Incredibila poveste de viata a parintelui ADRIAN (spusa de Sorin Preda)

Cand am auzit ca parintele Adrian Fageteanu a parasit Manastirea „Antim” m-am cutremurat. Bucurestiul cel zgomotos, apucator si trufas ramanea fara ultimul sau mare duhovnic. Decizia parintelui de a se retrage in munti, la cei 92 de ani ai sai, mi s-a parut nu numai un act de mare curaj, dar si o pedepsire teribil de aspra a indiferentei, a nepasarii noastre. Il stiam, dar fara sa-l cunosc.

Ii vorbeam, cerandu-i cuvant, dar fara a ma apropia de el. De fiecare data, il gaseam in biserica, in strana cea mai umila, langa intrare, langa pangar, cautand umbra care sa-l acopere. Mereu spovedea pe cate cineva – femei batrane si tineri deopotriva. Ore in sir ramanea in aceeasi pozitie – aplecat pe o parte, nemiscat, ascultand cu toata fiinta lui, cand si cand tresarind tulburat de cele auzite. Nu stiu de ce nu am indraznit sa fac pasul necesar catre el. Parintele avea renumele de duhovnic aspru, care dadea canoane grele, calugaresti. Acum, imi pare rau. Darzenia lui monahala ascundea, de fapt, un suflet duios si dulce ca mierea de padure. La fel de rau imi pare ca (fie si cu un oftat) l-am judecat ca ne parasise pentru chilia sa pustniceasca. A trebuit sa merg la noua sa casa, in tampla muntilor din defileul Jiului, ca sa-mi dau seama ca parintele Adrian plecase tocmai pentru a fi mai aproape de noi. Plecase ca sa se roage intens si fara odihna, pentru slabiciunile si mantuirea noastra.

La Manastirea Antim au trait doi Imparati

A fost odata, in vremea in care sfintii batatoreau pamanturile prafoase ale Bucurestilor, a fost (si inca mai este) o curte; o curte veche de sute de ani, dincolo de zidurile careia timpul rataceste posomorat printre blocurile comuniste ce strajuiesc Bulevardul Unirii si fosta mahala a popii lui Ivascu ramasa in urma vremii sale. O curte in care zgomotul devine tacere, nelinistile se cumintesc iar gandurile se supun ascultatoare.

In curtea aceea, sub doua salcii pletoase, m-am ascuns de arsita innebunitoare a unei zile de vara si de mine. Aveam 17-18 ani si orbecaiam intr-un hatis de ezitari, de spaime care cresteau si certitudini care se sfarmau. Si-n haosul acela a aparut – discret, retinut, cu batranetea pornita de veacuri pe urmele lui, dar incapabila sa-l ajunga din urma vreodata – Parintele Adrian. Cu barba ninsa, cu ochii sai inrourati, dar raspandind lumina, m-a cantarit din cap pana-n picioare. M-a chemat apoi, intr-o dimineata cand zorii amortisera in asternuturile arctice ale unei nopti de februarie, intr-un semiintuneric de strana, unde m-a ascultat, fara macar sa clipeasca, ca si cum cine stie ce lucruri nemaipomenite auzea. Lumina diminetii se leaga, in amintirea mea, de o ameteala care facea ca biserica sa se invarta. Parintele a soptit ingrijorat: “Esti foarte palida. Vrei sa iesi putin la aer?”. Am mers pana-n pridvor si am strans in brate, cat am putut de tare, una din coloanele de piatra. Mi-am lipit fruntea infierbantata de piatra inghetata iar lumina care a risipit umbrele noptii m-a surprins asa, imbratisand o bucatica dintr-o biserica mai rece decat fiorii diminetii. Ma simteam rascolita, ravasita, ca si cum cineva imi umblase prin sertare, le curatase si asezase totul intr-o ordine care stinsese vacarmul interior. M-am intors langa parinte si m-am minunat cata lumea era in biserica. Iar eu nici macar n-o vazusem…

Scotocind prin amintiri descopar cat de tare m-a fascinat, ma fascineaza inca, firescul generozitatii, simplitatii parintelui. Era imposibil sa depistezi in fiinta lui, oricat de mult i-ai fi stat prin preajma, cea mai vaga farama de vanitate, de afectare in certitudinea, in darzenia pe care le degaja. Pasii sai apasati lasau in urma dare de lumina. L-am rugat, la un moment dat, sa vina sa ne faca o sfestanie. A venit cu troleibuzul si tot asa a plecat, neclintit in fata propunerii de a urca intr-un taxi. A mancat cu noi la masa iar noi i-am sorbit cu nesat smerenia, totala lipsa de ezitare si de graba. Priveam obsesiv servieta lui neagra, uzata, cu inchizatoare metalica usor ruginita, in care isi transporta, cu mana netremuratoare, Cartea Sfanta si patrafirul. Nu stiu de ce mi se parea o prelungire a fiintei lui si ma inundau valurile unei duiosii fara leac pentru batranul acesta micut de statura si adus de spate, croit dupa tiparul inteleptilor care-si pleaca urechea pentru a asculta, pentru a patrunde labirinturile sufletului omenesc.

Farama asta de om sprijinea, cu taria si neclintirea unei stanci, nevolnicia altora, alina si vindeca fara odihna. A fost dascal, indrumator, parinte, duhovnic, confident al celor care am trecut pe acolo. Mijlocitor discret, prieten devotat, generos al tinerilor cu care era ingaduitor, iertandu-le adesea nepriceperea si repezeala, temperamentul vulcanic si derapajele involuntare. Apropierea, atingerea evlaviei sale raman de-a pururi o amintire cu miros de liniste. Se mai necajea uneori cand oamenii dadeau buzna, cand se ingramadeau si se amestecau abrupt in treburile lor calugaresti, rapindu-le pana si timpul pentru rugaciune. Trecea uneori ingandurat, cu mainile la spate si parca nu vedea pe nimeni. Apoi il zareai din nou aplecat asupra vreunui binecredincios care-si murmura spovedania.

In ultimii opt ani l-am mai vazut doar prin fotografii si in filmulete postate pe internet. A plecat de la Antim pana sa se implineasca anul de la trecerea la cele vesnice a staretului Sofian Boghiu. Abia dupa ce s-a dus la schitul Locurele din Gorj am aflat ca i se mai spune si Fageteanu. ADRIAN FAGETEANU. Astazi mi se pare la fel de darz, de hotarat. Oficial va implini, pe 16 noiembrie, 98 de ani. Dar viata domniei sale nu se masoara in ani, caci in realitatea Parintele Adrian e un patriarh din Vechiul Testament, nemuritor trimis printre oameni de rand, pe care ii sustine cu neprihanita candoare.

Pe preabunul, preainteleptul parinte arhimandrit Sofian Boghiu (foto  sus centru) il jeleste inca amarnic nu doar poporul de credinciosi de la Antim, ci toti cei care i-au cunoscut marinimia, frumusetea, intelepciunea, din alte imprejurari, care au intrat poate ocazional sub impresia de nesters a glasului sau mangaitor, bland, curat, limpede, exact asa cum trebuie sa fie glasul sfintilor. Emana bunatate, smerenie, ravna si multa, multa, nesfarit de multa iubire, preablandul parinte. Si va spun, asa cum ar spune, daca ar fi intrebati, mii de oameni, ca nu l-a chemat Sofian Boghiu, ci Sofian Lumina, Sofian Bunatate, Sofian BucaticadeRai, Sofian Painea lui Dumnezeu. A fost nu iubit, ci adorat efectiv, avea nu frati si surori intru Hristos, ci fanatici pentru el si pentru felul in care raspandea cuvantul lui Hristos, pentru vorbele tulburatoare, unice despre Maica Domnului, Cea Grabnic Ajutatoare („Ea se roaga cu adevarat si rugaciunea Maicii e primita de Fiul sau, caci Fiul sau e Dumnezeu plin de dragoste”, P. Sofian). A fost pictor de biserici, dar cea mai importanta lucrare a sa ramane, fara indoiala, credinta pe care cu atata bucurie a pictat-o in sufletul oamenilor.

“Ce m-a impresionat la Parintele Sofian, inca de la venirea mea la manastirea Antim acum peste 60 de ani, a fost acribia cu care citea pomelnicele credinciosilor. Se identifica aproape cu omul necajit care-I cerea sa se roage pentru el sau pentru cei apropiati. Intampina pe fiecare cu intelegere si dragoste, si-si asuma durerea lui. (…)Uneori mi se parea ca Parintele Sofian era exagerat cand facea milostenie sau cand prelungea timpul spovedaniei pana dupa miezul noptii, daruind tuturor un ajutor, un sfat, o incurajare…L-am pretuit foarte mult, el fiindu-mi duhovnic din anii ’46-’47. M-a primit din nou cu bucurie in obste la Antim dupa ce am fost in puscarie si m-a sfatuit mereu cu intelepciune, temperandu-mi de fiecare data revoltele si firea mea iute” (Ieromonah Adrian Fageteanu in cartea “Un iconar de suflete – Parintele Sofian Boghiu”)

Au fost toate acestea si mult mai mult decat atat, ca uneori cuvintele-s prea putine, neputincioase cand li se cere sa povesteasca despre astfel de iubitori de Dumnezeu!

***

Multe s-au schimbat in decursul timpului…dar cum ar fi posibil sa nu iubesti Antimul cand stii, cand ai vazut aievea ce vizionari, ce profeti si-au avut salasul acolo?! Chiar daca au trecut ani buni de cand acesti mari duhovnici s-au dus de la Antim, dupa cum a oranduit Domnul, amintirea lor e nepieritoare. Locul acela a ramas impregnat de ei, de trecerea lor…

Acolo alerg de fiecare data cand ma apuca dorul acela sfasietor de Hristos. In curtea aceea miroase a trecut, a liniste si a impacare, acolo se produce o desprindere, o rupere a paramelor, o eliberare care ingaduie trairi ce nu mai pot fi negate…Imping cu putere usa masiva, greoaie, din lemn de stejar, atat de frumos sculptata, dupa cum se zice, de chiar mainile ctitorului sau, marele ierarh Antim Ivireanu, si imi urmez calea.

Acolo, in stanga altarului, o gasesc uneori pe mama ingenunchiata, murmurandu-si rugile. Ma lipesc de una din coloanele din naos si astept sa ma cutremure vocile care-l slavesc pe Dumnezeu. Si nu sunt voci de oameni. Sunt serafimi si heruvimi, arhangheli si sfinti care lauda numele Domnului, soptindu-ti iar si iar ca sa pricepi ca “Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne va intra în Impărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei, 7:21).

Iar la plecare, strang din nou in brate una din coloanele din pridvor iar racoarea ei ma binecuvanteaza la fel ca intr-o dimineata de demult. Si parca-i vad aievea pe toti cati slujeau in biserica sau treceau prin curte, cu pas domol sau mai apasat, dupa cum le era si firea: blajinul, smeritul Teofan (acum IPS, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei), grabitul Teodosie (in prezent IPS, Arhiepiscopul Tomisului), protosinghelul Irineu Curtescu (duhovnicul mamei mele, dus si domnia sa prin 2008 la o manastire din Alba) a carui plecare i-a lasat, de asemnea, neconsolati pe multi binecredinciosi, dar si pe mucalitul parinte-calugar Sofian (care mi-a scufundat-o, in cea de-a treia zi a primaverii lui 2002, pe Alexandra in cristelnita pentru ca anul urmator sa fuga de nebunia bucuresteana, sa se mantuiasca la Sihastria; prin 2007, am intrebat de dansul acolo, dar am aflat ca a fost ales staret la o manastire din Vrancea).

Manastirea Antim isi duce insa mai departe destinul sau aflat sub binecuvantarea tuturor sfintilor, dupa cum ii e hramul. Un destin din care au fost parte atat de importanta Parintii Sofian Boghiu si Adrian Fageteanu. Cu perii lor de zapada, cu straiele lor cernite, cu vocea fara umbra de indoiala, cu maini blande, de bunici si de imparati, cei doi mari duhovnici au zdrobit bolovanii impotrivirii si nevolniciei, netezind atatea si atatea carari catre Domnul.

Parinte Sofian, roaga-te pentru noi pacatosii! Parinte Adrian, ne iarta si ne sprijina in continuare…

Doctorul care vinde sicrie si asigura transportul mortului la domiciliu

Ce faci daca o femeie ravasita, dezorientata, cu o esarfa neagra care-i spanzura la gat ca un streang si aparuta din senin langa masina ta, iti spune ca i-a murit baiatul si te implora sa dai un telefon? Suni la 0725235453, numar la care va raspunde un anume doctor Alexandru Stoica/Stoian? Suni. Ii intinzi necajitei telefonul, dar ea zice ca nu aude bine si te roaga insistent sa vorbesti tu, sa intrebi cat costa cosciugul si transportul, ca nu e din Bucuresti…Vorbesti cu „doctorul” care nu are nevoie de prea multe lamuriri ca sa inteleaga pe cine reprezinti. A, da, o asteapta la morga si are un pret foarte bun, totul la 1700 roni „numai  pentru biata mama indoliata”. Ii mai spui inca o data, „haideti, doamna, vorbiti si stabiliti cu doctorul”, dar ea – care nu are nevoie sa urli ca sa te inteleaga – repeta insistent ca nu aude, nu aude, pur si simplu nu aude. Se lasa apoi pe vine, „vai, mama, tremur toata, nu mai pot de rau …”. „Cum? Cat a zis? 1700 de lei? Vai, mama, ce rau imi e…De unde sa dau eu atatia bani? Sa-ti traiasca fetita! Sa-ti dea Dumnezeu sanatate ca m-ai ajutat!” . Imi exprim regretele si dau sa intru in curtea Manastirii Antim ca sa fac pozele pentru care carasem copilul dupa mine, inainte sa dispara incredibila lumina a amiezii.

Dar nu ma poate lasa sa plec asa si, adunandu-si puterile, varsa si rugamintea finala pentru care s-a straduit, a nadusit si consumat atata energie: „Ajuta-ma, ajuta-ma, mama, cu cat te lasa sufletul, ca si tu ai copil si nu stii cum e sa iti moara…”. Inteleg, in sfarsit. Doar am mai vazut filmul asta! Ba mai mult, am interpretat cu succes acelasi rol al proastei care, impreuna cu doua colege, culegea o terminata din strada si o ducea in redactie ca sa primeasca ajutorul necesar iar in timp ce noi ne mobilizam, ea fugea mancand pamantul.

Am intrat in manastire asa cum e mai rau – nervoasa. Dar n-am pierdut lumina…Si nici masivul calugar de la lumanari n-a pierdut ocazia sa ma certe ca filmez in biserica. A facut-o insa cu blandete, explicandu-mi ca asta e dispozitia Patriarhiei, ca sunt camere de luat vederi iar ei pot avea neplaceri (cu alte cuvinte, intre doua hramuri, PFP-ul mai pune cand si cand DVD-ul cu  filmul „Ghici cine a mai filmat in biserica de la Manastirea Antim?”). Dar i-am dat dreptate, m-am prefacut ca-l ascult si mi-am vazut mai departe de treaba, gandind ca toata brambureala asta spune multe despre noi ca natie; ca vorba aia, daca ai scapat cu viata din mainile cersetorilor, au preotii grija sa te vindece de venit la biserica. Eeeee, dar e imposibil sa ma lecuiesc de Manastirea Antim! E iubirea mea! Cu multi ani in urma, aici am simtiti chemarea, aici am intalnit poate ultimii sfinti ai Bucurestilor, aici mi-am crestinat copilul…..

La iesire, alti cersetori. Unul, costumat intr-un fas portocaliu cu slogan pedelist mobilizator pe spate, a stat langa masina pana am plecat. Ne-a facut apoi cu mana. L-am injurat in gand. De fapt, i-am injurat pe toti cersetorii de profesie.  Si tot in gand mi-am cerut iertare de la parintele Sofian care ma privea parca mustrator de pe coperta cartii „Un iconar de suflete – parintele Sofian Boghiu”.

Parinte Sofian, ce dor ne e de bunatatea fiintei voastre!

„Părintele Sofian Boghiu a fost o făclie de înviere a sufletelor, mai ales în anii cei grei ai comunismului. A ridicat mulţi oameni căzuţi spiritual, a încurajat mulţi deznădăjduiţi, a luminat şi călăuzit pe calea mântuirii multe suflete dezorientate, a înnoit şi înfrumuseţat viaţa celor care i-au urmat sfatul părintesc. A reflectat prin slujirea şi viaţa sa, ca preot şi predicator, ca duhovnic şi păstor, ca rugător şi pictor, icoana Păstorului celui Mare, imprimând în faptele lui virtuţile slujirii lui Hristos: smerenia, blândeţea, înţelepciunea, dar mai ales iubirea de Dumnezeu şi de oameni“. (PFP Daniel in cartea „Un iconar de suflete – Părintele Sofian Boghiu).

SOFIAN BOGHIU, 7.10.1912 – 14.09.2002 (ziua Inaltarii Sfintei Cruci). Au trecut opt ani de cand preablandul parinte Sofian nu mai e printre credinciosii care se uitau la el ca la un apostol. Manastirea Antim e la fel de frumoasa, dar chemarea la Domnul a marelui sau duhovnic a lasat un gol imens, adancit apoi si prin plecarea parintelui Adrian Fageteanu la schitul Locurele din Gorj. Dar cine poate sa uite vreodata cat de frumos vorbea preabunul parinte despre Maica Domnului?! Fragmentul de mai jos ramane poate unic in analele ortodoxiei noastre prin mesajul profund, prin continutul tulburator, prin indemnul fierbinte de a nu ezita nicio clipa sa o rugam pe Cea Grabnic Ajutatoare sa ne fie mijlocitoare.

Maica Domnului este Maica Domnului, Maica Mantuitorului Hristos. O mama totdeauna este foarte sensibila fata de fiul sau, copilul sau. Orice i se intampla copilului, maica este imediat sensibilizata; daca este intr-o cumpana grea fiul ei, chiar daca s-a purtat mai rau pana atunci cu ea, ea este foarte grabnic plina de griji si nu stie cum l-ar ajuta ca sa scape din acel impas – mama pamanteasca. Am intalnit multe cazuri de acestea in viata mea de preot. Mama Mantuitorului Hristos este o mare exceptie – Mama lui Dumnezeu intrupat. Insa, fiind Iisus pe Cruce, i-a dat Maicii Domnului aceasta ascultare, sau aceasta ingrijire din partea Sfantului Ioan : Fiule, aceasta este mama ta ! Prin aceasta misiune pe care o are Maica Domnului, data in cel mai greu moment pamantesc al Mantuitorului Hristos, cand era pe Cruce rastignit si incredinteaza ucenicului iubit pe Maica Sa, Maica Domnului devine mama noastra, a pamantenilor. Ea se roaga cu adevarat si e mare mijlocitoare a noastra catre Dumnezeu. Maica Domnului si Sfantul Ioan Botezatorul, acesti doi martori ai Mantuitorului Hristos, au foarte multa trecere inaintea lui Dumnezeu, inaintea Judecatorului Celui drept.

Cand ne adresam catre Maica Domnului, neavand curajul pentru faptele noastre sa ne adresam direct Mantuitorului Hristos, Maica Domnului mijloceste pentru noi : ” Doamne, eu care Te-am purtat in bratele mele, care Te-am crescut in viata Ta pamanteasca, ajuta-ma in rugaciunea mea si ajuta pe acesta care se roaga mie !”

 In Acatistul ” Acoperamantul Maicii Domnului „, este acest loc intr-un icos de acolo, in care Maica Domnului se roaga Mantuitorului Hristos, spunand : ” Doamne ajuta pe cei care ma roaga sa ma rog pentru ei !” – cuvintele sunt altfel puse acolo, dar aceasta este ideea. Si ea se roaga cu adevarat si rugaciunea Maicii e primita de Fiul sau, caci Fiul sau e Dumnezeu plin de dragoste.

 Sa va spun o mica istorioara de la inchisoare. Cineva a fost inchis si a stat 20 de ani in inchisoare, un tanar imbatranit in suferinte. Intr-o ancheta extraordinar de grea, i s-a terminat rabdarea si si-a pus in gand sa gaseasca un mijloc ca sa-si curme viata. Si-a adus aminte insa, ca in tinerete, cand era liber, bunica ii spunea : ” Cand ai un necaz mare, sa te rogi Maicii Domnului !”. Si-a adus aminte de acest lucru, si spunea el : ” Catre Mantuitorul n-aveam curajul sa ma rog – pentru ca a avut si el greselile lui – dar catre Maica Domnului, care a fost si ea pamanteana ca si noi, m-am rugat !” Scurt. O rugaciune la disperare : ” Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile si presiunile care mi se fac aici ! Ajuta-ma !” Se ruga in celula. Si peste cateva clipe vede intrand prin usa inalta a celulei o faptura in alb cu un Prunc in brate : ” M-ai chemat ! Am sa te ajut. Fii in pace !” Si a plecat mai departe. Nu l-au mai chemat dupa aceea la ancheta. L-au mutat intr-un alt loc, la Polul Nord undeva, si toata viata lui de dupa aceea – ca a trait inca multi ani in inchisoare – a avut o viata foarte linistita in sufletul lui, desi suferintele din afara erau destul de grele din cand in cand. Maica Domnului l-a ajutat in momentul urmator dupa rugaciunea sa.

 Aceasta intamplare o stiu de la cel care a patit-o. El mi-a spus-o. Si in inchisoare nu se minte ! In inchisoare spune fiecare ce are curat in inima lui. Mi-a spus bietul om ce a patit si cum i s-a rezolvat problema lui.

 Asa face Maica Domnului cea ” grabnic ajutatoare” ! Insa rugaciunea sa fie facuta cu tot dorul, cu toata fiinta, cu toata puterea, cu toata increderea, chiar cand suntem la disperare. Si rugaciunea se implineste in momentul urmator. Nu trebuie timp si rugaciuni prea lungi, uneori. Cateodata, insa, avem nevoie de rugaciuni lungi, ca sa ne potolim noi, sa ne adunam noi, sa ne concentram catre Dumnezeu. Alteori, in momente ca acestea foarte grele, pe loc iti raspunde.

Sursele:

http://www.crestinortodox.ro/interviuri/parintele-sofian-boghiu-sfaturi-catre-tineri-70501.html

http://sofianboghiu.blogspot.com/