Fantoma

Ani de zile a ramas ascunsa dupa vitrina din sufragerie, exact langa perete, in coltul umbrit de cutele unei draperii cu flori intunecate. O prezenta discreta, amorezata de intunericul din ascunzisul sau, pe care rareori se incumenta sa-l paraseasca.

Cum am aflat de existenta ei? Mama vorbea despre niste lucruri necurate, facaturi sau cam asa ceva. De fapt, mai mult lumea spunea si mama credea. Gura lumii nu batea insa campii, ci spunea adevaruri, confirmate ulterior de o vrajitoare a carei faima depasise granitele cartierului Militari si ajunsese pana la noi, in Drumul Taberei, la capatul troleului 84. Era potop de lume la ea si se intra doar cu programare. Dar facea de toate – dezlega, lega, descanta, ghicea, aducea mesaje de dincolo sau, dupa caz, le ducea dincolo – si, mai ales, spunea totul de la prima sedinta. Nu te purta pe drumuri. Cica raspunsurile la intrebarile mai dificile le primea de la lampa-vorbitoare, care se deplasa la dreapta pentru “da” si la stanga pentru “nu”.

Copacii din gradina mea

As vrea sa fie doi nuci, doi-trei meri, un cais (ca unul am deja), un piersic, doi-trei pruni, doi ciresi, doi visini, un gutui. Si as mai vrea un tei. Vreau neaparat sa adie vantul si sa miroasa a tei. Si sa scartaie poarta din lemn. Iar eu sa ma gandesc la Dumnezeu si Dumnezeu sa se gandeasca un inceput de secunda si la mine.

Visul asta il visez mereu. L-am visat si astazi pe trotuarul din fata blocului, unde vantul a vrut sa-mi intre in geanta, dar eu am tras fermoarul iar vantul s-a apucat sa bata cu degetul in geamul de la masina. Dar i-am facut semn sa plece. Pe scuarul de langa bloc un utilaj scobea pamantul. La inceput am crezut ca e tramvaiul ecologic al lui Vanghelie. Apoi mi-au dat lacrimile: erau gropi pentru pomi. De cand m-am mutat pe strada asta n-am vazut pe nimeni sa planteze copaci. Dupa zece ani, cand nu le mai astepta nimeni, miracolele au venit buluc pe strada mea: s-au nascut copaci si au aparut semafoare la trecerile de pietoni la care nu oprea nimeni, nici masinile si nici pietonii. Doar salvarile opreau sa-i duca pe pietoni la spital. 

L-am sunat iar pe unchiu’ Costel sa-l intreb iar cand se apuca de arat curtea ca sa pot sa plantez copacii – doi nuci, doi-trei meri, un cais (ca unul am deja), un piersic, doi-trei pruni, doi ciresi, doi visini, un gutui si un tei – iar el nu m-a amanat iar. „Uite maine”, mi-a zis. Am tacut. Apoi m-am bucurat, ca daca zice ca face, stiu ca face. 

N-aveam nicio directie si poate tocmai de aia am ajuns la piata. Am intrat in vorba cu spatele unei babe cu solduri cat Podisul Transilvaniei care aranja marfa pe taraba si care n-a vrut sa-mi dea gogosari pe motiv ca „nu e, mama, pe alese. Pai si cu aia marunti, ce fac, ii mananc eu?!” „Ca doar nu de la gogosari marunti te-ai facut mamaie cat Podisul Tibet”  (asta nu am zis-o, dar am gandit-o). M-am dus spasita la Magduta, o fosta vecina din Valea Ialomitei care vinde la taraba in Piata Orizont, tot din Dr Taberei. De obicei, o evit, ca ne stim de mici iar cand ma vede urla de se uita toata piata la noi „Buna, Cami. Auzi tu la ce televiziune mai lucrezi?”.”Buna, Magda. Eu n-am lucrat in televiziune…Acum nu mai lucrez nicaieri ca s-a inchis ziarul” „Aaaaa, naspa”. „Ce-ti dau?”. Si-mi da ce am nevoie. Ba chiar ma lasa sa aleg. Imi face cu ochiul sau negru ca o noapte fara stele. O intreb cum rezista in curentul pizmas care ma face sa lacrimez si parca ar vrea cu orice chip sa-mi trezeasca din somn  sinuzita. Zic „nani, nani, sinuzito” iar sinuzita doarme. Si numara uneori ca prin vis: doi nuci, doi-trei meri, un cais (ca unul avem deja), un piersic, doi-trei pruni, doi ciresi, doi visini, un gutui si un tei.

Biserica de sub pamant

E sub pamant, dar nu e in vreo salina si nici in vreo galerie miniera, nu e veche de sute de ani si nici nu e amplasata in vreun peisaj idilic. Dimpotriva e nou-nouta si se ajunge la ea prin mocirlele vascoase precum un sos bechamel ale zonei de vile din cartierul ANL Constantin Brancusi. M-a indemnat mama s-o vad “cat e de frumoasa”, dupa un shopping necesar pe Valea Cascadelor.

Pe dinafara e o constructie neterminata ca multe altele din vecinatate. Daca n-as sti despre ce e vorba, mi-ar fi imposibil sa ghicesc. Dupa ce te lasi in jos cam un etaj, ajungi intr-un subsol cum nu stiu sa mai existe un altul in Capitala. E puternic luminat, curat, spatios si nu are raceala unei cripte scobite in pamant. Abia a trecut o saptamana de la sfintire si deja emana acel miros linistitor de biserica, de locas in care se simte prezenta si lucrarea Sfintei Treimi. Are hramurile Acoperamantul Maicii Domnului si Sfantul Ioan Rusul. Cu tot cu cei doi preoti, corul care-i acompaniaza si doamna de la lumanari, nu sunt mai mult de 30 de persoane in biserica. Dar simti ca e multa ravna. Si simti ca esti binevenit. Sfanta Liturghie e nebalamajita, e infiorator de clara, de raspicata. Oamenii se roaga, se gandesc la ale lor, dar mai trag din cand in cand cu ochiul unul la celalalt. Si preotii se uita la lume iar in privirea lor e ingaduinta, entuziasm si cer senin. Convingerea cu care unul dintre ei citeste din Sfanta Evanghelie dupa Luca despre fiul inviat al vaduvei din Nain, ca si cum ar fi fost martorul ocular al minunii lui Hristos, te umple de caldura, iti primeneste gandurile, iar incrancenarea se mai domoleste.

***

Nu stau pana la sfarsitul slujbei. Stau atat cat imi trebuie. O haita de caini se zbenguie in apropiere iar peste drum e un mic orasel de baraci muncitoresti. Ma uit in jur si ma minunez de constructiile ridicate la doi pasi de Valea Ialomitei, strada pe care am copilarit. Inainte, chiar pe locul pe care am parcat masina, era o frumusete de livada, in care n-am intrat insa niciodata. Dar am vazut-o de nenumarate ori prin crapaturile nesfarsitului zid de piatra care o proteja. Era un loc interzis. Aflasem ca sunt paznici inarmati care trag fara somatie si, cu toate ca eram o gasca de exploratori neinfricati, am fost de acord ca nu merita sa-ti risti viata pentru un mar. Am escaladat noi garduri si mai inalte, dar acela pur si simplu ne dadea fiori. Plus ca, de dincolo de el, se auzeau adesea latraturi fioroase. Priveam asadar prin crapaturi si ne minunam, mai ales primavara, de frumusetea covorului multicolor de lalele care se intindea pe mii de metri patrati, din gard pana la marginea livezii. E o senzatie stranie sa ma aflu pe teritoriul acelei livezi interzise si sa ma plimb nu printre copaci, ci printre niste case patratoase cu etaj. Ma bucur, totusi, ca pe langa vile fara pic de personalitate si fara urma de pom in gradina, s-a ridicat o minunatie de biserica, un frumos inceput de drum catre Dumnezeu, un loc al alinarii si sperantei.

Shakespeare vs Stephen Hawking. Prima runda: 1-0 pentru Shakespeare

Iata-ne din nou in curtea scolii in aceasta zi de septembrie pe care am urat-o toata copilaria mea. Nici acum nu ma incearca sentimente mult diferite. Inainte trageam de mine, acum trag de un capricorn care nu se lasa chiar usor.

De ce mi-ar fi placut prima zi de scoala? Sa ma bucur ca-mi revad profesorii? Nu am avut vreo atractie speciala pentru vreo materie si nici vreo afinitate cu acei oameni care ma extrageau cu brutalitate din desele mele reverii (exagerez, mi-a placut putin lb si literatura). Sa ma bucur de reintalnirea cu colegii? Pai colegii imi erau in mare masura si „tovarasi de maidan”. Practic, ne reintalneam in fiecare zi. Cutreieram vara in lung si-n lat aleile din Drumul Taberei si zadaream pensionarele scarbavnice si turnatoare care ne spionau de dupa perdelele inflorate. Chiar! Mai tineti minte? Pe atunci, dimensiunea si numarul florilor de pe perdea „tradau” posibilitatile unei familii socialiste. Aaaaa si mai era si numarul cartilor din biblioteca. Doar ca pe vremea aia oamenii mai si citeau. Acum cartile nu mai departajeaza pe nimeni. Din acest punct de vedere am reusit, fara sa ne straduim prea tare, sa fim cu totii din nou egali!

Pentru ca nu vreau sa-mi las copilul sa alunece pe panta asta a egalitatii, ma vad adesea silita sa apelez la fatarnicia si patetismul din dotare. Am ajuns chiar si mai jos de atat: ma dau pe mine drept exemplu :). „Pe mine nu ma punea nimeni sa citesc!”; „Intotdeauna mi-a placut sa citesc! (pe asta o repet atat de des de la o vreme, ca am inceput s-o cred si eu)”; „Eu imi faceam temele fara sa cer tot timpul ajutorul!” (in realitate, nu prea le faceam)”; „Eeeee, eu n-am avut nici 1% din ce ai tu acum”  – de fapt, am avut ceva care acum mi se pare extraordinar, de nepretuit, ceva din care s-au nascut toate amintirile frumoase din vremea copilariei (si nu stiu cum ar fi posibil ca si copiii nostri sa-l poata dobandi vreodata): o totala libertate de miscare; daca eram in Bucuresti, colidam, de dimineata pana seara, campul din apropiere, de la capatul troleului 90 (pe atunci era, de fapt, 84) unde acum se inalta falnicul cartier ANL C-tin Brancusi, marturie a realizarilor capitaliste. Veneam cu gusteri ascunsi prin buzunare si le faceam culcusuri pe balcon pana ii descoperea mama si-i arunca pe geam. Cel mai mult imi placea insa la tara! Despre asta am scris deja. Pana-n liceu, cred, am urat scoala din prima si pana-n ultima zi. Ma rupea de lumea aceea mirifica, imi rapea libertatea, ma separa de oameni si de locuri dragi…

Nici pe Alexandra mea n-am simtit-o foarte bucuroasa, in prima ei zi din clasa a II-a. Dar cred ca s-a eliberat de tensiune imediat dupa scoala, in parc. S-a certat cu Alexia, o colega de clasa, in timp ce eu o ascultam fascinata, cu ochii putin iesiti din orbite, pe maica-sa care povestea ca fetita citeste  tot timpul. Mai ales Shakespeare! Nu se desparte de marele dramaturg englez nici macar atunci cand merge la caca. Captivanta conversatie a fost insa brutal intrerupta cand Alexandra si Ioana, prietena ei de la clasa a II-a D, s-au luat la bataie cu Ana, verisoara Mariei, de la II-C. Am intervenit, normal. Ce era sa fac? Doar nu era sa le las sa se omoare si sa ascult mai departe despre cum citesc altii Shakespeare (noroc ca exista „copy” „paste”, ca eu nici acum nu sunt capabila sa-i scriu numele)….Bai, si asa rau imi pare ca n-am apucat sa spun ca si „noi” citim Stephen Hawking. As fi omis, cu buna stiinta, sa precizeze ca era vorba de asta).