproste pentru parintii raposati ai verisoarei Chita. Iar lui tanti ii curgeau de sub fes pana in varful nasului paraiase si din gura vorbe despre neamul care desi s-a imputinat, tot rau a ramas. Si rontaiam un capat de os si ascultam cam tot aceleasi noutati de asta primavara cand cele doua verisoare s-au suparat fiecare pe cate una din ultimele matusi ale neamului – tanti Chita pe tusa Mita (89 de ani) iar mama pe tusa Anica (83) – nemaiputand sa tolereze manifestarile subversive ale celor doua colportoare.

Despre tanti s-a spus ca a fost internata la “noua”, la nebuni, desi ea nu avusese decat o pacatoasa de bronsita iar despre mama ca a inselat-o pe mamaie cand a vandut o parte din pamanturile ramase de la tatal ei, nea Costica Dascalu, zis si Parcalab. “De vandut, nu spun ca n-am vandut, dar am vandut dreptul meu de la tata. Ce treaba are hoasca de Anica? Nu i-ar fi rusine! A uitat ca proasta de mine a umblat cu ea prin avocati cand a gonit-o gineri-su din casa!” . “Deh, draga verisoara, neam hapsan ca asta nici ca am vazut! Fereasca Dumnezeu sa intri in gura lor, ca nu te mai spala nici Dunarea!”, zice tanti facandu-si cruce.

Si mania care parea ca se mai domolise e atatata din nou de tanti: “Stiu ce se spune in neam despre mine: cum ca as fi nebuna. Ca n-am barbat si ca d’asta am innebunit. Bine ca sunt ele sanatoase! Dar stii ce se spune despre tine, nu?” “Ce?”, zice mama a carei flacara din obraji se mutase si-n priviri, in timp ce cutele din fruntea raposatului Parcalab, aprigul meu bunic, se adanceau in fruntea ei. “Ca nu se poate intelege nimeni cu tine”. Iar eu care pana atunci doar ascultasem, ma trezesc aproband nu in gand cum as fi vrut, ci cu voce tare: “Asta cam asa e…”. Se uita tanti Chita la mine, se uita si mama cu tot cu incretiturile din fruntea Parcalabului si radem toate ca de o gluma. Dar incretiturile maica-mii sunt parca si mai adanci. “Chita, stii de ce nu se intelege neamul cu mine? Stii ce nu le convine? Ca eu le spun adevarul in fata. Nu stau la dicutii. Bine le facea tata cand le lua la goana si le zicea da’ mai plecati, fa, si voi pe la casele voastre, fir-ati ale dracului de puturoase”. “Foarte bine faci, verisoara, foarte bine faci. Ca si eu am zis gata, pan’ aici, la mine-n batutura nu mai aveti ce cata”.

Se complimenteaza reciproc sub corcodusul batran din mijlocul bataturii: “Chita, te-ai mai ingrasat, sa stii. Eu te inteleg, e pe sistem nervos. Cu atatea suparari….”. “Livia, parca si tu ai mai pus cateva kilograme…”. Mama ridica din umeri. Zambeste, dar obrajii si ochii ii ard in continuare iar cutele Parcalabului stau lipite de frunte ei. Cainele latra si se zbuciuma sa rupa lantul, ele se saruta pe obraji, promit sa continue intifada impotriva matusilor colportoare si isi iau indelung la revedere.

Masina alearga prin satele amortite in linistea amiezii, timpul fuge sa-si prinda orele din urma, soarele merge cu noi si cu timpul, ne incinge partea stanga si noua, si timpului, dar el habar n-are ce face cu lumina lui, nici macar nu stie ca existam, noi si el si timpul nostru si al lui, cum nici cutele Parcalabului nu stiu ca sunt adancite pe fruntea maica-mii, ca au prins glas si ca ma intreaba: “Ce ai vrut sa zici cu ‘asta cam asa e’? Adica de ce nu se intelege nimeni cu mine?”.

, , , , , , , , ,

Lasă un comentariu

Cele trei varste ale femeii

Surprinse de geniul lui Gustav Klimt:

Stiati ca Pelesul adaposteste 14 lucrari decorative originale si picturi de sevalet realizate de fascinantul pictor austriac pe cand avea doar 21 de ani? Vezi aici!

, ,

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: