Arhiva pentru Iulie 2010

Mamina dintre munti

In foto: doamna Paula Nistor, alias Mamina (mamaie de prin partile Brasovului), si Alexandra, care chiar si in varf munte viseaza la mare, la verdeata udata cu praf sarat a insulei Corfu, la serile mai pline si datorita lui Attila, un ungur vanjos de la Baile Tusnad, cu zambet de copil, sufletul echipei de animatie a hotelului Louis Grand…..

***

Pesterenii (localnicii din Pestera) isi cosesc fanul, inalta capite, transpirand sanatate si pofta de viata sub un soare hotarat sa-si ia revansa pentru toate zilele in care a fost prizonier in tinuturile negurilor jilave. Miroase a iarba taiata, iar uneori vantul imprastie aiurea duhorile baligilor produse din mers.

Ma fascineaza zveltetea localnicelor datorata probabil lungilor si greoielor drumuri de munte. Cele mai tinere cosesc in tinute lejere sau chiar sumare – sort si maiou/sutien – care in alte locuri ar fi atras cu siguranta zgomote specifice din partea masculilor….Aici fiecare isi vede de treaba…

Lasă un comentariu

Varsta inocentei

Colege de clasa si de parc: Gabi Nastacu (stanga) si Alexandra Tabacu (dreapta). Pe treptele bisericii Sfantul Spiridon din Kerkyra, Corfu, care adaposteste moastele sfantului, patronul spirital al insulei (tocmai de aceea pe multi dintre corfioti ii cheama Spiros). Sfantul ierarh alearga fara zabava acolo unde il cheama necazurile credinciosilor si din acest motiv incaltarile lui de matase de tocesc si trebuie schimbate anual.

 

 

Aceleasi personaje, acelasi minunat oras cu stradutele sale inguste, unde influenta cuceritorilor venetieni pare sa se fi statornicit pentru totdeauna. 

Cocotate pe „tronul” Kaizerului Wilhelm al II-lea din pitorescul Pelekas. Insula este pur si simplu la picioarele lor. 

Terasa hotelului Levant, aflat la 50 de metri de tron, devine la apus locul de intalnire al celor care vor sa asiste la ultimele zvacniri portocalii ale soarelui. Lumina se stinge incet-incet in mare iar noaptea isi intinde, netulburata, incantatoarele-i vesminte instelate. Au o magie, un parfum misterios, sarat si mereu racoros noptile in insula Corfu….

Lasă un comentariu

1350 metri, distanta de la Pamant la liniste

Plec la Mamina. Cu copil si sot. Mai sunt camere libere daca va tenteaza….Noi am fost prima oara anul trecut, tot asa pe la sfarsit de iulie, si ne-a placut, ne-a foarte placut. Mai ales dulceata doamnei Mamina :), vorba unui clasic in viata. E liniste-liniste, e verde, e albastru, iar norii te gadila uneori in talpa. Si apoi daca te uiti in jos, in valea care se rostogoleste la picioarele tale, parca-parca iti vine sa fredonezi (bineinteles, intreg fiind :)) melodia lui Tudor Chirila –  „Acum stau si va privesc/Hohotesc, tot hohotesc/Nu de lacrimi, ci de ras/ Caci sunteti micuti de sus”.

Lasă un comentariu

Fumatul care pune spaimele la respect

„O uimea faptul ca oamenii mai fumau in zilele noastre si asta i se parea un fel de agresiune”. Citesc  „Olive Kitteridge”  al americancei Elizabeth Strout si mi-a mers la suflet scena in care Olive, personajul central al romanului, sta de vorba cu nora pe care de abia a cunoscut-o. Pe langa ca are doi copii din doua relatii anterioare, nora  mai are un defect major: fumeaza si bea bere, desi este „foarte” insarcinata, de aceasta data insa cu fiul sau. Soacra, care nu trasese in cei 72 de ani de viata nici macar un fum, trage insa o concluzie cel putin interesanta: fumeaza pentru ca este panicata, pentru ca viata devine o spaima din ce in ce mai mare pentru multi dintre oameni.  

M-am gandit ca s-ar putea sa aiba dreptate…Eu fumez si, recunosc :), viata mi se pare uneori o spaima! Si parca uneori reusesc sa-mi alung spaimele cu cate o tigara….Dar si bucuria tot cu o tigara o marchez. Si plictiseala, si insomnia, si lenea, si foamea….

Una peste alta, Elizabeth Strout reuseste  sa tranforme intamplarile banale, simple, firesti din viata de zi cu zi intr-un roman fascinant si captivant (mai sus mentionat si posesor al premiului Pulitzer pentru literatura). Nimic nu iese din tiparele vietii obisnuite, dar „Olive Kitteridge” e exceptional scris, inchegat, cursiv si coerent, iar cele 13 capitole-povestiri de sine statatoare se citesc cu sufletul la gura. Personajele, dar mai ales personajul central, fosta profesoara de matematica Olive Kitteridge, isi definesc contururile tocmai prin prisma dramelor mai mici sau mai mari care le marcheaza existenta. Singuratatea apasatoare determina introspectii iar printre framantarile indivizilor care populeaza  cartea (multi aflati la varsta bilanturilor) regasim adesea franturi din gandurile, spaimele, angoasele noastre.

1 comentariu

Din gandurile altora

Emotionant interviul din Gandul cu Marin Moraru. Asa vede maestrul Romania dupa patru decenii de scena: „Şi-a pierdut din sensibilitate. România nu mai e ce-a fost. Cunoştinţele noastre erau îngrădite datorită relaţiei politice în care trăiam. Şi atunci viaţa noastră se desfăşura în interiorul gardului. Odată deschisă poarta şi dărâmat gardul am năvălit într-o lume liberă şi n-am ştiut ce să facem cu libertatea noastră. Au apărut vulgarităţi – crezând că asta este normalul, au apărut alpinişti politici, au apărut hoţi, finanţişti de groază.”

Lelia Munteanu, savuroasa ca intotdeauna: „Pentru prima oară în atâţia ani mi-a fost milă de el: mititel (când se lupta cu sinistraţii la Podul Luat era uriaş), portocaliu, strivit între Viktor şi Laszlo. Cei doi vorbeau de pe caii lor. El asculta de pe muşuroiul lui.
Te-ai fi aşteptat să-i strige lui Laszlo: „Încetaţi să mai minţiţi! Nu vă mai ascult, pentru că minţiţi!”. Cu vorbele astea o luase la goană pe o femeie cu apa la gură din Săuceşti. Acum însă era pe uscat, pe o căldură care te bătea în cap de nu-ţi mai găseai indicatoarele (Tusvanyos? pe unde vine asta?). România părea o şeferie, care-şi trimisese şeful de trib, c-o năframă-n vârf de băţ, să ureze bun venit Omului Alb”.

Lasă un comentariu

Ce bogata eram cand traiam in saracie!

Anii ’90….Derulez cu placere filmul inapoi si sterg praful de pe cateva din amintirile acelor vremuri. Ce sincera si stridenta era indecenta cu care traiam si cea mai mica bucurie! Ce fermecatoare era frenezia cu care savuram placeri ce astazi nu mai bucura pe nimeni! Ce optimism patetic ne legana noptile!

Singura acasa

Vara lui ’95. Ma pregateam pentru admiterea la facultate. Mama si sora mea se retrasesera la tara, din respect pentru seriozitatea cu care tratam viitorul examen. Desi ma bucuram de compania unei pisici, incepusem sa ma cam plictisesc. Nici spor nu prea aveam. Un ajutor de somaj (terminasem liceul cu un an in urma si eram inscrisa la somaj) zacea trist si nebagat in seama intre niste prosoape cu miros proaspat. Am coborat tinandu-ne de mana la fosta alimentara comunista, metamorfozata in supermarket (iar mai tarziu intr-un depozit de mobila in rate iar ulterior in banca). Am colindat pe la toate raioanele si ne-am oprit fermecati in fata unui raft binecuvantat cu toate bunatatile pamantului: cu caramel, cereale expandate, nuca de cocos, lapte, visine zemoase, cu mijloc de napolitana….”Ce-o sa se mai bucure fetele cand vor sosi acasa si vor gasi minunile astea in frigider”, mi-am facut eu curaj.  M-a luat cu ameteala cand mi s-a spus cat am de achitat. Ma cam lacomism, ce e drept. As fi renuntat, dar m-a intimidat privirea suspicioasa a casieritei. Am achitat cu lacrimi in ochi. Tristetea s-a topit insa la prima muscatura iar indoielile s-au evaporat complet la urmatoarele. N-am mai iesit din casa, n-am raspuns la telefon si nici macar pe geam nu m-am uitat sa vad daca s-au adunat pe langa bloc prietenii din cartier. Ore in sir, am marsaluit kilometri intregi prin fata frigiderului. Am rontait pana noaptea tarziu. Din cand in cand, pisica isi ridica usor capsorul si privea somnoroasa lupta mea cu demonii dulci si crocanti.

Citește în continuare »

Lasă un comentariu

Paradisul, cu lamai coapte, fara internet si televizor

Am inhalat liniste si aer sarat. Am inlocuit praful aspru din plamani cu mirosul lamailor parguite tremurate de un vant caldut si curat ca respiratia unui prunc. Am urcat pe stanci si am privit cum cerul coboara in mare iar marea se varsa in cer.

Am hoinarit desculta. Marea venea uneori involburata, alteori domoala, ca sa curete urmele pasilor, sa indrepte nisipul strivit de talpile goale asemeni unei batranici care deretica neincetat, bolboroseste vorbe numai de ea stiute, dar care te primeste cu duiosie in bratele-i racoroase, sarate.

Mi-am dezmortit genunchii anchilozati dupa atatea luni de intepenire intre prea multe ganduri vraiste si perspective incurcate iar ceturile ce-mi impaienjeneau privirea s-au rispit. M-am vazut pe mine altfel si am privit lumea complet diferit.

Vreme de doua saptamani m-am trezit – adesea chiar inainte ca lumina soarelui sa capete suficienta forta ca sa alunge umbrele noptii – cu sentimentul aproape palpabil ca viata are o dimensiune simpla, curata, netorturata de angoase inutile, de care noi, cei de azi, suntem cumva tot mai departe. Nu e nevoie de evenimente deosebite pentru ca fericirea sa se intample, ci poate doar de un strop de lumina si putina liniste ca sa vezi si sa auzi chemarea Vietii.

N-am avut net si n-am atins telecomanda “reparata” cu scotch a televizorului din camera. N-am mai avut dureri de cap, junghiuri intercostale, arsuri la stomac, am uitat ca exista claxoane, sirene, frane bruste, nu am mai tesut scenarii infricosatoare inainte de primul vis. Iar intr-o noapte au aparut, in ceea ce mi s-a parut un vis interminabil oameni, la care nu ma mai gandisem de ani de zile – fosti colegi de liceu, prieteni din copilarie, rude.

PS Nu stiu cat din aceasta… detasare am reusit sa pastrez, dar am sentimentul ca i-am sadit semintele….

1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: