Fericirea atârnă de un fir de…roșie

Ar fi putut fi ziua perfectă. Ar fi putut fi, dar n-a mai fost, chiar dacă scormonind întunecimile pădurii Groasa, am aflat izbânda unui luminiș, ce ne ademenise cu o irezistibilă chemare turcoaz. Capătul luminișului era și capătul lumii de sus, care se prăvălea prin lutul arămiu al unor râpe abrupte, ocrotind ca un zid panglica șerpuitoare a unei Ialomițe strâmte, dar învolburate, tulbure, dar netulburată în trecerea ei.

Spaima că pământul atât de sigur pe care călcasem se termină brusc a devenit, cadru cu cadru, tihnă, încântare, eliberare, extaz. Păduri, crânguri, arbori solitari, culturi, biserici cu turle argintate, gospodării cufundate în limpedea mare de verde, mici puncte umblătoare pe fire drepte sau întortocheate, și iarăși noi și noi creste, toate rispite pe grandioasa pânză a unui Bărăgan atât de neted în geografia prejudecăților și necunoașterii noastre.

Curiozitatea aprinsă într-un mijloc de pădure ne purtase așadar până pe buza dealului micuț care apără linia sudică a satului nostru și de care credeam că ne despart vreo cincisprezece minute de praf cleios. Îl rătăcisem pe la Bărbătescu, un sătuc singuratic și melancolic, care se îngroapă tăcut sub o pulbere amară. Aveam să aflăm însă că dealul, netulburat de aceste tristeți, își continuă până hăt departe neașteptata lui trecere prin Bărăgan, ivindu-se brusc ba într-un capăt de pădure, ba la o răspântie de drumuri, apropiindu-se,  depărtându-se în curbe largi sau înguste.

Nu era nicio îndoială că, în vecinătatea Ialomiței, culmile sale erau mai semețe decât în alte locuri, căci ne simțeam la porțile cerului, privind de sus micuțele zeități înaripate care construiau, în picaje scurte, zborul unei mogâldețe abia desprinse de căldura cuibului. Uliii. Zborul lor precis se asorta măreției acelei amieze care putea fi perfectă, dar n-a mai fost.

Am coborât spre Crăsanii de Jos, lăsând în dreapta mânăstirea de maici, ctitorie a marelui, iubitului și regretatului duhovnic Adrian Făgețeanu (căci iată oamenii ăștia impregnează pământul cu trecerea lor sfântă în cele mai neașteptate pustietăți). Asfaltul, a cărui igienă ajungi s-o venerezi cu patimă după 20-30 de minute de hurducăieli neîntrerupte, ne-a izbăvit de moliciunea ce ne mai cumințise spiritul de aventură. Stârnită de frumusețea locurilor, poezia începuse să se recompună singură, metru cu metru. Gospodării îngrijite, case proaspăt spoite, priviri micuțe de bătrâne curioase, silueta gârbovită a ultimelor flori de primăvară, contururile de canion ale dealului, câmpia fără margini care se desfășura înainte-ne și, mai ales, frenezia salcâmilor, mirosurilor lor calde, nebunia lor albă eliberată într-o singură noapte.

Înfiripam un vis pe un traseu croit de câte un „uite o biserică, uite o casă, uite o vale, uite un pod, uite o baltă”, când un suspin gâlgâit de imprevizibilul piept al maică-mii a curmat feeria.  „Ce ai, mamă? Ce te doare?”. „Roșiile, roșiile…”, gemu, apărându-și cu mâna privirea de soarele, de care reușisem cumva să ne ferim sau să uităm o vreme, și care acum își arunca spre noi, dintr-un vârf de deal, zâmbetul crâncen.

Zdruncinată de revelația subită, am revăzut drumul rupt, bolovănos, hârtoapele gigantice camuflate de troscotul des, nădușeala feroce care nu s-a astâmpărat nici la umbra nenumăraților gutui din gospodăria bine închegată a lui Nicu Frizeru. Răsadurile sale de roșii și de toate felurile primiseră binecuvântarea mătușii Chița de la Frumușica, satul care chiar își merită numele și în care tataie slujise ca dascăl mai bine de șase decenii.  ”Când intrați pe șoseaua de piatră, întrebați de mine”, îmi spusese Nicu Frizeru la telefon. Am fi întrebat, că nu ne durea gura, dar singura vietătate umblătoare prin fierbințeala aia era o domnișoară inocentă, cu buletin de București. La prima intersecție, ulițele identice n-au fost motiv de meditații prelungite. „Stânga sau dreapta?” „Dreapta că-i mai dreaptă și sunt și case mai frumoase pe ea”. Casele s-au terminat după câteva garduri, „șoseaua de piatră” a dispărut fără urmă. Vagi rămășițe ale unui posibil fost drum mijeau ici colo de sub vegetația luxuriantă care masca râpe periculoase. Am răzbit doar grație încurajărilor și suportului moral oferite prin telefon de o șepcuță albă pe care o zăream din depărtare agitându-se energic în fața unei porți. „Bine ați venit pe drumuri neumblate”, ne-a urat șepcuța. Și tot ea ne-a înmânat trofeul acelui chinuitor off-road: saizeci de fire subțirele de roșii,  transportate la Brătia cu grijă maternă, în condiții de maximă securitate și umbră, pe „șoseaua de piatră”, nu pe coclauri primejdioși.

Desigur, roșiile! Oare cum se simțeau roșiile pe arșița asta? Roșiile micuțe plantate, udate la umbra înserării, când soarele nimicitor se prăvălise după deal, când Marin al lui Georgeta sărise gardul la vecina focoasă care primea răcoarea sfârșitului de zi într-un maiou cu breteluțe reglabile, roșiile plăpânde, dar cu rigole maiestuoase, executate din bolovani pisați, roșiile cărora parcă le și simțeam deja miezul, zeama acrișoară impregnând grozava brânză de capră de la Dani (singura egipteancă din familia noastră)…

Presentimente sumbre aglomerau fruntea maică-mii, zbârcind frumusețea drumului care mergea spre Copuzu, un sat în care poate mai trăiesc și astăzi urmași din stirpea lui Ulescu, bâtu ăla bătrân, tatăl lui tataie. Mama își amintea cum, în copilărie, bătătura se umplea adesea de rudele de la Copuzu, bărbați numai unul și unul, falnici, cinstiți și aprigi la mânie. Mânia asta năvalnică a simțit-o mamaie pe pielea ei, când a mâncat-o unde nu trebuie, povestește mama, și a jurat pentru fecioria celei mai mici dintre cumnate. Cu mamaie așezată la loc de cinste în cea mai mândră dintre căruțele lor iuți, ca onorabil martor și chezaș al fericitei alianțe, copuzenii au codus tânăra mireasă la flăcăul nerăbdător să cunoască lăudatul ei trup fără de prihană. În noaptea nunții mireasa n-a lăsat însă nici măcar o picătură de virginătate pe cerceafurile îndelung cercetate de nuntașii dornici să joace rachiul. Foc și pară, când au văzut că n-au ce juca, copuzenii au zbierat să fie aduse nefericitele să le smulgă părul din cap și să le încingă spinările, ca să se întoarcă de unde au venit acoperite de toată rușinea necinstei lor. Dar rudele le-au scăpat printr-un fund de grădină și le-au îndemnat nici să nu privească înapoi. Abia pe la pădure, când s-au oprit să-și mai tragă sufletul, mamaie și-a vărsat năduful „Bine, făi cumnată, nu puteai să spui și tu?!”. Au coborât pe urmă dealul iar Copuzu a fost dat uitării.

                                                                                                       

Ar fi putut fi deci ziua perfectă, am fi putut ajunge chiar și la Copuzu, aflat imediat după Crăsanii de Jos, ne-am fi putut desfăta cu vestita priveliște a locurilor prin care au umblat nu doar rudele noastre, ci însuși regele geților, măritul Dromichete, cel care l-a prins pe Lisimah, generalul lui Alexandru cel Mare, și l-a adus în lanțuri la Hellis, Cetatea Soarelui, ridicată pe mândrul Pisc al Crăsanilor.  Multe erau pe cale să se întâmple în ziua aia, dar nu s-au mai întâmplat căci totul s-a înecat în praful cât zidurile unei cetăți stârnit de mașina care s-a iuțit spre casă cu viteza viforului de astă-iarnă.

***

  Am fumat, am tăcut, am fumat din nou și doar am privit – lăsând în continuare neatins minunatul vocabular al limbii române – când pompierul rotofei, neîndemânatic și irascibil în care se transformase maică-mea s-a năpustit asupra plăpândelor fire pârjolite și trântite în țărâna fierbinte.

Sub soarele încă pișcător a făcut praf rigorile udatului pe care mi le enumera adesea ca să pricep cât de familiar i-a devenit grădinăritul. „Dimineața, înainte de răsărit sau seara, după asfințit”, mă atenționa încă de prin februarie. Ori în ziua aia toridă ne aflam exact la jumătatea distanței dintre cele două momente atât de importante pentru orice grădinar care se respectă. O ploaie nervoasă a căzut pe unde a dirijat-o mâna fermă, transformând proaspăta cultură de tomate într-o mocirlă din al cărei mâl ne-am căznit să extragem cele câteva răsaduri care mai puteau fi salvate, până ce broaștele au început să țopăie dezinvolt în jurul nostru iar goangele să ia cu asalt micul soare artificial de pe verandă.

În zori, cu ochii încă împăienjeniți de somnul atât de răcoros, am zărit-o râcâind din nou pământul. Avea în picioare aceleași cizme de cauciuc din seara trecută și dâre de noroi pe cămașa de noapte. S-a fâstâcit, s-a încruntat și a pus lucrurile la punct „Oricum la cât erau de pirpirii, nu se mai făceau alea roșii!”. Apoi m-a iertat definitiv pentru căutătura mirată. „Ce vrei?! Am intrat în panică…dar să știi că le-am visat toată noaptea. Ce-ar fi să-l sunăm pe Nicu….”

PS Fotografiile au fost realizate o săptămână mai târziu.

, , , , , , , ,

  1. #1 by Ion Copuzeanu on 13 Mai 2012 - 3:32 pm

    Am ramas placut surprins cand am citit ca ati trecut prin satul bunicilor mei din partea tatalui meu si mai mult decat atata , de faptul ca aveti rude acolo. Tata nu s-a nascut la Copuzu ci in com. Plevna , Ialomita . Nu mai stiu cine a venit primul in Plevna : bunicul sau bunica , dar dupa numele de Copuzeanu , cred totusi ca bunicul s-a casatorit in Plevna. Si acum mai sunt in viata destui Copuzeni , in afara mea , avem chiar vlastare tinere care duc numele mai departe. Va multumesc pentru aceasta retraire mai mult decat sentimentala…. Despre lectura , ce pot sa spun decat ca am savurat-o pe deplin… Cu deosebit respect , J.C. ( si eu am pus rosiile si alte multe , acum la vremea infloririi iasomiei…)

  2. #2 by Camelia Tabacu on 13 Mai 2012 - 7:35 pm

    Oooooo, da, da, da, acum pricep și eu de unde derivă numele dvs! Trebuia să mă fi gândit, dar pentru mine Copuzu era ceva aproape legendar…Uneori mi se părea că nici nu există în realitate pentru că poveștile despre el erau de-a dreptul fabuloase iar eu, în atâția ani, nu cunoscusem nici una din rudele alea. Nu am avut niciodată curiozitatea să mă uit pe-o hartă ca să remarc cât e de aproape! Sâmbăta asta, la o săptămână de la întâmplările mai sus povestite, am bifat însă și cele două puncte în care tânjeam să ajung – Piscul Crăsani și Copuzu. Absolut mirifice! Salciile albe, care abundă prin zonele alea, erau în plină floare. Bătea vântul și mirosea dumnezeiește! Mi-a plăcut foarte, foarte tare…poate cel mai tare din tot ce am văzut până acum prin părțile noastre. Altfel, vă mulțumesc din nou!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: