Arhivă pentru Ianuarie 2011

Persecutiile la care a fost supus Ioan Grosan inainte de marea dezvaluire

Cum se stie, “stafful Adevarului a anuntat, prin dl Cartianu” ca nu mai doreste colaborarea scriitorului Ioan Grosan. Cunoastem, de asemenea, raspunul resemnat si demn al domnului Grosan: “Asta e”. Un raspuns dezarmant la care m-am tot gandit zilele astea pentru ca imi suna cunoscut si stiam cu siguranta ca l-am mai auzit, nu cu foarte mult timp in urma, spus tot de Ioan Grosan.

Sunt aproape doi ani de atunci…Eram in bucataria redactiei Ziua, din strada nefasta Constantin Mille. O incapere sordida, in care se refugiau fumatorii si cei care voiau sa vorbeasca nestingheriti la telefon. Pe numele domnului Grosan sosise un plic mare, alb, din partea conducerii. I-am spus la telefon de plic si, simtind/stiind ca e ceva important, m-a rugat sa-l desfac si sa i-l citesc dintr-un loc ferit. A urmat o lectura nefericita care ma intristeaza si acum cand se rostogoleste din trecut.

Am citit, cu voce tare, o hartie prin care cel mai valoros si mai autentic condei al ziarului era informat despre diminuarea drepturilor salariale, pe motive ca nu scrisese pe cat de mult, pe cat de des ar fi dorit, ar fi nadajduit conducerea (recte Mihai Palsu). Conducere care tocmai crescuse salariile unor puberi, proaspat pripasiti prin redactie si vajnici aspiranti la statutul de frecatori de menta pe care il aveau, de altfel, prea multi dintre angajatii platiti cu zeci de milioane fara ca macar sa aiba obligatia sa mazgaleasca o virgula. Conducere care platea patru sau cinci portari, 15 sau poate 17 soferi, cinci secretare, conducerea asta socotise ca un semn scris de Grosan era mai scump decat un semn scris de un oarecare X sau Y, cu degetele pline de basici de la atata copy-paste pe articolele Mediafax sau Rompres. Pentru cei nefamiliarizati cu bucataria unui ziar, treaba e-n felul urmator: editorialelor, textelor de opinie, tabletelor le este alocat, in general, un numar fix de semne (toate componentele unui text – litere, semne de punctuatie si spatiile dintre acestea), numar care in cazul lui Ioan Grosan se redusese si mai mult dupa ultimele modificari in grafica ziarului.

Am ramas cu receptorul in mana asteptand, fireste, sa mi se umple urechile de proteste si injuraturi. Dar in loc de un firesc “baga-l-as in ma-sa”, am auzit “no, asta e”. Ca un oftat. Resemnat si demn. In perioada care a urmat (si pana la inchiderea ziarului) s-a straduit sa respecte standardele de aparitii impuse de conducere. Si nu l-am vazut abatut, si nici n-am simtit vreo unda de lehamite in textele sale, chiar daca ajunsese sa castige mai putin decat un redactor care rostogolea virgula pana, cum, necum, tot intre subiect si predicat o proptea.

Pai cam asa stau lucrurile. Prin viata, prin presa. Ce poti sa-i spui conducerii care uneori isi zice staff?! Ce poti sa-i spui lui Mihai Palsu? Dar lui Cartianu? „Asta e!” Un numar fix de semne: sapte. Nici unul in plus!

Marea dezvaluire

Mediafax: CNSAS a solicitat Curtii de Apel Bucureşti sa constate calitatea de colaborator al fostei Securitati a scriitorului Ioan Grosan, membru al Uniunii Scriitorilor. Primul termen al procesului este 21 februarie. Ioan Groşan ar fi fost recrutat de Securitate în mai 1974, pe cand isi satisfacea stagiul militar. El ar fi primit numele conspirativ de informator „Radu Greceanu” si ar fi semnat un angajament, care nu s-a pastrat însă la dosar.

, , , ,

10 comentarii

Ce i-a reprosat Grigore lui Ioan Grosan

De cate ori intru pe adevarul.ro, browserul imi pune in vedere “done, but with errors on page”. Cum n-am iPad sau alte gadgeturi sofisticate care sa-mi permita o lectura tihnita, nu stiu daca sa iau de bune (sau sa consider eroare de pagina) cele afirmate de scriitorul Ioan Grosan in ultimul text publicat la Adevarul: “Grigore, colegul meu de litere, vise si aspiratii, mi-a reprosat trist: vezi, bre nea Nelu, ce patisi daca nu mai colaborasi dupa saptezeci si opt cu partea buna a Securitatii. Te-as fi luat coautor la Sfarsitul Ceausestilor si puteai si mata, bineinteles alaturi de mine, sa ajungi la performanta sa fii aplaudat de toti anticomunistii la Targul de carte, basca la lansarile din teritoriu”. Daca aceste cuvinte nu se regasesc in textul domnului Grosan, va rog respectuos sa-mi atrageti atentia!

, ,

9 comentarii

Notele informative ale scriitorului Ioan Grosan

Marturisesc: intotdeauna mi s-a parut ca e ceva suspect in atitudinea domnului Grosan. Intre 2004-2010 am fost „colegi” de pagina la Ziua. Scria repede. Scria de oriunde. Scria mereu. Scria destins, nu tensionat ca altii care te injurau si daca respirai prin preajma in timp ce scremeau doua balarii. Cand noi abia ne inghiteam prima cafea, dom Grosan dadea ultimul „save„: „Cami, ai text!” „Dejaaaaaaa?”. Cand a inceput sa scrie si de acasa, primul telefon din zi era de la el: „Ai text” „Dom Grosan, exagerati!”. Il vedeam uneori abatut. Stiam ca urmeaza intrebarea Fetelor, ce numar de celular aveti? Sa tot fi pierdut vreo 5-6 telefoane…Desi avea cam de doua ori mai multa experienta de viata (zic asa nu ca sa-l „imbatranesc” pe dom Grosan, ci sa ma intineresc pe mine ;)), il simteam adesea cu mult mai tanar decat noi. In spirit, in optimism, in pasul neobosit cu care strabatea orasul, in ingaduinta cu care privea in jur.

Odata, pe vremea cand traia si Doctorul (un coleg de pomina plecat prea devreme), trebuia sa mearga la o filmare sau la un interviu si l-am simtit agitat. Ce-ati patit, dom Grosan? Iar ati pierdut celularul? N-ati dat save la text? Nu, nu era asta. Nu prea avea ce sa imbrace. Ne-a cerut, timid, ajutorul. L-am trimis, pe bulevard, la Collins unde erau reduceri de 70-80%. A venit imbujorat ca un baietel care tine in mana prima masinuta teleghidata din viata lui. A aratat la toata lumea camasa si puloverul „de firma”. Costasera, e drept, cam mult – 80 de lei, dar nici ca mai avusese asemenea mandrete de toale. Si mult asemenea bizarerii, dar n-o sa le spun aici pe toate, ca doar nu’s turnatoare…

Seara, la predarea paginilor, baietii se adunau in biroul redactorului sef Adi Patrusca. Se zguduiau peretii de ras. Textele domnului Grosan se citeau cu voce tare, unele pasaje chiar de mai multe ori. Incredibil, Genial, Nu se poate, razbeau din zarva care se crea acolo intr-un fum indecent. Probabil ca la Adevarul, unde comenteaza in prezent Ioan Grosan, nu se prea intampla asa ceva. De altfel, umorul domnului Grosan pune intr-o lumina destul de stramba textele domnilor Cartianu si Patriciu, care impun seriozitate, respect si chiar putina teama.

Concluzia mea: categoric, domnul Grosan a fost turnator. Am si eu in biblioteca patru note informative:

, , , , ,

10 comentarii

Moromete – ultimul capitol

Sorin Preda citeste, diseara, din „Moromete – ultimul capitol”, la Clubul de Proza.

Pe Sorin Preda multi dintre noi il „stim” mai ales prin intermediul reportajelor din Formula As, scrieri care tasnesc drept din sanul prozei profunde, al literaturii contemporane de referinta. De altfel, Sorin Preda nu se sfieste sa-si exprime crezul: „ziaristul trebuie sa renunte la complexul literaturii, pentru ca este, pe undeva, pe picior de egalitate cu scriitorul”. Fierbinteala pe care o simti parcurgandu-i textele are drept cauza nu doar emotia pricinuita de puterea hipnotica pe care Sorin Preda o are asupra cuvintelor, ci si senzatia acuta de teleportare la fata locului datorate privirii scrutatoare, informatiei dense, convingatoare, indiscutabile cu care ne copleseste autorul.

„Moromete – ultimul capitol”, aparut anul trecut la Editura Academiei, este un volum de interviuri care poarta semnatura domniei sale. Pentru ca nu l-am remarcat expus in librarii, m-am intrebat, fireste, ce anume contine. Se pare insa ca discretia, modestia din viata de zi cu zi a prozatorului se manifesta si cu ocazia acestui eveniment publicistic, conduita oarecum iesita din tiparele acestor vremuri cand orice scribalau freamata de dorinta sa iasa la rampa. Nu ma mira insa. Si la facultate era la fel: cand mai toti profesorii se sufocau sub povara propriei eruditii, domnul Preda aproape ca-ti dadea impresia ca se afla acolo pentru a invata de la noi.

Desi am scotocit netul cu destul aplomb, nu am reusit sa aflu nici macar coperta volumului domniei sale. Am gasit in schimb o cronica in Romania Literara semnata Cosmin Ciotlos:

Fratele cel mic

Ca să vezi: din Moromeţii, ultimul capitol, cel mai mult mi-au plăcut primele capitole. E vorba despre cartea de interviuri gândită şi alcătuită de prozatorul Sorin Preda (nepot de frate, cum se ştie, al lui Marin Preda).

Apărută anul trecut la Editura Academiei, ea n-a avut aproape nici un ecou în presa culturală. Cu o singură excepţie, aceea a lui Eugen Simion (care i-a făcut un bine reluând în revista „Cultura” cele câteva pagini deja publicate în volum), nimeni n-a comentat-o. Mai mult: n-a pomenit-o.

Dacă ar fi fost o simplă încercare hagiografică ocazionată de împlinirea a treizeci de ani de la dispariţia autorului Moromeţilor, probabil că nici eu n-aş fi scris despre ea. Aş fi frunzărit-o, desigur, cu oarecare interes. (Sporit, mă gândesc, de amănuntul că am recitit de curând cu plăcere Întâlnirea din Pământuri şi Imposibila întoarcere.) Dar nu mai mult decât atât.

Aşadar, aceasta nu e o carte despre Marin Preda. E una despre talentul lui Marin Preda. Talent, la urma urmei, impersonal. Sau suprapersonal. Aproape toţi cei care răspund, aici, întrebărilor, par molipsiţi de un anume spirit al giumbuşlucului. Au intuiţia vorbirii în mai multe ape, ştiu când să tacă adânc, cu subînţelesuri, şi când să audă doar ce vor.

Spuneam că primele capitole mi-au plăcut cel mai mult. De fapt mi-au plăcut toate capitolele în care Sorin Preda îi dă cuvântul propriului tată, fratele mai mic al lui Marin şi implicit mezinul familiei. Alexandru (Sae) e pentru autorul Ultimului capitol ceea ce fusese Tudor Călăraşu pentru autorul Moromeţilor.

Iată-l într-o secvenţă de numai câteva rânduri decupate din paginile care deschid, emoţionant, cartea: „De ce îl cheamă Sae şi nu altfel? Alexandru Preda, adică tatăl meu, ridică din umeri, constatând oarecum filosofic: «Ei, uite, la asta nu m-am gândit.» Dacă insişti cu întrebarea şi îl enervezi un pic, îţi dă răspunsul pe măsură: «Să se mire proştii, d-aia!» […] Dintre toţi fraţii, Sae e singurul netrecut în Moromeţii. Nici vorbă să se fi supărat pentru asta. […] E mândru, totuşi, că pe un exemplar din Delirul, Marin Preda îi mulţumea pentru formula de-acum celebră: «Pe ce te bazezi?» Scriitorul a luat-o de la el. Prin urmare, într-un fel, Sae a intrat în istoria literaturii, ca toţi ceilalţi din familie.” (p. 8)

O dată cu cartea aceasta, aş zice că mai intră o dată. O mulţime de replici ale sale sunt memorabile. Întrebat, uşor idilic, a ce mirosea o anume prăvălie din copilăria lui, răspunde în doi peri: „Era să zic eu o vorbă a ce mirosea… A ce poate să miroasă într-o prăvălie? A alimente… A bomboane, a ulei, a zahăr… Nu era supermarket. Era o prăvălioară, acolo.” (p. 17)

Apropo de eventualele deosebiri dintre volumele I şi II ale Moromeţilor, devine sfătos, dar nu mai puţin ştrengar: „Măi, Sorine, toată lumea a zis că există o deosebire. Eu dacă zic acum că nu e nici una, cum pic?” (p. 41) În faţa unei suspiciuni care-i vizează adesea pe criticii literari (anume că n-ar fi citit cutare op şi că, deci, se pronunţă cam pe deasupra), replica lui e cea mai bună dintre replicile posibile: „L-am citit, dar nu mai reţin fiecare amănunt în parte… În nici un caz, când am citit cartea nu m-am gândit că o să vină fiu-meu peste patruzeci de ani să mă întrebe ce am reţinut din carte… Vrei să fabulez?” (p. 41)

Omul e chivernisit, nu face risipă de cuvinte. „Capodopera” răspărului său se rezumă la şase cuvinte. Exact câte are şi-ntrebarea:
„– Avea relaţii cu fraţii mai mari?
– Sigur că avea. Relaţii de rudenie.” (p. 46)

Datorită întâi şi-ntâi acestui spectacol oferit de Sae, interviurile din Ultimul capitol se parcurg cu senzaţia de veritabil dialog romanesc. Şi n-o spun întâmplător. Până la un punct, Moromeţii, ultimul capitol reprezintă o proză de montaj. E un gen de care optzeciştii de la Cenaclul Junimea (printre care şi desantistul Sorin Preda) nu sunt deloc străini. Practic, cei cu care dialoghează el aici sunt ceva mai mult decât simpli respondenţi: sunt personaje. Dac-ar fi să-l luăm doar pe Sae, acesta apare, în varii secvenţe, când ca „fratele cel mic al scriitorului” (p. 15), când ca „mezinul familiei Călăraşu” (p. 38), când ca „fratele scriitorului.” (p. 125). N-aş pune variaţia doar pe seama necesităţilor stilistice. Într-un fel, evoluţia aceasta ţine de adecvarea la context. Şi mai clar stau lucrurile cu o prezenţă mai puţin vocală a cărţii: Dobre I. Burcea. În scurtele lui intervenţii, acesta e etichetat drept „siliştean, profesor de română şi autorul unei monografii despre Marin Preda” (p. 23), „consătean” (p. 53), „profesor pensionar” (p. 123), „fiu al satului” (p. 149), pentru ca, într-un final (p. 203) să rămână, din el, doar numele. E o întreagă poveste de viaţă condensată aici.

Dintr-un consistent material strict gazetăresc, deci, Sorin Preda a făcut, fără să intervină în substanţa lui, proză. Către această concluzie îndeamnă încă două detalii, aşa zicând, editoriale.

În primul rând interviurile nu sunt datate. Ilinca Baltac (sora mai mare a lui Marin) a murit în 1995, dar ceilalţi trăiesc şi azi. Sae, de pildă (am eu o slăbiciune pentru el!), locuieşte în Bacău şi are 84 de ani. Când a vorbit cu fiecare, autorul nu ne spune. Oricum, într-o vreme când timpul, nu-i aşa, avea încă răbdare.

În al doilea rând, există, în Ultimul capitol o serie de interludii, intitulate Poiana lui Iocan a căror structură e strict confesivă. Ele conţin fragmente, uneori de numai câteva zeci de cuvinte, alteori puţin mai lungi, semnate de diverşi cunoscuţi ai lui Preda (sau chiar de Preda însuşi, în ipostază de tânăr epistolier). De la prietenul din copilărie Minică Roşu până la poeta Aurora Cornu şi de la fiii scriitorului până la nepotul scriitor şi el. Legea de funcţionare a acestei „rubrici” e deplina libertate. Aici, montajul contează mai presus de orice. (Apropo de cei indexaţi în această poiană livrescă: nu ştiu, aşa că întreb, ce e cu textul de la pp. 107- 108. Din câte înţeleg, e un „apocrif” care circulă pe internet. Atunci de ce e atribuit lui Marin Preda şi nu, cum se face, unui Pseudo Marin Preda?)

Am citat destul din carte şi încă ar fi destule de citat. De exemplu peisajul tensiunii sumbre din Siliştea Gumeşti cea de azi, devenită, surprinzător, din vatră veche, o vatră a sinucigaşilor. Mâna de jurnalist a lui Sorin Preda surprinde inclusiv biletul de adio pe care văcarul satului l-a lăsat nevestei: „Florico, pa!” (p. 226)

Favorita mea rămâne însă scena, relatată de Ilinca, în care un urmaş al familiei Moromete, (al adevăratei familii Moromete aşadar, de la care Preda n-a împrumutat decât numele) strigă, la fiecare drum pe care-l are de făcut prin faţa bibliotecii, atât cât să-l audă toată lumea: „Mă duc să iau cartea lui tetea!” (p. 27) N-a citit-o şi n-o va citi niciodată. Dar faptul că pe copertă apare numele alor săi îi conferă un netulburat instinct al paternităţii. Cu alte cuvinte, numele lui „tetea” e echivalent cu semnătura lui „tetea”. Imaginea pare desprinsă dintr-o formidabilă utopie postmodernă.

Aceasta e cartea, de fapt. Oricât de interesante, căci sunt interesante, mărturiile dinspre finalul ei (aparţinând primei şi ultimei soţii a scriitorului, adică Aurorei Cornu şi Elenei Preda, apoi colegei de editură, Magdalena Popescu Bedrosian, şi, cum spuneam, criticului literar Eugen Simion) par să nu-i mai aparţină cu adevărat. Ele sunt din altă lume decât cea gratuit vorbăreaţă a Moromeţilor.

O „proză” insolită de Sorin Preda, are parte, aşadar, de patru „postfeţe” despre Marin Preda!

Sursa: Romania Literara

 

 

, , , , ,

6 comentarii

Mamaie, cel mai bun PR al Oanei Lis

Gasculita si toapa, exhibitionista si avida de publicitate, peltica, rubensiana cu aere de femme fatale din Adunatii Copaceni, amanta si mai apoi soata unuia din cei mai burlesti crai din istoria mondenitatii postdecembriste…Ce altceva s-ar putea spune despre Oana Lis?

O suta de pr-isti de elita daca se cazneau o suta de ani si tot n-ar fi reusit sa o extraga pe Oana Lis din valurile epitetelor deloc magulitoare in care se scalda de bunavoie si cu dizgratiosul aport al sotului (“evadat de la Muzeul Antipa”, vorba unui comentator de pe un forum oarecare).

Si totusi, seara trecuta la Acces direct, am simtit ca prin viata Oanei adie o briza de curatenie, de ingenuitate, o briza cu un adorabil accent oltenesc, o briza capabila sa primeneasca, sa improspateze, sa inmiresmeze duhoarea pe care o degaja aparitiile sale publice. Urmarind-o, ascultand-o, la “Acces direct”, pe Mamaie de la Stoenesti, Olt, mi-au dat lacrimile si am ras si, datorita luminii pure pe care o degaja tanti Vasilica, am vazut-o pe Oana Lis parca un pic altfel…

Si am vazut, totodata, manifestandu-se in toata splendoarea lui neprihanita acel “fond arhetipal al sufletului romanesc” care i-a fermecat iremediabil pe Steinhardt si pe multi altii, fondul acela pe care unii dintre noi il mai cautam si astazi, si in toate zilele cu inversunare, cu obstinatie usor patetica, iar cand il gasim, ne inchinam in fata lui ca-n fata icoanelor cu sfinti. Poate am eu o nostalgie, o durere nevindecata (posibil nevindecabila) produsa de disparitia mamaiei mele, femeie simpla, dar atat de complexa in aceasta simplitate, prin voiosia ei, prin umorul si darzenia cu care a infruntat viata, necazurile, destinul, saracia, prin intelepciunea ei mistica, prin bucuria nedisimulata cu care si-a primit in batatura oaspetii (cunoscuti sau necunoscuti), prin bunavointa cu care a tesut ani in sir covoare si cuverturi pentru tot neamul ei de frati, surori, cumnate, nepoate, pentru cele mai indepartate si mai necunoscute rude, fara sa ceara nimic in schimb de la oameni, ci doar de la Dumnezeu “sa fie pentru sufletul meu”. Si eu stiu, si multi dintre voi stiu ca toate acestea intra in compozitia acelui farmec indescriptibil, inteles doar de cei care cred ca “Miorita” nu e o balada a resemnarii, fatalismului si pesimismului, ci exprima sensul fast pe care poporul roman il da nefericirii.

🙂 Nu ma pot abtine sa nu zambesc: caci, iata, drumul de la Oana Lis la Miorita se scurteaza nefiresc cu ajutorul unei bunici de la tara…

, , , , , ,

Lasă un comentariu

Pierduti in incalceala mallului

Daca inchid un ochi vad mii de umbre. Daca ii inchid pe amandoi, umbrele se lumineaza si devin revarsare haotica, pestrita, ce pulseaza, vibreaza, zumzaie. Zbarnaitul neintrupt al umbrelor s-a ratacit in hipocamp si habar n-are pe unde se iese…

Vad curgerea perpetuua a scarilor rulante care aduna cu harnicie si descarca neintrerupt un potop de siluete miscatoare. Culoarele se ingusteaza subit sub asediul anonimilor care curg continuu, pe toate laturile spatiului vital, obscen inundat de mirosuri, gesturi, voci, treceri necunoscute. Un oras intreg varsat intr-o catacomba uriasa, intr-un grandios tempu al penitentelor cotidiene, unde nelinistile interioare zbiara sa fie descatusate, sa vibreze alaturi de alte nelinisti.

Fasia de gheata – cu grosime de pojghita pe geam inghetat – a devenit orbita de deplasare a unei aglomerari de corpuri colorate prinse intr-o miscare de revolutie care tulbura sistemul nervos al privitorului. Ameteala. Greata. Nesiguranta pe propriile picioare. Ma uit in sus, total aiurea (vorba poetului: In jos ce e? In sus nimic). Pas, pas, coloana miscatoare te duce, in ritmul ei lipsit de orice urma de voiciune, catre Cinema city.

Aici alta revarsare. Zglobie, stridenta, expansiva, sonora… Dorinta unui copil de tine in mana o punga de popcorn capata valentele unui nonsens in fata cozilor supradimensionate. Incolonati ca la moaste, agheasma sau hram, obtinem ochelarii pentru 3D si inaintam pas cu pas pana la locurile deja ocupate. O serie interminabila de permutari (efectuate de exigentii de serviciu) ne asaza, in sfarsit, pe randul si locurile inscrise pe bilet. Ne pregatim sa iesim din incalceala proprie si sa ne mutam intr-o poveste Disney (incalcita si ea).

Dar incalceala din jur nu s-a descurcat. Siluete materne cu siluete minuscule pe urmele lor forfotesc, degajeaza scaune, ocupa altele, fonesc pungi, fasaie dopuri, galgaie lichide acidulate. Contururile negricioase ale nevropatelor (de serviciu) se intersecteaza in aceasta miscare browniana strapunsa de luminile ce razbat de pe ecran si de un iz concentrat de nachos. Habar n-aveam ca exista asa ceva pe lumea asta si poate as fi ramas nestiutoare daca una din siluetele bajbaitoare nu si-ar fi descarcat caserola cu un astfel de continut in coafura interlocutoarei cu care isi disputa un loc sau poate o idee, o convingere. Interlocutoarea a varsat si ea potop de cuvinte… Treptat, lucrurile se calmeaza, dupa ce, in sfarsit, pricepem ca am inceput sa ne acomodam unii cu altii si ca incalceala personala nu e, in definitiv, 3D ca incalceala (deosebit de incantatoare, de altfel) de pe ecran.

Potop? Am spus mai sus potop? Am exagerat…pentru ca abia dupa ce iesim de la film, luam contact cu adevaratul potop la AFI Cotroceni. Ne prindem in diverse coloane miscatoare si tot asa din sir de oameni in sir de oameni pana in mocirlele parcarii subterane. Si, bineinteles, inapoi in coloane…in coloanele de masini.

O poveste incalcita (Tangled) e insa o minunatie, exceptional dublata in romana. Umor, candoare, actiune, culoare, muzica, voci bune, foarte bune. Daca incalceala personala permite, povestea merita vazuta la cinema!

, , , , , , , , , ,

5 comentarii

Razbunarea postaritei

Initial voiam sa spun ca e doar 1-o pentru ea, ca meciul continua si ca, la o adica, puteam juca si-n prelungiri…Dar nu! Am tras la poarta, mingea s-a dus in balarii iar ea a jucat pe contraatac, a sutat fulgerator si balonul dezumflat al Postei Romane s-a oprit atat in usa de la intrare, cat si in cutia de scrisori. Asadar, manata de un spirit de fair-play fata de nervii mei, ma declar invinsa…. 

Mai pe inteles, iata despre ce e vorba: la aniversarea unui an de alocatie pentru copil *, mi-am luat inima in dinti si am intrebat la ghiseul pe care il vizitez lunar daca nu cumva intra in atributiile factorului postal sa-mi livreze fabuloasa suma la domiciliu. „Oh, ba da. Cum sa nu! Stati sa chem un superior!”. Superiorul a ascultat, a notat cu o dragalasenie magulitoare datele problemei, m-a incurajat, mi-a oblojit moralul cu sfaturi intelepte, enuntate pe un ton aproape matern, susurand „scumpete mica” catre copilul care se chircise de plictiseala in imediata apropiere si cuibarindu-mi in suflet speranta ca poate-poate ma aflu arondata la posta lui „deci se poate”.

Doar ca socoteala si dragalasenia superiorului de la Oficiul Postal nr 5, care se lafaie in caldura si confortul unui birou, nu se potrivesc cu socoteala postaritei de pe teren, care trebuie sa razbeasca prin troiene, sa infrunte asprimea ninsorilor, ploilor si vanturilor, trebuie sa urce opt etaje (cu liftul), sa numere 42 de lei, sa verifice, sa treaca seria si numarul din buletin, sa…etc. Deci, aceeasi postarita care, atunci cand aveam de primit o suma de n ori mai mare, m-a gasit, aceeasi postarita, care vreme de un an de zile mi-a livrat alocatia sub forma unor avize, ieri, 11 ianuarie 2011, desi ma aflam in spatiosul apartament de 70 mp, nu m-a mai gasit si, drept dovada, a facut risipa de avize, lasandu-mi unul in usa, unul pe pres, unul la cutie, asa ca sa ma sature…Si chiar m-a satura! Voi merge, asadar, si in 2011, si in toti anii care au mai ramas pana la majoratul copilului, luna de luna la posta. Asta sa fie necazul!

* Am depus actele ptr alocatie cu o intarziere de opt ani 🙂

, , , , ,

1 comentariu

Bucurestii la 1964, in luna lui gustar

Imagini inedite surprinse de un fotograf american, aflat in vizita la Bucuresti, in vara lui ’64, am gasit la colegul George Damian. Carl Mydans, de la Life a pozat, cu siguranta, doar ce i-a permis regimul stalinist al lui Gh. Gheorghiu-Dej care voia sa arate lumii un oras de o curatenie exemplara. Si, totusi, fotografiile sale dezvaluie un Bucuresti pustiu, trist, cenusiu (chiar daca aerisit), aflat intr-o prelungita si chinuitoare convalescenta postbelica. Un oras caruia i se rapise stralucirea si maretia interbelica si dreptul la o evolutie naturala, fireasca. Personal, tot ce stiu despre 64 e ca a fost anul amnistiei generale in urma careia au fost eliberati detinutii politici – cati mai supravietuisera „reeducarilor” din inchisori. Iata una din imaginile acelor ani nefericiti:

Mai multe „pictures” la http://www.george-damian.ro/istoria-bucurestiului-nu-foarte-vechi-poze-din-anul-1964-426.html

, , , , , ,

1 comentariu

Adrian Sobaru umbla cu capul spart in tara sufletelor moarte

A vorbit aseara, l-am ascultat, poate l-am inteles, poate doar l-am compatimit, poate am tresarit usor cand domnul Gadea Mihai a promis sa se revolte personal daca vreodata, in Romania, se va inchide vreo institutie de presa (pai sa se revolte retroactiv de trei ori ca numai anul trecut s-au inchis vreo trei ziare). Astazi vom mai trancani poate pe bloguri, intre niste like-uri date la pozele unor prieteni necunoscuti, vom posta doua-trei comentarii la „starile” analistilor carora le suntem, fireste, deosebit de recunoscatori ca ne-au dat „accept” in lista lor de prieteni…

DAR, in tara mall-urilor, carrefour-urilor, hornbach-urilor, patinoarelor, in tara sfintei imbranceli de la moaste si aghiasma, in tara morcovilor olandezi si a usturoiului chinezesc, in tara in care copiii scuipa suzeta pentru a butona i-phonul parintilor (in Biserica Sfantul Nicole Dintr-o Zi, baietelul de doi ani al parintelui paroh Vasile alerga, de Revelion, tinand in manutele lui mici si pufoase „jucaria” primita de la Mos Gerila), LIBERTATEA – cu majuscule – de care vorbeste Adrian Sobaru e doar o notiune abstracta.

Singurele concrete sunt inertia, frica josnica si cramponarea de mult trambitata incertitudine a zilei de maine, care ne obliga sa slujim orice stapan dispus sa ne alimenteze cardurile (si linistea) cu firimiturile ce ii prisosesc. Gasesc dureros de adevarate si actuale vorbele eruditului indianist Sergiu Al-George, arestat in lotul Noica-Pillat, cu privire la „atasamentul nostru feroce, animalic, pentru viata„.  „Cramponarea asta la viata, de caine estropiat, de orb paralitic, de canceros innebunit de suferinte si care tot mai suge vitamine, de tradator care pentru a scapa de moarte si-a vandut neamul intreg si tovarasii toti, o exprima cel mai bine pronumele neutru nereflexiv, in lipsa pe romaneste: on veut vivre sau in nemteste man will leben„. (Jurnalul Fericirii, N. Steinhardt). Acum (ca si atunci) suntem robii propriei noastre existente si tranzactionam fara sa clipim viitorul copiilor nostri.

Adrian Sobaru a priceput ca despre asta-i vorba. Si nu s-a mai cramponat de propria viata. A sarit! A sarit pentru ca nu a mai dorit sa fie partas la aceasta vanzare. Multi vor zice ca e nebun. Nimic iesit din comun. Nimeni nu e profet la el acasa. Afara e frig si s-a lasat ceata. Turbanul de suferinta de pe capul lui Adrian Sobaru nu ne va impiedica sa continuam sa vindem…in tara in care „hotia si minciuna sunt o virtute”.

, , , , , ,

19 comentarii

2011. La multi ani! Ai lav iu! (pentru neamurile mele din Australia, Canada si SUA)

“E-n direct? Se da-n direct? Ai lav iu…pentru neamurile mele din Australia, Canada si SUA…inclusiv pentru toti prietenii mei care sunt in Romania si neamurile sotiei. Ai lav iu!”. Urarile unuia din inglismenii de la Cetatea lui Dinescu si atitudinea solemna a boschetarului care lingea imperturbabil o conserva, pe straduta Biserica Enei, la numarul 16, in timp ce de jur imprejurul lui bubuiau petarde, sareau cioburi din sticle de sampanie si crapau trotuarele sub tropaielile oamenilor de Neanderthal scapati la Revelion – primele momente memorabile ale nou-noutului 2011. Ai lav iuuuuuu, va spun si eu si sa fiti sanatosi tot anul asta si-n toti anii!

, , , , ,

2 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: