Posts Tagged Victor Roncea

Romanii care sunt trimisi la groapa desi ei inca n-au murit. Cutremuratoarea lor poveste intr-o carte de George Damian si Catalin Florintiu Varzaru

 Doi fosti colegi de la Ziua si buni amici de-ai mei, George Damian si Catalin Florintiu Varzaru, au lansat seara trecuta “Romanii din Bugeac pe cale de dispartie”, cartea lor de calatorie si impresii (din pacate de o tristete tulburatoare) despre un tinut lovit de saracie si de frenezia autoritatilor ucrainene care se straduiesc de zeci de ani sa scoata din capul si din genele a peste 120.000 de oameni originea lor romaneasca.

Sa fiu sincera, nu ma asteptam sa vina atata lumea la Palatul Sutu (abia am gasit un loc intr-o sala deloc mica) si sa existe atata interes pentru carte, pentru soarta romanilor striviti de frica, de neputinta intr-o tara in care “manifestatiile antiromanesti se regasesc pana si la cel mai inalt nivel politic”, “presa continua sa agite pericolul unei eventuale agresiuni romanesti” iar “afirmatia <vorbesc limba romana> atrage imediat represaliile autoritatilor”.

A vorbit secretarul de stat pentru romanii de pretutindeni Eugen Tomac (baiatul ala de apare prin poze cu europarlamentara lu’ taticu), prilej cu care am descoperit ca gangaveala Elenei Basescu nu e contagioasa. Tomac e originar din raionul Ismail si il stiu mai mult ca prieten al lui Victor Roncea (de fapt asa si vorbim despre el “uite-l, ba, pe tovarasu’ lu’ Roncea), pe care, intr-o vreme, il vizita saptamanal la Ziua. A vorbit limpede si intr-un fel care mi-a atras atentia, desi romanii din Bugeac ma interesau, pana aseara, cat strutii din Baicoi. La fel senatorul PSD Titus Corlatean, presedinte al Comisiei de politica externa din Senat, si Viorel Badea, senator PDL, vicepresedinte al aceleiasi comisii. Am detectat si la ei o insufletire, un fir de simtire romaneasca si de amaraciune pentru un destin nascut in zodia durerii.

Poate am intrat temporar pe frecventa emotiei si datorita atmosferei din sala: o mare de oameni, care asculta vrajita o poveste sfasietoare cu final greu de dibuit, plus gestul catorva tineri slabuti, cu ochi febrili, care s-au intors cu spatele lasandu-ne sa le citim protestul mazgalit pe tricouri (inteleg ca protestul il viza, de fapt, pe Tomac). Basca interventia finala a lui Mircea Druc, fost premier moldovean, despre idealurile frante ale generatiei sale si despre rezistenta care presupune, totusi, alte coordonate decat in vremea imperiului sovietic.

Aerul inghetat al noptii a mai coborat putin mercurul simtirii romanesti si iar m-a izbit mirosul propriei neputinte. Pai limba romana moare si la ea acasa unde, din ce in ce mai mult si mai des, folosim un numar limitat de cuvinte, pe un ton tot mai ridicat, unde se desfiinteaza scoli, unde “speranta” e un arhaism al carui sens nu si-l mai aminteste nimeni. Romanii se sting si in propria lor patrie unde femeile nu mai vor sa nasca, unde barbatii nu mai vor sa fie tati, unde mainile care vor sa munceasca sunt strivite cu baroase numite eufemistic “taxe si impozite”, unde mintilor care opun rezistenta la imbecilizare li se dau bilete de internare si persecutie in doza dubla.

Cum sa starnesti interesul romanilor molesiti de propria nenorocire? Sa fie oare cartea colegilor mei, calatoria asta a lor revelatoare cheia unui sertar pe care odata deschis sa nu putem sa-l mai inchidem? Catalin Varzaru zicea ca “intoarcerea in tara a fost ca o izbavire”. I-a venit sa sarute pamantul, nu din patriotism, ci de bucurie ca nu s-a nascut acolo, ci aici. Asa o fi? Nu stiu (inca)! Dar am sa ma las calauzita de doi foarte buni jurnalisti, in care am incredere pentru ca-i stiu de ani, si macar sa arunc o privire “imediat langa granita Uniunii Europene”. Un frate de-oi gasi acolo si tot ar fi ceva…

Anunțuri

, , , , , , , ,

2 comentarii

Sampanie si alte vinuri cu spume

Desi mi-am trait tineretea printre consumatori profesionisti, intr-o redactie in care numarul de semne, cu pauze sau fara, era uneori mai mic decat numarul sticlelor de pe, de sub si de langa birouri, nu am devenit depozitara unor incidente memorabile favorizate de consumul alcool (poate exagerat sau poate pur si simplu evaluat eronat, dintr-un punct de vedere profan si tendentios). Cu o exceptie!

Un pet cu doi litri dintr-o tamaioasa de culoarea uleiului, care fermenta in tacere si uitare, de nu-stiu-cate saptamani, intr-un fund de sertar, a fost oferit celei mai eficiente secretare din istorie, in semn de multumire si gratitudine eterna. Am uitat contextul exact, dar probabil ca scosese din tolba ei vreo veste buna si am vrut sa ma revansez intr-un mod care stiam ca o sa-i faca placere. (Chiar mai mare decat mancarea pe si-o oferea singura, vamuindu-ne cu discretie alimentele depozitate in frigiderul pe care-l pazea cu incrancenarea unui Cerber aflat la portile infernului; se intampla insa sa aiba si puseuri de bulimie si atunci consuma integral continutul pungilor, cum s-a intamplat cu cele doua kilograme de carnati de Plescoi ale redactorului-sef sau cu branza de capra a lui Victor Roncea in greutatea de 1-1,5 kilograme, care a ajuns – toata si dintr-o singura miscare – in geanta ei neagra si incapatoarea ca o pivnita).

A primit petul cu privirea extatica pe care am mai remarcat-o doar la medaliatii cu aur de pe la Jocurile Olimpice. “E musai sa gust. Nu mai am rabdare pana acasa”. Pleoapele ii clipeau agitate in spatele lentilelor iar degetele subtiri ca tepusele desurubau febril un dop care, dupa un scrut, dar nervos fasait, a revarsat o ploaie marunta si deasa in jumatate din hala cu stalpisori rosii, marca Mihaela Schiopu (artist emerit, fara gluma!). A plouat cu tamaioasa peste calculatoare, tastaturi, mouse-uri, mouse-pad-uri, birouri, scaune, pereti, icoane, calendare, posete, serviete si dulapuri. Cand am avut curajul sa ridic privirea din baltoacele de pe linoleum, am avut un soc: secretara noastra intepenise sub tavanul care nu mai era tavan, ci o stalactita imensa din care picurau stropi lipiciosi. Pic-pic pe parul complet ud, pic-pic pe ochelarii care nu mai erau ochelari, ci parbrize fara stergatoare, pic-pic pe camasuta alba, cu guler scrobit, pic-pic pe varfurile pantofilor cu varf si toc ascutit.

Si m-am simtit vinovata, nu pentru ignoranta mea in materie de vinuri, fermentatie, etc, ci ptr ca reusisem sa sar la timp din raza jetului, scapand neatinsa, in timp ce ea statea sub ploaia unui vin al carui gust nici macar nu apucase sa-l simta… O fi crezut macar vreo secunda ca a fost fara intentie? Habar n-am! Am simtit cumva ca si-a luat revansa cand mi-a disparut o cantitate insemnata din primele doua kilograme de capsune cumparate intr-o primavara. A fost o razbunare rezonabila, totusi…

***

La trecerea in 2010, am asistat la un incident oarecum similar in pridvorul Bisericii Sfantul Nicolae (Dintr-o Zi) unde un membru onorabil al parohiei a desfacut, neatent si grabit, dopul unei sampanii al carei jet, odata eliberat, a tasnit in decolteul amplu al unei binecredincioase. Doamna si-a acoperit cu blanurile valoroase care-i atarnau pe umeri decolteul agresat si a parasit valvartej incinta desacralizata prin necuviinta unor asemenea gesturi lipsite de smerenie si evlavie. Cuprins de remuscari si mustrat din priviri si de sotie, enoriasul a lasat in seama altcuiva deschiderea sampaniilor parohiale si a fugit sa se roage la icoane intru iertarea pacatelor celor cu voie sau fara de voie.

In speranta ca vinurile se vor revarsa, peste cateva ore, acolo unde le e locul, inchin in sanatatea celor care citesc acest randuri si le urez numai de bine!

, , , , , ,

4 comentarii

Daca nu te invidiaza prietenii, atunci cine?!

Invidiosi pe noul meu laptop, Bogdan Comaroni si Victor Roncea, fostii mei colegi de la Ziua, s-au apucat sa urzeasca drame familiale inexistente.  Comaroni (& http://www.agentia.org/) nu ma surprinde, deh, investigator, imbarligator, carcotas si clevetitor profesionist, ce sa-i faci! Desi nu exista tratament sau terapie pentru aceste deprinderi, n-ar strica sa incerce retetele Djunei Davitasvili pentru detoxificare spirituala….

Dar Victor….Victor, care a ramas cel mai bun prieten al meu in ciuda optiunilor si simpatiilor noastre politice atat de diferite….Oare ce-i lipseste lui Victor? Nevasta frumoasa are, copii reusiti asijderea, pisica, masina nou-nouta, basca apartament luxos pe malul lacului Colentina. Ma intreb daca nu cumva s-a mutat acolo pentru a fi mai aproape de preferata lui Mona Bica, o alta fosta colega de-a noastra, de care este nefiresc de atasat. Cristina (sotia), Atentie! Stiu ca viata se vede uneori in alb si negru prin obiectivul ala al tau meserias, dar n-ar strica un plus de vigilenta…

Iata de la ce s-a plecat „Confidente. Despartire” si unde s-a ajuns „Facebook-ul i-a despartit! Jurnalista Camelia Tabacu ii spune adio sotului printr-o postare pe blog. Horia Tabacu este plecat din localitate. Chipurile pentru a lansa “Drumul pana la Piata Romana”. Dar unde? In Tahiti, in Lille sau la Satu Mare?” si „O familie de ziaristi ar putea fi destramata de vecinul Cornel”.

PS Am asa o banuiala ca in spatele comentatoarei „Olga” de la Chisinau se ascunde nimeni altul decat Roland Catalin Pena – Fefe, pentru cei zece-cincisprezece cititori ai ziuaveche.ro – care vrea sa-mi plateasca o polita mai veche, desi nu e exclus sa fie chiar Mihai Palsu…Fratilor, suntem in postul Sfantului Craciun, ce Dumnezeu!

, , , , , , ,

3 comentarii

Marturia invatatoarei Cristiana Anghel despre harul IPS Ioan Selejan

Intr-un amplu interviu acordat lui Victor Roncea, invatatoarea din Caracal, aflata in a 69-a zi de greva a foamei, povesteste despre emotionanta intalnire cu arhiepiscopul Ioan Selejan de Harghita si Covasna, in urma careia a luat decizia de a renunta la aceasta forma de protest incepand de maine (luni). Cristiana Anghel va sustine, de altfel, luni dimineata, o conferinta de presa „nu in salon, ci in spital”, prilej cu care va povesti pe larg despre cele 70 de zile de greva a foamei in conditiile in care se zvoneste ca ar fi fost manipulata sau chiar platita de Opozitie.  

Mai multe detalii pe roncea.ro.

, , , ,

Lasă un comentariu

Centenar Arsenie Boca. Victor Roncea publica un document senzational!

Autobiografia olografa a parintelui Arsenie Boca data in fata organelor Sigurantei, in luna iulie 1945, la Ramnicu-Valcea.

Continuarea la 100 de ani de la nasterea Sfantului Ardealului, Arsenie Boca. Autobiografia Parintelui data in fata organelor politiei comuniste la 17.07.1945. DOCUMENT CNSAS

,

3 comentarii

Arsenie Boca ne-a pictat pe toti la Draganescu

Am fost la Draganescu, in bisericuta Sfantul Ierarh Nicolae ai carei pereti poarta, cu simplitate si modestie, cutremuratoartea marturie de credinta, profetiile si indemnurile fierbinti ale lui Arsenie Boca, considerat de multi cel mai mare duhovnic ortodox al secolului trecut. Insa dincolo de ceea ce ar putea sa fie mesaje profetice (un telefon mobil, zgarie nori in flacari, sateliti si navete spatiale), subtil strecurate in pictura care te nauceste, te copleseste si iti ramane agatata de ganduri, Arsenie Boca ne-a vazut, cu mai bine de trei decenii in urma, pe toti, ne-a identificat cu acuratete infricosatoare preocuparile marunte, imortalizandu-le in tempera lui calauzita de vise si viziuni. Ne-a vazut limpede departarea de Dumnezeu, suficienta, indiferenta, potentialul distructiv, orgoliile agresive, patimile inutile.

 Precizare: Textul de mai jos reflecta impresii personale. L-am inceput in urma cu cinci luni si mi-a fost imposibil sa-l finalizez pana nu am cercetat cu sufletul si mintea urmele trecerii marelui duhovnic pe acest pamant, pana nu am inteles ca parintele Arsenie Boca le ghideaza pasii catre el doar celor care il cauta cu adevarat. M-am cutremurat de nenumarate ori pe parcursul acestor cautari cand am realizat cat de superficiala fusese abordarea mea initiala si nici acum nu sunt foarte convinsa ca am depasit acea etapa.

 Un soare astenic, vlaguit de forta dupa o iarna indecent de lunga, amagea strada Abatorului din Draganescu. Singurele fiinte vii care se miscau in peisajul amortit al celei de-a doua dimineti de Pasti erau o batranica incovoiata al carei mers greoi se poticnea in fustele negre suprapuse si un pui de mata ce salta jucaus prin iarba abia nascuta de pe marginea drumului.

Curtea spatioasa a bisericii, jumatate verde, aglomerata de copaci si cruci, jumatate cu aspect de teren viran, nu era strabatuta de niciun fior de miscare. Farama de caldura ii anesteziase profund pe cei cinci-sase caini, pazitori ai bisericii. Doar vocea clara a preotului purtata de doua difuzoare mititele pe deasupra mormintelor din cimitir scutura din cand in cand toropeala matinala de pe malul imensului lac de acumulare al Argesului. Din strada, biserica, partial mascata de brazi inalti aliniati de-a lungul aleii principale, nu se distinge prea clar. Pare o bisericuta de tara. Are schele de jur imprejur si nimic nu dezvaluie ca acesta ar fi locul despre care vorbeste o lume intreaga, locul care ascunde profetiile pe care mii si mii de oameni vin, an dupa an, sa le cerceteze, sa le patrunda sensurile zugravite din gandurile, viziunile si visele celui mai mare duhovnic al Ardealului.

 

Intrarea e ingusta, zidita parca intentionat asa ca sa nu lase sa alunece afara aerul usor caldut, in care se amesteca intr-o armonie stranie, imemoriala, miasme bisericesti dulcege si mirosuri aspre emanate de hainele enoriasilor, spalate cu sapunuri de casa si pastrate in dulapuri captusite cu naftalina.

Vegheata de frescele a caror densitate imagistica ametitoare “te loveste” de indata ce ai pasit in pronaos se roaga in a doua zi de Pasti comunitatea locala. Sunt femei trecute de prima tinerete si o mana de barbati care se straduiesc cumva sa acopere cu vocile lor puternice, bubuitoare, corul de glasuri subtirele ale enoriaselor dominante din punct de vedere numeric.

Parintele paroh e intors cu spatele si citeste usor aplecat. Statura sa olimpiana umple altarul care mi se pare astfel destul de ingust. Cand iese in fata credinciosilor pare ca sprijina pe umerii sai catapeteasma fragila, delicata, frumos zugravita. Invaluie comunitatea cu priviri usor obosite, dar blande, pline de bunavointa. Iscodeste pesemne ravna enoriasilor sai, dar si strainii intarziati care sosesc unul cate unul si se asaza stingheri mai intr-o parte. E din ce in ce mai multa lume in biserica, dar pe pereti e si mai multa. Pare cumva mai vie, mai dinamica decat ceata ce ingana “Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, milueste-ne pre noi”.

 ***

Istoria crestinatatii aluneca incet pe langa mine, aud pruncul Iisus cum creste, pe Maica Sfanta cum ii murmura duioase cantece de leagan (sau poate Pruncul ii canta Maicii Sale), vorbele soptite de ucenici la Cina cea de Taina, pe Sfantul Petru care le cere calailor sai sa fie rastignit cu capul in jos, disting farame din Imparatia lui Dumnezeu, vad Sfantul Duh cum se pogoara asupra ucenicilor, cete de sfinti, de ingeri luminandu-ne drumul prin bezna milenara si, brusc, un strigat imi bubuie in urechi: “Sa nu credeti ca veti intra dupa moarte in imparatia in care n-ati trait de pe pamant!”. E o antiteza izbitoare intre natura umana, instabila, nesigura, mereu pe marginea prapastiei, si chemarea divina “Veniti la Mine”, ca o ruga fierbinte, cutremuratoare zugravire de chipuri ceresti imaculate si fete schimonosite de preocupari efemere, imponderabilitate divina si rigiditate umana.

Undeva in dreapta, cam cu un metru- un metru jumatate inainte de strana, pe o bucata de zid cat o oglinda de perete e zugravit omul contemporan la apogeul arogantei sale. Alaturi ii sta femeia care-i desavarseste statutul de fiinta patrunsa de superioritatea sa. Vorbeste la telefon, are fruntea strabatuta de ganduri esentiale, iar dupa ce a “dobandit lumea toata”, este in cautarea unei locuinte pe alte planete, avertizand sec ca nu-l mai preocupa dobandirea vesniciei.

 ***

E un freamat tulburator pe zidurile acelea, pe care timpul alearga neobosit inainte si inapoi, se contracta si se dilata. E cald, e frig, bate un vant inghetat si arde un soare fierbinte, e noapte si zi in acelasi timp, dimineata si seara, miez de zi si de noapte, viitorul a devenit trecut iar prezentul o mlastina puturoasa care miroase a moarte. Si totusi e atata adiere de viata, atata lumina, o certitudine de o varsta cu Universul, o vesnicie din care suntem chemati toti sa gustam.

Din partea stanga a pronaosului se inalta Hristosul cel ridicat din mormant, translucid, diafan, intr-o sublima atitudine de biruinta, degajand lumina si eliberand, din ghearele mortii, eternitatea. Din bolta altarului vegheaza Puritatea insasi: Maica Domnului cu Pruncul, cu priviri de o limpezime dezarmanta, care magnetizeaza, infioara si topeste ghetarele din inimi.

Peretii aceia de la Draganescu, strabatuti de crapaturi fine prin care se evapora, discret, tristetea duhovnicului caruia i se rapise dreptul de a mai imbraca haina preoteasca, sunt file desprinse din Cartea Vietii pe care Arsenie Boca a buchisit-o atent, cu rabdare, smerenie si intelegere profunda, intreaga sa viata. “Predicile fierbinti” (Nichifor Crainic), pictate in culorile biruintei vietii asupra mortii, a binelui asupra raului, releva o viziune profetica, misiunea apostolica, dar si venirea deloc intamplatoare a lui Arsenie Boca in mijlocul cetei care si-a pierdut busola, decenta, adevarurile. A venit sa ne mustre si sa ne dea o strop de speranta: “Bucurati-va caci numele voastre sunt scrise in ceruri”.

 “Parintele Arsenie a spus ca putea sa fie oriunde in lumea asta, dar l-a randuit Dumnezeu la noi, la romani, pentru rugaciunile martirilor Brancoveni. Mantuitorul i-a spus sa fie pictor de suflete, sa picteze in inimile oamenilor credinta, sa faca din oameni icoane vii”. (Marturii din tara Fagarasului despre parintele Arsenie Boca)

Citeste si O suta de ani de la nasterea lui Arsenie Boca

 Multumesc generosului meu prieten Victor Roncea care mi-a pus la dispozitie, din arhiva personala, fotografiile de interior. Sa ne bucuram cu totii de ele!

 

Scrisoarea de mai jos a fost expediata de Nichifor Crainic ucenicului său spiritual Părintele Arsenia Boca după întâlnirea de câteva ceasuri pe care au avut-o în toamna anului 1971, în biserica din satul Drăgănescu din Bucureşti, pe care Părintele a pictat-o vreme de 15 ani, incepand cu 1968.

Nichifor Crainic:

Iubite părinte Arsenie,

A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir! O fi fost aşa de la Dumnezeu ca toată acea bulboană spirituală uriaşă să se desumfle la comandă ca şi cum n-ar fi fost?

Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre.

Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.

E o pictură nouă ca şi predica de atunci.

Nimic întunecat în această primăvară care îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E o lumină de tonuri deschise către lume ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura Sfinţiei Tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.

Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradiziace pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului. Ceea ce domină în ea până acum e imaginea Maicii Domnului. Cea care ocroteşte biserica din bolta altarului e pur şi simplu magnifică în milostivirea ei de mijlocitoare a lumii către dumnezeescul ei Fiu. Cea care pluteşte vizionar peste Sinodul de la Efes e făcută din atâtea nuanţe şi numai din nuanţe încât nici nu pare pictură, ci o apariţie vaporoasă şi diafană care, cu cerescul Prunc în braţe, apare să întărească pe sinodali că ea e într-adevăr Maica lui Dumnezeu – Theotokos.

, , , , , , , , ,

27 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: