Arhivă pentru Februarie 2011

Oscar cu noaptea în cap

Venerabilul Oscar tocmai a suflat în lumânărelele celei de-a 83-a ediții. Dar n-am simțit nici cel mai vag fior de uzură în grandioasa sală Kodak. Nu tu păr cărunt, nu tu mâini tremurânde sub greutatea zbârciturilor, nu tu voci răgușite, nu tu pensioară micșorată, nu tu dinți lipsa. Dimpotrivă, dacă ar fi să mă raportez la porțelanul (natural sau nu) din gura neatinsei de vreme Halle Berry (45 de ani), la tenul fără cusur al lui Nicole Kidman, Cate Blanchett sau Sandrei Bulock, aș fi tentată chiar să cred am văzut o transmisiune în direct de pe tărâmul din Tinerețe fără bătrânețe (că viața fără moarte e cât se poate de clară în cazul monștrilor sacri ai marelui ecran).

Era în jur de 4 când m-am trezit dintr-un vis urât. Butonam în speranța că voi găsi vreun film, vreo emisiune care să ma ajute să uit ca până și în vis mă cert cu câte cineva și să păcălesc cumva somnul al cărui miros nici măcar nu-l mai simțeam prin preajmă. Habar n-aveam că HBO servea Oscar la micul dejun. Cafeaua mi-am preparat-o singură.

O cafea cam de vreo două ore pentru că, deși în afara excepționalului film de animație ”O poveste încâlcită” (Tangled), habar n-aveam ce e cu filmele nominalizate sau premiate și mă apuca un bâțâit nervos ori de câte ori HBO-ul promova, în pauzele publicitare, într-o insistență sâcâitoare stupizenia numită Bruno, gura și ochii mi s-au căscat de mai multe ori. De altfel, e cam greu să rămâi nesimțitor la acea strălucire intimidantă pe care o degaja fără zgârcenie toată suflarea aia înveșmântată în zeci de mii de dolari, la care atașaseră alte multe milioane ce le clincăneau pe la încheieturi și urechi. Dar să lăsăm glamourul și să ne întoarcem la artă…

Chiar dacă premiul pentru cea mai bună actriță i-a revenit, așa cum aproape că se știa deja, ”lebedei” Natalie Portman, m-a umplut de emoție strălucirea nefirească degajată de privirea lui Michelle Williams (fosta logodnică și mama singurului copil al regretatului Heath Ledger), nominalizată și ea la această categorie. N-am reținut exact pentru ce rol a primit nominalizarea și nici nu intenționez să-mi corectez necunoașterea. Pur și simplu naturelul meu simțitor a remarcat privirea ei, scânteie de căldura și lumină, care tăia, topea, fărâmița ecranul. Și m-am dumirit eu așa în sinea mea că femeile cu asemenea căutătură (annokareniană) au câte un Oscar din oficiu, așa că nici nu au nevoie să fie lebede sau alte păsări…Am tot căutat poze, dar n-am găsit niciuna care să surprindă momentul in care monumentul de talent pe nume Jeff Bridges (laureatul de anul trecut la categoria cel mai bun actor) trece în revistă nominalizările iar privirea electrizantă a lui Michelle reîncălzește până și ultimul trop de cafea rămas pe fundul cănii.

Singurele filme care mă ispitesc ar fi  ”Discursul Regelui” (dincolo de premiile pe care le-a încasat pe banda rulantă – cel mai bun film, regie, cel mai bun actor – Colin Firth, scenariu, etc) și ”127 Hours”, care n-am reținut să fi primit ceva, dar pentru care simt un imbold mai ales datorită prezenței lui James Franco, cel mai Tristan din istorie.

Și tot foarte tare (de fapt, cel mai tare) mi-a plăcut regizorul Tom Hooper (Discursul Regelui), proaspăt posesor de Oscar, care susține ca morala succesului său e ”ascultă-ți mama” (prima care a citit scenariul lui David Seidler si i-a vorbit despre acesta). Păi atunci așa să facem și noi: să ne ascultăm mamele (măcar atunci când prind câte un scenariu bun).

