Obsesia Herta Müller

De la o vreme Herta Müller s-a mutat, cu vorbele ei cu tot, cu cartile ei cu tot in creierii capului meu. De dragul ei si pentru un autograf am scris primul eseu din viata mea si m-am inscris la concursul „cartea cu autograf” de la dilemaveche.ro. Ma numar printre cei cinci castigatori si urmeaza sa primesc autograful doamnei care locuieste in cocul literaturii universale. Desi mi-a purtat noroc, nu am o prea mare simpatie pentru eseul cu pricina, asa ca n-am de gand sa-l postez…Mai bine o las pe doamna cu Nobel sa ne mai spuna o data din vorbele rostite la Ateneu:

Herta Müller: Dacă facem o comparaţie între România şi alte ţări est-europene cu acelaşi sistem politic – Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, chiar şi RDG – observăm că în mai toate ţările cei care au spus ceva au fost mai mulţi. În România, dacă vorbeşti despre disidenţă, n-ai ce să spui. N-a fost disidenţă organizată. Au fost doar cîteva cazuri individuale – Radu Filipescu, preotul Calciu-Dumitreasa, la vremea sa Paul Goma… Au fost lăsaţi singuri. Cine i-a sprijinit? În alte ţări au fost mişcări disidente, au existat scrieri samizdat. În România – nimic. Cine a ridicat capul a fost lăsat singur. Cînd stăteam în Timişoara, a venit un preot de la biserica ortodoxă ca să adune bani, suna la toate uşile. A venit să ceară taxa pentru biserică; i-am răspuns: „Să mai veniţi la mine doar cînd o să adunaţi bani pentru preotul Calciu“. A fugit! Nici n-a aşteptat liftul. De la etajul V, a luat-o la fugă de frică – parcă cine ştie cine ar fi apărut în faţa lui. Acum ştim şi ce a făcut Biserica. Să comparăm cu Polonia sau cu RDG, unde existau mişcări în Biserică, iar Biserica a căutat să rămînă integră. Sigur, în Biserică au fost introduşi şi spioni – dar asta pentru că se ştia că în biserici aveau loc întîlniri ale disidenţilor. Nu e constatarea mea pentru că sînt rea. E adevărul. Eu ce să fac? 

Gabriel Liiceanu: În România v-aţi simţit disidentă? 

Herta Müller: Nu. Am fost normală. „Disident“ este un cuvînt care ţi se aplică din afară. Eu am vrut să trăiesc normal, să nu fac lucruri pentru care nu pot să răspund, mi-a fost greaţă de toată funcţionărimea de partid, de toate nulităţile pe care le-am văzut în fabrică, la şedinţe… Şi cînd erai în magazin sau te duceai la poştă ori să plăteşti curentul electric – toţi îi tratau pe oameni ca şi cum ar fi, mă scuzaţi, ultimul căcat. Pe mine asta m-a durut. 

Gabriel Liiceanu: Ne-a durut pe foarte mulţi şi am simţit foarte mulţi această greaţă. 

Herta Müller: Asta este cauza pentru care n-am putut altfel. Eu n-am făcut nimic: doar n-am mai suportat şi le-am spus că nu vreau: „domnilor, mi-e greaţă de voi“. Ce să fi făcut altfel? Nu aş fi putut să mă pun în serviciul unei societăţi de care îmi este greaţă. Mi-a fost milă de oameni. Am lucrat şi la fabrică – am avut norocul sau nenorocul să ajung acolo unde cei mai mulţi intelectuali n-au ajuns. Tot dîndu-mă afară de peste tot şi trimiţîndu-mă de acolo, am ajuns în locuri unde am putut afla cele mai multe lucruri care-i privesc pe oamenii normali. Era să disper cînd am văzut condiţiile lor de viaţă: în fabrică, hala unde lucrau nu avea geamuri, era frig, ei munceau la bandă, ca să vină la lucru se sculau la 4 dimineaţa pentru că locuiau la ţară, trebuia să bea ceva de dimineaţă ca să reziste şi să nu le îngheţe mîinile, se întrerupea curentul, stăteau toată ziua acolo „ca să facă planul“… Dar planul era problema cînd regimul îşi bătea joc de oameni? Văzînd toate astea, sigur că m-am certat: cu directorul, cu portarul – care era arogant –, m-am certat cu fiecare, în fiecare loc unde mi se părea că situaţia nu e în ordine… 

Gabriel Liiceanu: Dar asta ni s-a întîmplat mai multora…

Herta Müller: Trebuia să vă enervaţi! De ce nu v-aţi enervat? Eu m-am enervat toată ziua şi asta a fost tot. Iar securiştilor nu le-a convenit asta… 

Gabriel Liiceanu: Să ştiţi că eram nervos şi trist, la rîndul meu… Ce vreau să spun cu asta? Cînd puneţi în discuţie neangajamentul politic într-o societate totalitară, dumneavoastră, care aveţi darul de a judeca cu concretul şi de a imagina de fiecare dată situaţii individuale, trebuie să vă imaginaţi că mulţi dintre noi am trăit, fiecare, aventura lui într-o societate de acest gen, reuşind să trecem pe malul celălalt nu întotdeauna întinaţi. Dacă fiecare dintre noi începe să-şi spună povestea – şi unii au făcut-o deja – atunci lucrurile nu arată atît de simplu cum pot să pară uneori. Despre acest tip de scriitor angajat, care nu şi-a murdărit cuvintele, aţi folosit la un moment dat cuvîntul Mitläufer – „omul care merge laolaltă cu ceilalţi, cu puterea, umăr la umăr“. Dumnezeule! Dacă asemenea oameni ca noi… 

Herta Müller: Daţi-mi voie să interpretez cuvîntul… Mitläufer nu înseamnă că „merge cu puterea“. Înseamnă că „merge pe neobservate ca să nu aibă probleme“. Dar nu „umăr la umăr cu puterea“. 

Gabriel Liiceanu: Credeţi că cei care – repet – şi-au respectat raportul cu limba, care nu au intrat în ecuaţia zdrobirii limbii, care nu au împrumutat limbajul oficial niciodată sînt „cei care au trecut neobservaţi“? Nu credeţi că fiecare carte – curată, bună, minunată – care s-a născut în acel timp era un mod de a spune „nu“ lumii în care trăiam? 

Herta Müller: Nu. Era un mod de a se eschiva. Eu nu învinovăţesc pe nimeni – doar pe cei care au făcut într-adevăr literatură „de comandă“ şi urlau cuvintele ideologice în jurul lor, dar ceea ce vreţi dumneavoastră să laud mi se pare prea puţin. 

Gabriel Liiceanu: N-am vrut să lăudaţi, am vrut să nu acuzaţi. 

Herta Müller: Este o modalitate de a rămîne onest personal. Dar era prea puţin, nu era ceva împotriva dictaturii. Era ceva personal – că nu te-ai murdărit. Dar nu era ceva care să deranjeze clanul de ceauşişti şi securişti care erau peste tot. Cred că dacă ar fi fost foarte mulţi cei care ar fi deranjat această dictatură, ea nu ar fi putut să devină tot mai sinistră… Pînă la urmă, nimeni din toată Europa de Est nu a umblat cu maşina de scris la Miliţie cum trebuia să mergem noi în fiecare an şi să cerem permis pentru folosirea maşinii de scris… 

Sursa: dilemaveche.ro

Spaime urbane

Piata e locul in care discernamantul meu dispare, se evapora, se dizolva sfaraind ca o pastila efervescenta intr-un pahar cu apa. Strabat piata de la Academia Militara ca o somnambula, incercand sa reperez motivul exact pentru care alunec printre mormanele de gogonele, gogosari, mere de Voinesti (doar cele cu plasa imi plac), verze albe si rosii, borcane cu ardei iuti, zacuste cu ghebe sau fara, castraveti murati, branzeturi proaspete, afumate si dietetice, sorici, carnati de casa, sunculite, pastramioare, paine de casa cat roata de la masina, miere, dulceturi si turte ecologice, migdale (da, era un domn cu migdale din zona Buzaului), prajituri de casa si munti de cozonci cu nuca. Am uitat complet ca am in buzunar o lista de la care hotarasem (a cata oara?!) sa nu ma abat. Peisajul comestibil e insa prea tulburator. Abundenta ma tulbura ingrozitor si ma ingrozeste efectiv perspectiva disparitiei ei.

Mi-e frica de senzatia de foame. S-a insinuat la nivel celular acum aproape doua decenii. Am o incontrolabila spaima de foame. Nu reusesc niciodata sa patrund sensul lui „strict necesar” cand e vorba de mancare. Pur si simplu nu suport sa vad frigiderul gol. E ca si cum m-as vedea pe mine, brusc, fara fir de par in cap. Nu e lacomie, e angoasa. Nu sunt gurmanda si nici nu lecturez carti de bucate. Cu gatitul am o relatie bazata pe toleranta reciproca, exact ca intr-o casatorie de  convenienta. Imi place abundenta pentru ca ma face sa uit nesiguranta traita candva, cand visele o luau razna si se facea ca avem prajituri in frigider. Pe atunci credeam in vise si deschideam increzatoare matusalemicul Arctic familial. Dar nu gaseam decat un abur inghetat cu miros de mancare de cartofi. Si nelipsitele oua de tara patate de gainat intarit. Nu era inainte de ’89. Era dupa, pe la inceputul anilor ’90…cand foamea vechiului regim era inlocuita cu una democratica, cu miros de blugi prespalati si sahariene. De vreo 15 ani nu mai simt mirosul foamei, dar amintirea ei ma bantuie inca. Dezmatul din frigider e talismanul care tine la distanta Ingerul Foamei, cum genial l-a botezat doamna Herta Muller. Daca nu-l stiti, daca nu v-a trecut prin celule sau prin vise, cititi „Leaganul Respiratiei” si veti cunoaste nu un Inger (sau ingeras cum a fost al meu), ci legiuni intregi. Stiu ca nu te vei intoarce, stiu ca nu te vei intoarce, stiu ca nu te vei intoarce….