Rătăciți la minus 20 de grade

Nea Costel a dus la București 2000 de legături de ceapă verde. Zice că miercuri, pe 25, a fost prima victimă a viforului de la Afumați. Doar vreo trei ore, că era înainte de prânz. Are propria teorie cu privire la înzăpezirile atât de mediatizate. A fost viscol nu zice nu, dar mai răi ca viscolul au fost ăia de s-au băgat pe contrasens. Îi dau dreptate pentru că remarcasem, dimineață, când veneam spre Axintele, curajul unora de a se strecura în viteză, mai derapând, mai redresându-se, printre tiruri care își zgâlțâiau toate piulițele pe gheața de 15-20 cm dintre Afumați și Șindrilița, dintre Șindrilița și Lilieci, dintre Sinești și Movilița.

 „Te doare stomacul de la ea”, clefăie mama când nea Costel dispare în bucătărie să pună de cafea. Poftim? „De la ceapă”, mă edifică ea cu ochii dați peste cap, exasperată de lentoarea cu care funcționez. Nea Costel aduce cafeaua și-o oală mare cu vine fiert. „Cum ați petrecut la munte, domnu Costel?” „Aaaaa, nu, n-am mai fost că au apărut niște probleme”. O pleoapă a maică-mii coboară către mine cu subînțeles „vezi, ți-am zis eu. S-a lăudat ”. Venise nu atât să recupereze utilajul de deszăpezire – o lopată de la Carrefour, de care s-a atașat în mod straniu – cât să afle ce mai are lumea acum de spus la apariția egipteanului. Adevărul e că venirea egipteanului în Axintele, programată să se întâmple încă de astă-vară, ajunsese să fie cotată cum nu se poate mai prost la casele de pariuri locale. Unii se încumetau chiar să aprecieze că nici măcar nu ieșise vreodată din internetul ăla unde îl cunoscuse Dana, verișoara mea de gradul doi și singura nepoată care se bucură de simpatia maică-mii. Nu se pricepeau să explice cum s-ar fi putut concepe un copil în felul acesta, dar ce nu e posibil astăzi când se fac, vorba aia, copii în laborator. „Ei, domnu Costel, ați văzut că a venit tatăl lui Ahmeduțu?”  „Mda…lumea a treia” „Parcă noi aici în Axintele suntem mai breji” „Totuși…” Se răsucește contrariată spre mine. Cafeaua turcească a lui nea Costel e realmente o încântare…tare, aromată, fierbinte. N-am absolut nimic de adăugat. Și eu consider Axintele un loc deosebit.

Soarbe zgomotos din vinul de culoarea sângelui transfuzat, dar eleganța gesturilor – două degete rășchirate la distanță de vasul fierbinte – o încadrează în categoria ființelor distinse. Scutură energic din cap și scoate pe limbă bobul unei plante neidentificabile. Mirodenii, o liniștește nea Costel. Nici el nu prea o are la inimă.

În foișorul cu lambriuri perfect îmbinate de meticulozitatea lui nea Costel, îmbracat pe timp de iarnă în folie groasă de solar, sosesc și cele două ajutoare de nădejde ale gazdei, Dan și Gimi, cărora gerul le-a înlăcrimat privirile și le-a pictat pete vineții în găurile obrajilor.

Cu rictusuri tragice și gesturi blazate, Gimi ar putea fi un model de eșec aproape perfect. Îi lipsește însă geniul lui Dorel (vărul său primar, fost olimpic la matematică și fizică, naufragiat, Dumnezeu știe cum, la căpătâiul tatălui orb muribund, în căsuța care se surpă de la o zi la alta peste drum de foișorul lui nea Costel). Gimi n-are serviciu și nici nu caută. Deocamdată, slavă Domnului, se descurcă. Cât de cât. Nevastă-sa are puțin peste treizeci de ani, e știrbă și nepretențioasă. Trăiesc (cât de cât) din pensia maică-sii, o bătrână imobilizată la pat, și din alocația de 200 de lei a copilului care mai are până să împlinească doi ani. O să vadă apoi.

A divorțat de prima nevastă iar cu banii obținuți din partaj a cumpărat gospodăria părăginită a lui tanti Pia, fostă notabilitate locală. Când și-a măritat fata, tanti Pia s-a ambiționat să le ofere mirilor o nuntă de pomină. Babele țin minte și astăzi că, pe la miezul nopții, cântase Corneasca. Ce femeie frumoasă! Dar, după atâta fală, mare necaz a venit pe capul lor! Nea Stelică, bărbatul mereu ferchezuit al Piei, s-a încurcat cu Jula, fata răgușită a Mariei Tătițoaica, proasta satului, iar tanti Pia s-a refugiat rușinată, cu inima zdrobită, la unul din copii. Ca să satisfacă nebănuitele pretenții ale tinerei sale iubite, nea Stelică a vândut, în doar câțiva ani, toată agoniseala de-o viață. Ajunsă între timp adăpost pentru lighioane, mândra casă de odinioară a fost dată pe câteva lăzi de bere. Până să vină rata, Jula a fumat țigari fără filtru și, zdrăngănindu-și ultimele două lănțicuri din aur, și-a exprimat convingerea că viitorul lor e-n altă parte, nicidecum în satul ăsta de înapoiați. Avea unghiile date cu roșu și călcâiele jegoase.

Gimi zâmbește unor gânduri numai de el știute. Tresare și simulează o ușoară stinghereală când mama își îndreaptă săgețile asupra lui. „Da ce ați făcut, măi, oameni buni? Unde v-ați ascuns?”. Explică pentru mine și pentru nea Costel: „trei zile, cât a ținut vifornița, nu i-a zărit nimeni pe afară. Au ieșit pe geam, că zăpada le zidise ușa de la intrare”. Gimi se apără, citând din marii deszăpezitori ai țării:  „ba am deszăpezit, tanti Livia, și-n prima, și-n a doua zi! Viscolul a adus-o pe toată îndărăt!”. Pleoapa maică-mii vorbește din nou: „ați deszăpezit pe dracu! Puturoșilor!”.

Din cinci băutori de vin și cafele, trei nu au niciun venit, doi sunt pensionari. Dacă într-un foișor de câțiva metri pătrați, cu folia de la nord zdrențuită de vântul puternic, sunt atâtea destine zăpăcite, nici nu vreau să știu ce-o fi la nivelul foișorului cu 22 milioane de suflete. Soarele înghețat tun perlează zăpada căreia viscolul i-a dăruit măreția dunelor deșertice. Las că-i bună pentru agricultură, ne încurajează pe toți un mesaj optimist rătăcit la nivel subliminal.