, , ,

2 comentarii

Sapte necunoscute

Leapsa de la Oana cu sapte lucruri care nu se stiu despre mine. Dau drumul la sapte mai usurele, pen’ ca pe alea grele nu sunt deocamdata capabila sa le zvarl in lume:

1. La sase ani am fugit de la gradinita, imediat dupa masa de pranz (nici acum nu-mi place sa pornesc la drum cu stomacul gol. Mai aveam cateva sute de metri de parcurs (distanta era cam de 3 kilometri), cand m-a reperat una din ingrijitoare. Oricum, acasa nu era nimeni…Am fost adusa inapoi la gradi si tratata ca un evadat periculos pana la venirea maica-mii.

2. O iarna intreaga am umblat in ciubote masura 42. Era pe la inceputul anilor ’90 si visam cizme de cauciuc cu ciorap. Cand, in sfarsit, le-am gasit, m-a interesat prea putin ca cea mai mica masura din stoc era cu patru numere peste masura care m-a consacrat.

3. O intamplare de pe vremea cand se circula in ambele sensuri pe Stirbei Voda iar eu ma scalambaiam in limba lui Voltaire la Institutul Francez. Cladirea, interbelica la exterior, era pe dinauntru stanjenitor de moderna. Cu toata jena, am avut la un moment dat o incercare timida de a folosi una din budele de la demisolul cladirii, dar pentru ca, n-am reusit sa inteleg cum se intampla “trasul apei”, am abandonat compania selecta in care graseiam de la primele ore ale diminetii – o poloneza de 70 de ani si o proaspata absolventa de Politehnica ce saliva excesiv si era in tratative avansate cu un algerian– si am zbughit-o catre closetul meu de acasa, cu lant, nu cu senzor fandosit care se activa numai pe baza de “s’il vous plait”…

4. Scriu (inca) mult de mana.

5. Daca restul simturilor functioneaza uneori la cotede avarie, mirosul meu este capabil sa vada, sa auda si chiar sa pipaie si sa guste. Nu m-a tradat niciodata, dar m-a si supus unor chinuri groaznice 🙂

6. Am debutat la o revista de crime si alte nenorociri – Zeghea, disparuta fulminant la doar o luna dupa ce fusesem promovata de la statutul de colaborator platit la bucata la cel de colaborator cu salariu de 300.000 lei vechi (din 96).

7. La capitolul locuri de suflet, de calatorie, reverie si de orice altceva, in topul international conduce detasat zona Suceava-Neamt…

Se duce mai departe catre: AlexDeea Dulce si Dana M

1 comentariu

Romanii care sunt trimisi la groapa desi ei inca n-au murit. Cutremuratoarea lor poveste intr-o carte de George Damian si Catalin Florintiu Varzaru

 Doi fosti colegi de la Ziua si buni amici de-ai mei, George Damian si Catalin Florintiu Varzaru, au lansat seara trecuta “Romanii din Bugeac pe cale de dispartie”, cartea lor de calatorie si impresii (din pacate de o tristete tulburatoare) despre un tinut lovit de saracie si de frenezia autoritatilor ucrainene care se straduiesc de zeci de ani sa scoata din capul si din genele a peste 120.000 de oameni originea lor romaneasca.

Sa fiu sincera, nu ma asteptam sa vina atata lumea la Palatul Sutu (abia am gasit un loc intr-o sala deloc mica) si sa existe atata interes pentru carte, pentru soarta romanilor striviti de frica, de neputinta intr-o tara in care “manifestatiile antiromanesti se regasesc pana si la cel mai inalt nivel politic”, “presa continua sa agite pericolul unei eventuale agresiuni romanesti” iar “afirmatia <vorbesc limba romana> atrage imediat represaliile autoritatilor”.

A vorbit secretarul de stat pentru romanii de pretutindeni Eugen Tomac (baiatul ala de apare prin poze cu europarlamentara lu’ taticu), prilej cu care am descoperit ca gangaveala Elenei Basescu nu e contagioasa. Tomac e originar din raionul Ismail si il stiu mai mult ca prieten al lui Victor Roncea (de fapt asa si vorbim despre el “uite-l, ba, pe tovarasu’ lu’ Roncea), pe care, intr-o vreme, il vizita saptamanal la Ziua. A vorbit limpede si intr-un fel care mi-a atras atentia, desi romanii din Bugeac ma interesau, pana aseara, cat strutii din Baicoi. La fel senatorul PSD Titus Corlatean, presedinte al Comisiei de politica externa din Senat, si Viorel Badea, senator PDL, vicepresedinte al aceleiasi comisii. Am detectat si la ei o insufletire, un fir de simtire romaneasca si de amaraciune pentru un destin nascut in zodia durerii.

Poate am intrat temporar pe frecventa emotiei si datorita atmosferei din sala: o mare de oameni, care asculta vrajita o poveste sfasietoare cu final greu de dibuit, plus gestul catorva tineri slabuti, cu ochi febrili, care s-au intors cu spatele lasandu-ne sa le citim protestul mazgalit pe tricouri (inteleg ca protestul il viza, de fapt, pe Tomac). Basca interventia finala a lui Mircea Druc, fost premier moldovean, despre idealurile frante ale generatiei sale si despre rezistenta care presupune, totusi, alte coordonate decat in vremea imperiului sovietic.

Aerul inghetat al noptii a mai coborat putin mercurul simtirii romanesti si iar m-a izbit mirosul propriei neputinte. Pai limba romana moare si la ea acasa unde, din ce in ce mai mult si mai des, folosim un numar limitat de cuvinte, pe un ton tot mai ridicat, unde se desfiinteaza scoli, unde “speranta” e un arhaism al carui sens nu si-l mai aminteste nimeni. Romanii se sting si in propria lor patrie unde femeile nu mai vor sa nasca, unde barbatii nu mai vor sa fie tati, unde mainile care vor sa munceasca sunt strivite cu baroase numite eufemistic “taxe si impozite”, unde mintilor care opun rezistenta la imbecilizare li se dau bilete de internare si persecutie in doza dubla.

Cum sa starnesti interesul romanilor molesiti de propria nenorocire? Sa fie oare cartea colegilor mei, calatoria asta a lor revelatoare cheia unui sertar pe care odata deschis sa nu putem sa-l mai inchidem? Catalin Varzaru zicea ca “intoarcerea in tara a fost ca o izbavire”. I-a venit sa sarute pamantul, nu din patriotism, ci de bucurie ca nu s-a nascut acolo, ci aici. Asa o fi? Nu stiu (inca)! Dar am sa ma las calauzita de doi foarte buni jurnalisti, in care am incredere pentru ca-i stiu de ani, si macar sa arunc o privire “imediat langa granita Uniunii Europene”. Un frate de-oi gasi acolo si tot ar fi ceva…

, , , , , , , ,

2 comentarii

Horror!

Pur si simplu nu sunt capabila sa pricep cum o minte de om poate sa nascoceasca asa ceva. Dati click numai si numai daca aveti distonocalm, extraveral sau macar un ceai de tei la indemna.

E mult peste orice putere de imaginatie! Cateva demente care-si zic mamici schimba impresii, pe cel mai firesc ton posibil, despre metodele de maltratare a propriilor copii. Astea, mamici? Cu indulgenta ar putea fi numite, intr-un dosar medical de specialitate, anomalii ale naturii. Oana Dusmanescu, de la care am aflat de tarasenie, le-a zis ce meritau sa primeasca intr-o prima faza. Faza urmatoare e, fara indoiala, Protectia copilului. Grav e ca descreieratele astea nu realizeaza un lucru: „Copiii nu s-au priceput niciodata sa asculte de parintii lor dar nu au dat niciodata gres in a-i imita” (James Baldwin), citat prezent chiar pe siteul Directiei Generale Protectia Copilului, care sper din tot sufletul sa le viziteze cat mai curand posibil.

, , , ,

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: