Arhiva pentru August 2010

Inaltimea sa

 

Brazilianca Elisany Silva are 14 ani si masoara 206 centimetri in inaltime. Titulatura de cea mai inalta adolescenta din lume nu o face insa fericita. Se banuieste ca tanara sufera de gigantism, afectiune care determina o secretie excesiva a hormonilor de crestere. Elisany nu a fost insa niciodata investigata medical pentru ca parintii sai sunt extrem de saraci. (Daily Mail)

Lasă un comentariu

Hop si ursul!

L-am vazut o singura data, intr-o seara in care vantul batea de la est. Mi s-a parut timid, introvertit, dar pe deplin multumit cu meniul promovat de actualul guvern: biscuiti muscati, cotoare de fructe si legume, sandivsuri incepute, putin expirate si aruncate pe geamul masinii. Tigari, cafea si turisti… poate mai la primavara cand o sa se accelereze cresterea economica.

Dupa ce mai multi colegi recalcitranti au fost mutati pe motiv ca stricau imaginea Sinaii in lume pipaind turiste si scotand limba la copiii plimbati in carucioare pe carari de munte, cei doi-trei ursi scapati de ochiul vigilent al silvicultorilor si-au modificat radical stilul de viata: duminica participa la Sfanta Liturghie, la Schitul Sfanta Ana, aflat la cinci minute de mers pe jos de la Cota 1400; se spovedesc, se impartasesc si tin toate posturile de peste an; ciugulesc cate ceva si se retrag discret in vagaunile lor. La sosea nu mai ies decat rar, mai mult de curiozitate sa vada cu ce masini mai circula turistii, ce arme se mai poarta, daca s-a remaniat sau nu guvernul, etc. Cu foamea s-au obisnuit…caci daca te culci cu stomacul gol, dimineata nu prea ai pofta de mancare…

, ,

2 comentarii

Iubita pleziristului Vladescu a salvat prieteneste reputatia si casnicia Ioanei Tariceanu

Ministrul Finantelor Publice, Sebastian Vladescu, iubeste ca la 20 de ani. O femeie puternica, o amazoana cu priviri hipnotizatoare care ar putea sa-i predea finantistului cursuri despre cum se iese rapid si cu sange rece din situatii de cacat.

 Era pe la inceputul toamnei lui 2007. Trecerea Laura Rotileanu pe straduta mea mohorata a fost ca un taifun, care i-a dezorientat putin pe paparazzii veniti sa o filmeze/fotografieze pe Ioana Tariceanu, “captiva” intr-un apartament de la etajul opt. Scopul deplasarii Laurei Rotileanu pe Soseaua Panduri era “extragerea” bunei sale prietene din imobilul cu pricina in conditii care sa nu afecteze imaginea de cuplu a sotilor Tariceanu.

Sotia premierului de atunci se afla acolo de cateva ore bune. Vecinii mai rautaciosi barfeau pe la colturi ca doamna Tariceanu vizita adesea apartamentul de la etajul opt, proprietate a unui barbat tanar, chipes si cam retras. Venea singura, uneori chiar sambata pe la pranz, protejata de o pereche imensa de ochelari de soare, intr-un BMW argintiu cu numar de Ilfov, pe care il parca langa scara.

Interventia unei prietene

Pe 27 septembrie 2007, Ioana Tariceanu a ajuns mai la amiaza. Sa fi fost 17.15-17.30. A parcat si a urcat la opt. In 30-40 de minute au sosit si paparazzii. Impanzisera toata scara. Orele se scurgeau dar sotia premierului de la acea vreme nu se grabea sa paraseasca apartamentul. Atmosfera era incordata iar unii gandeau ca informatia fusese probabil falsa. Si totusi nu! A iesit intr-un tarziu, pe la orele 21.00, dar a sarit iepureste inapoi cand si-a dat seama ce era pe langa usa. Tensiunea atinsese o cota infernala. Avea de traversat, pana la masina, o adevarata padure de paparazzi. Nimeni nu indraznea sa anticipeze ce o sa se intample in continuare.

Surprinza insa! In doar cateva minute, cu mers apasat si figura razboinica, a aparut de undeva din noapte actuala iubita a ministrului Finantelor Publice, Sebastian Vladescu. Laura Rotileanu, patroana de agentie de turism, era casatorita pe atunci cu Nicolae Rotileanu, consilier si om de incredere al fostului premier Calin Constantin Anton Popescu-Tariceanu. Era insotita de o alta tanara, identificata ulterior drept ruda a proprietarului apartamentului. In final au iesit toate trei, umar langa umar.

Sub o ploaie de blitzuri, ruda proprietarului a rasucit cheia in broasca si fiecare s-a straduit cum a putut sa para cat mai relaxata. Figura crispata a doamnei Tariceanu era din cand in cand brazdata de zambete schimonisite. Tinuta sport in care venise cu doar cateva ore mai devreme se metamorfozase intr-o eleganta rochita neagra, accesorizata cu un set de perle de cultura. Laura Rotileanu a escortat-o pana la masina. S-a urcat apoi si ea la volanul unui BMW, ceva mai scump decat al prietenei sale.

Merita sa fie fericiti

Fotografiile nu au aparut niciodata in presa. Probabil din cauza alibiului perfect oferit de extraordinara doamna Rotileanu, care le-a taiat paparazzilor macaroana, cu sange rece. Calin Popescu-Tariceanu a aflat de vizita sotiei si a intrebat-o asa, mai mult asa de politete: “Dar unde ai fost, draga?”. Fara sa se piarda cu firea, Ioana l-a lamurit: fusese invitata la un eveniment si a trecut pe la niste prieteni sa se schimbe. A vrut s-o mai intrebe “dar ce n-ai venit, draga, acasa ca doar Calea Plevnei e cam la sase-sapte minute de Soseaua Panduri”, dar, prins cu treburile tarii si in plin scandal cu Traian Basescu, domnul fost premier s-a luat cu altele si n-a mai insistat. Oricum avea mare incredere in sotie si mai ales in Laura Rotileanu, ca doar ea i-o prezentase pe Ioana.

Dar sa nu fim rai si nici invidiosi! Laura Rotileanu e o femeie care merita sa fie iubita si rasfatata, pentru ca are suflet bun si este o prietena de nadejde. In plus, in 2008 a trecut printr-un divort traumatizant. Si domnul Sebastian Vladescu, chiar daca e ministru, merita si domnia sa macar un strop de fericire in viata personala. Nu poti fi tot timpul cu capul la cifre, taxe si accize, salarii nesimtite, etc.

Are si dansul o varsta (52 de ani), nu mai e chiar asa tanar cum era pe cand a sedus-o pe fina sa, Irina, fosta sotie a deputatului Cristian Boureanu, cel putin la fel de frumoasa ca Valentina Pelinel.

, , ,

12 comentarii

Excursionistii de 24 karate

(…) „O, Doamne, n-am stiut insa cat de departe este Noua Zeelanda… ani lumina, dragii mei, de tot ceea ce inseamna civilizatie, evolutie, modernism.Oamenii astia, in afara peisajelor, n-au nimic.” (…) Floriana Jucan (Q-magazine)

Jurnaliştii care au acceptat invitaţia companiei Roşia Montană Gold Corporation de a merge în Noua Zeelandă pentru zece zile:

Robert Turcescu
Ioan T. Morar
Mihai Tatulici
Livia Dilă
(B1)
Doru Bușcu (Academia Cațavencu)
Floriana Jucan
(Qmagazine)
Emil Hurezeanu
(Realitatea Cațvencu)
Vlad Macovei
(Evenimentul zilei)
Rareș Bogdan
(Ziua de Cluj)
Dragoș Nedelcu
(Realitatea Cațavencu)
Sorin Freciu
(Realitatea Cațavencu)
Roxana Voloșeniuc
(Elle)
Corina Vințan (managing Partner Links Associates)

Lasă un comentariu

Am inceput sa vad OZN-uri

Aseara, pe la 20.45-21.00. Eram in masina pe panta de la Academia Militara si motaiam pe scaunul din dreapta cand am vazut o lumina in directia Ghencea/Drumul Taberei. Mare, rotunda, nemiscata….Avion? Nu, au spus ceilalti colegi de masina. Elicopter? Posibil, dar de ce sta intr-un singur loc? Stea? Prea mare si prea aproape, am fost cu totii de acord. OZN? Am ras….

In doua-trei minute am ajuns sus la noi, la etajul opt, unde e cald si….foarte cald uneori. Ne-am bulucit cu totii catre geamul de la sufragerie. I-am facut poze cu aparatul nostru de vacanta, dar rezultatul a fost nesatisfacator:

A fost chemat vecinu’ Cornel, care e psiholog. Nu, nu ca sa ne psihanalizeze, ci pentru foto ca are aparat mai smecher. La el, OZN-ul a iesit ceva mai bine:

Au venit apoi sa vada OZN-ul Ana si Anastasia, sotia si fetita vecinului. Ana e medic si nu e genul se persoana care sa se impresioneze la luminitele de pe cer. „O fi un satelit de comunicatii”, a zis ea sec. Nici Anastasia, doi ani si sase luni, n-a fost prea marcata. Ne-a spus doar: „Eu n-am papat inca”. Cornel a fost ceva mai rezervat: „Bai, eu nu le am cu chestiile astea”.

Pe la 22.00, cand m-am uitat din nou pe geam, OZN-ul disparuse. Nu insa si din mintea Alexandrei noastre.

Dis-de-dimineata: „Tati, tati, te-ai uitat pe geam?”, „Nu, de ce sa ma uit?”, „Sa vezi daca mai sunt oameni”, „Pai de ce sa nu mai fie?!”, „Poate i-au omorat extraterestrii. Hai, uita-te, te rog”. Si s-a uitat. Da, oamenii erau la locul lor….

Lasă un comentariu

Sinaia, frumoasa noastra neingrijita

Primele mele iubiri au fost Pelesul si Pelisorul. Treptat am inceput sa cunosc si orasul bucata cu bucata, sa-i stiu bine culorile, mirosurile, tacerile si zgomotele in toate cele patru anotimpuri. Cartierul Furnica si impunatoarele sale vile interbelice, manastirea, parcul, piata in care gaseai camasi barbatesti Guy Laroche (probabil contrafacute, dar care aratau impecabil), librariile inguste, dar intesate cu carti, drumurile prin padurile pe unde brazi isi murmura eternitatea iar izvoarele isi preling apele cantatoare catre alte ape.

Sinaia a devenit un refugiu accesibil si datorita reducerilor, la cazare, de 70-85% de care beneficiam ca ziarist. Apoi o vreme n-am mai fost….

Am revenit dupa aproape doi ani. Nu s-au schimbat prea multe. Ochiul meu de turist impartial s-a bucurat de multa frumusete, dar a sesizat si mici imperfectiuni, discutabile, de altfel.

Centrul are acelasi aspect prafuit, decolorat, al unui orasel oarecare de provincie. Miroase a foietaje. Lumea se plimba agale brat la brat, rontaind Fornetti, popcorn, seminte de floare si tragand adanc in piept gaze de esapamant. Femeile sunt date cu ruj si poarta colanti trei sferturi accesorizati cu inele si cercei grei din aur turcesc de 14 carate; barbatii bermude sau pantaloni de trening cu vedere la glezne. Nici urma insa de indienii din Anzi care vorbeau perfect limba noastra materna si faceau playback in fata magazinului universal. La libraria de langa piata acelasi indivind barbos, usor absent, al carui iz de transpiratie te acompaniaza insistent printre rafturile cu carti. Nu prea il preocupa ce se intampla in jurul lui, dar daca o persoana putin interesata sa achizitioneze ceva – cum ar fi un copil de exemplu – il scoate din toropeala lui, se enerveaza:

Copilul: „Nenea, nenea, cat costa masinuta din vitrina?”

Nenea: „Dar tu buna-ziua nu stii sa spui?”

Copilul: „Buna ziua! Puteti sa-mi spuneti cat costa masinuta?”

Nenea”: „Care, ma? Aia?! Hai, da-i drumul de aici, ca n-ai bani s-o cumperi!”

Paginile meniurilor unora din restaurantele centrale iti ofera si ele o lectura interesanta, pe care o executi chiar de mai multe ori pentru a te convinge ca ai citit cu atentie. In cazul de fata, pizzeria Irish House:

Parcarea e ceva mai scumpa decat la Bucuresti – 3 lei pe langa parc, 5 la Peles iar la Cota 1400 chiar 9 roni.

Dar masina mai mult te incurca decat te ajuta….Doar pe doua-trei din strazile importante este posibil sofatul fara peripetii. In rest, mai sigur, mai economic, mai sanatos e mersul pe jos! Asfaltul din cartierul Cumpatu (unde se afla si Casa memoriala George Enescu) s-a topit odata cu zapezile iernii lasand in urma doar gropi, denivelari, hauri in fata carora autoturismul pur si simplu paralizeaza de frica. Straduta in panta pe care se afla si vila domnului Cornel Nistorescu e inundata de apele curate ca lacrima ale unui izvor care se prelinge netulburat de pe versantul din apropiere.

Altfel, primarul Vlad Oprea e mai fericit ca niciodata. Vrea sa se aseze la casa lui. Dar mireasa sa nu e pe placul sinaienilor care i-au si gasit un mic cu(s)ur – cica ar fi barbat. Cel putin asa umbla barfa pe aleile parcului, pe sub tiroliana la care copiii asteptau cuminti la rand iar parintii plateau resemnati 10 roni/datul pe franghie.

In rest, e liniste. Ursii, care scotoceau seara prin gunoie si bagau spaima in turistele mai slabe de inger, au fost adunati si mutati disciplinar in alte zone ale patriei mai putin frecventate de oaspeti de peste hotare. Telegondola roz-bombon, culoarea in care viseaza primarul, urca si coboara agale peste varfuri brazilor usor excitati de acest perpetuu du-te vino.

Seara, muzica orasului se aude de departe. Iar oamenii se opresc in loc s-o asculte. Se canta in parc:

Si la Casino, la un nivel mult mai inalt in cadrul Festivalului International Enescu si Muzica Lumii. L-am ascultat si aplaudat frenetic pe Andrei Licaret, fiul pianistului si organistului Nicolae Licaret.

Ne-a placut foarte tare si Ansamblul Violoncellissimo:

Sub privirile contrariate ale unor femei de serviciu, am hoinarit prin salile tulburatoare ale Casinoului si, impresionati, coplesiti, ne-am lasat tarati intr-un vis care se infiripa la inceput de crepuscul cu reflexe argintii.

***

Noaptea alunga orice urma a temperaturii ridicate din zilele incinse de vara. Atunci se simte cel mai bine rispa de arome pe care o presara florile de padure, pe aleile de la Peles. Cine stie, poate ele mai trag nadejde ca miresmele lor suave, neprihanite, vor mai inspira candva o Carmen Sylva sau poate pe una din tinerele domnisoare de onoare ale Elisabetei de Wied indragostita profund de tanarul print, mostenitorul coroanei, sortit insa alteia

Intotdeauna mi-e bine la Sinaia, mai bine decat in orice alta parte in care am fost vreodata. Acolo ma simt ca intr-un basm parfumat care vine din trecut, ma leagana si ma dezleaga de prezent….

, , , , , , , ,

Lasă un comentariu

Ce cauta oare Anca Alexandrescu la Maternitatea Giulesti?

M-am intrebat pe cand urmaream la televizor imaginile cu copilasii arsi scosi din maternitatea groazei si cand am remarcat-o, in prim plan, vorbind mereu la telefonul mobil si uneori cu subsecretarul de stat Raed Arafat,  pe fiica lui Horia Alexandrescu, fosta sotie a infatuatului Dan Andronic (care a sedus-o si ulterior abandonat-o pe Angelica, fosta sotie a lui Sorin Ovidiu Vantu), fosta directoare a ZIUA USA, fosta consiliera a lui Adrian Nastase, actuala consiliera/directoare de imagine a primarului Sorin Oprescu….pe numele ei Anca Alexandrescu.

Sa aiba oare legatura cu asta?

Lasă un comentariu

Nu, romanii nu sunt hoti…Calul e de vina!

Un italian angajeaza trei romani sa-i vopseasca gardul ce imprejmuia casa. Dis-de-dimineata, inainte de a pleca la serviciu, italianul le spune celor trei:
-Aveti aici trei galeti de vopsea care va vor ajunge sa vopsiti tot gardul. In bucatarie e mancare, cand o sa va vina foame, va puteti servi. Aaa, era sa uit. Ati vazut calul pe care il tin inchis in spatele curtii? Sa nu cumva sa lasati poarta dechisa sa scape de acolo ca nu stiu ce fac cu voi. S-a inteles?
-Am inteles sefu, raspund romanii intr-un glas.
Pleaca italianul, iar romanii se apuca de treaba. Nu dupa mult timp, unul din ei zice:
-Ma, mie mi s-a facut foame, hai sa vedem ce are asta de mancare!
Bucataria italianului, plina de bunatati. Dupa un ospat pe cinste, romanii cauta si ceva de baut, dar nu gasesc decat apa si suc. Atunci, unul dintre ei zice:
-Ma, stiu eu cum sa facem rost de bautura. Mergem si vindem o galeata de vopsea, cumparam bautura, iar vopseaua de ramane o mai diluam, o mai „lungim” si terminam noi gardul. Dupa ce au baut s-au apucat de vopsit, dar cand mai aveau vreo 3 m din gard se termina vopseaua.
-Acum ce dracu facem? De unde luam vopsea? Italianul o sa-si dea seama ca noi am luat-o…
-Ma fratilor, las’ pe mine, zice unul mai istet, ca stiu eu cum facem. Mai strangem putina vopsea pe pensula si dam pe botul la cal, iar cand va veni italianul ii vom spune ca acesta a scapat si a mancat-o.
Zis si facut. Pe seara, ajunge si italianul acasa.
-Ma, ce-ati facut cu vopseaua? Eu am calculat la fix si trebuia sa va ajunga.
-Sefu’, ne pare tare rau, dar a scapat calul si a mancat-o.
La auzul acestor vorbe, italianul intra in casa, ia pusca si nici una nici doua, impusca calul.
-Ce naiba dom’le, pt o galeata de vopsea ai omorat saracul animal? Iti cumparam noi alta…
-Ma fratilor, vedeti voi casa asta? Tot cu romani am facut-o. Da-l in mortii mamii lui de cal ca mi-a mai mancat 30 de saci de ciment, 800 de caramizi, 10 kilogreme de cuie, patru grinzi…

Lasă un comentariu

Aspirina care m-a imbolnavit de nervi

EA: – Sa stiti ca nu am sa va dau 80 de bani…

EU: – Nici o problema!

EA: – Dar pot sa va dau niste aspirina….

EU: – Mai bine altceva, ca nu prea ma impac….

EA: – Antinevralgic?

EU – Pai nu contine aspirina?

EA – Aaaaaa…..nu….Categoric nu!

EA (citeste ceva) – Dar ce problema aveti cu aspirina?

EU – Cu aspirina? Niciuna. Cu stomacul…

EA – Mda, totusi antinevralgicul contine un picut de aspirina…Si nu o suportati nici macar pe aia tamponata?

EU – Ultima oara nu. Si deocamdata nu vreau sa mai incerc. Puteti sa-mi dati totusi ceva fara aspirina?

EA – Da, cum sa nu? Dar sa stiti ca orice antiinflamator se ia cu protectie. Asa e recomandat.

EU – Pentru stomac, nu?

EA – Da.

EU – Pai, in general cam asa si fac…

EA – Atunci faceti foarte bine!

COPILUL: Mami, de ce nu plecam?

EA – Imediat, papusa! Mami are o problema cu stomacelul si incercam s-o rezolvam!

EU – ????

EA – Mai bine va dau niste algocalmin.

Si imi intinde doua pastile….

Helpnet, soseaua Panduri, sector 5, Bucuresti

Lasă un comentariu

Fratele Eftemie de la Muntele Athos si maica sa din satul Pestera

Ploua torential. Afara dar si in pensiune, pe acolo pe unde tabla tip Lindab nu fusese montata bine de catre meseriasi.

Cand am auzit cu cata dusmanie lovea in acoperis, m-am repezit spre usa de la intrare sa verific daca Alexandra, pe care o vazusem cu cateva minute inainte jucandu-se cu cainii in curte, se adapostise in casa.

Atunci i-am vazut silueta firava si mainile mici, muncite, dar neobisnuit de albe, agatate de tamplaria frumos pictata, reprezentand un fel de gardulet ce impartea veranda in vestibul si loc de servit masa….Privea tacuta prin geamurile pe care se prelingeau suvoaie ostile, spumegatoare, avand parca o razbunare de implinit. 

S-a uitat spre mine cu sfiala, usor jenata ca fusese nevoita sa se adaposteasca in casa unor straini. Am simtit brusc cum trupul sau plapand, acoperit de haine asortate involunar cu norii aceia vinetii, degaja o caldura nefireasca  iar ochii de culoarea cerului senin hipnotizeaza timpul, care isi opreste curgerea, lasandu-ma sa inregistrez toate detaliile acelei intalniri.

Incepem sa vorbim. Despre ploaie, despre sat, despre turisti, despre biserica, despre parintele paroh care nu vrea sa locuiasca in sat, desi enoriasii i-au ridicat o casuta frumoasa, cu toate cele necesare. Deschisa, dar timida, zambind aproape dupa fiecare cuvant, framantandu-si mainile, coborandu-si adesea pleoapele peste albastrul limpede al ochilor si emanand mereu aceeasi caldura, aceeasi duiosie care imi starneau noi si noi curiozitati.

Are sase copii, trei baieti si trei fete. Ii numara trei cate trei pe degete.

– Stiti, cel mai mare dintre baieti e plecat la Muntele Athos, imi zice.

– In vizita?

– Sunt deja trei ani de cand e acolo…S-a dus si dus a fost. Acum nu mai e Ion al meu, e fratele Eftemie. Nu l-am mai vazut de atunci – la Pasti s-or implinit trei ani de cand o plecat – dar vorbim mereu la telefon. Imi zice: „mama, asta e destinul meu, asta a fost chemarea mea”  iar eu zic ca asa trebuie sa fie pentru ca are 36 de ani si a umbla mult,  a vizitat toate manastirile de pe la noi, a vazut multe si era tare nemultumit de tot ce se intampla pe lume….

– Si de ce nu v-ati vazut?

– Nu vrea. Fratii si cu taica-su s-or dus de multe ori pe Sfantul Munte, dar cu mine nu vrea sa se vada. Imi zice: „mama, nu sunt inca pregatit. Stie ca sufar inca si nu poate sa ma vada asa. Vrea mai intai sa ma obisnuiesc cu gandul asta. Acum sufar mai putin, dar la inceput a fost tare greu. Plangeam tot timpul. Ma imbarbatam insa spunandu-mi ca cel putin nu e mort, ca a fost alegerea lui sa traiasca acolo, ca a fost chemarea Domnului – iar cu vointa lui Dumnezeu nu te poti pune. Chiar daca n-am sa-l mai vad niciodata, stiu cel putin ca e bine, ca e fericit acolo unde e….

– Nu spuneti asta! Sunt convinsa ca atunci cand va fi pregatit, o sa vina….

Vorbele mele ii imbujoreaza obrajii si ii aduc in ochi alte si alte inceputuri de lacrimi. Ofteaza:

– E greu, e foarte greu….

Ma priveste fix in ochi. Isi ridica mainile si le aseaza in dreptul inimii:

– Am aici o rana care nu cred ca o sa se inchida vreodata. Maine e ziua lui. E nascut pe 5 august, cu o zi inainte de Schimbarea la Fata. Si exact asa a fost si el. Cand a auzit chemarea, s-a schimbat la fata….

Se ridica brusc:

– S-a oprit ploaia. Va multumesc, va multumesc din tot sufletul!

– Nu mie, ci proprietaresei, dar nu va duceti incolo ca poarta e in directia opusa….

Isi regaseste directia, imi zambeste pentru ultima data si alearga sprintena prin iarba uda care nu mai are putere sa soarba atata apa.

Raman in prag chiar si dupa ce silueta subtire, invesmantata in negru, dispare intr-una din casele vecine. Imi curge nasul si parca nu-mi vine sa cred ca rapaiala de acum cinci minute a adus cu ea o femeie cu ochi albastri din care picura ploi sarate si o poveste care mi-a ravasit gandurile….

Pestera, miercuri, 4 august

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: