Archive for category Splendoare

Un caz de epilepsie

Mi s-a părut că a picat din cer. Mă rog, din cerul metalic al Carrefour Orhideea. În dreptul casei cu numărul trei, unde coada se micșorase brusc după ce o matahală ursuză a lăsat-o pe maică-sa să achite cele 300 de produse din meniul zilnic, grohăind că o așteaptă la taxi.

Îmi savuram extazul de a fi urcat primul produs pe banda plimbăreață, așa că nu m-am dumirit imediat ce e cu insul lungit în poziția înotătorului de craul, cu fața-n jos, ușor întoarsă într-o parte, cu o mână pe lângă corp și cealaltă întinsă în față. Abia când m-a întrebat fetița mea, smucindu-mi mâneca de la geacă – „De ce tremură? De ce tremură? ” – am remarcat că bietul om înota în propriile convulsii. Tremura atât de tare, cu tot cu petiți beurrii și Snickersul început din mână, încât trupul convulsionat părea că înaintează.

N-a apucat rockerița tomnatică de lângă mine să zică a treia oară „e epileptic, e epileptic”, că o armată de specialiști a năvălit asupra nefericitului. Unul i-a strâns degetul mic, altul i-a tras șapca de pe cap și i-a băgat-o în gură ca să prevină pesemne înghițirea limbii, iar un septuagenar cu pălărie și eșarfă a executat o fandare, pentru a-l închina de trei ori. „Zi, domle, și Tatăl Nostru”, l-a impulsionat o doamnă cu batic. Dar exorciștii de hypermarket au personalitatea lor care nu poate fi manipulată după bunul plac al oricărei pupătoare de moaște, așa că implicarea lui s-a isprăvit c-un „Apără Dumnezeule, mântuiește și binecuvântează…” răstit. Pacientul nu dădea însă semne de ameliorare.

Am fi rămas probabil prizonierii acelui patetism candid, dacă n-ar fi fost intervenția a doi domni înalți, dotați cu trenciuri, savoare oarecum mondenă și mai ales cu simț practic. Priveam uluiți grația cu care se sincronizau cei doi (nu cred că mai „lucraseră” vreodată împreună) și aproape că pacientul nu mai pasiona pe nimeni. Unul a apelat serviciul de urgență iar celălalt l-a întrebat pe „epileptic” – cine ar fi crezut că acesta (mai) era conștient???? – de ce suferă. O voce tenebroasă a silabisit: Diiiaaaaabeeeettttt. „Diiiiiaaaabeeeeet…”, am behăit și noi, publicul, loviți de dumerire și ușurare în același timp. Habar n-am de ce ne simțeam așa.

SMURD a ajuns în 6-7 minute, dar am zărit, prin pădurea de picioare de care era înconjurat, că bolnavul își revenise. Ședea în fund și privea buimac în jur.

Un fior de compasiune m-a străbătut și pentru mama matahalei care, din cauza unei agende fără cod de bare, rămăsese să-și ispășească penitența lângă casa de marcat, implorând-o din când în când pe casieriță „domnișoara, vă rog, vă rooooog, haideți mai repede că mă așteaptă copilul la taxi”.

PS Păi, ce voiam, de fapt, să spun e că am fost martor ocular (dar cel mai bine am văzut prin ochii fetiței mele) la un caz de solidaritate, în țara asta pe care nimeni n-o mai vrea de țară.

Anunțuri

, , , , ,

1 comentariu

Oscar cu noaptea în cap

Venerabilul Oscar tocmai a suflat în lumânărelele celei de-a 83-a ediții. Dar n-am simțit nici cel mai vag fior de uzură în grandioasa sală Kodak. Nu tu păr cărunt, nu tu mâini tremurânde sub greutatea zbârciturilor, nu tu voci răgușite, nu tu pensioară micșorată, nu tu dinți lipsa. Dimpotrivă, dacă ar fi să mă raportez la porțelanul (natural sau nu) din gura neatinsei de vreme Halle Berry (45 de ani), la tenul fără cusur al lui Nicole Kidman, Cate Blanchett sau Sandrei Bulock, aș fi tentată chiar să cred am văzut o transmisiune în direct de pe tărâmul din Tinerețe fără bătrânețe (că viața fără moarte e cât se poate de clară în cazul monștrilor sacri ai marelui ecran).

Era în jur de 4 când m-am trezit dintr-un vis urât. Butonam în speranța că voi găsi vreun film, vreo emisiune care să ma ajute să uit ca până și în vis mă cert cu câte cineva și să păcălesc cumva somnul al cărui miros nici măcar nu-l mai simțeam prin preajmă. Habar n-aveam că HBO servea Oscar la micul dejun. Cafeaua mi-am preparat-o singură.

O cafea cam de vreo două ore pentru că, deși în afara excepționalului film de animație ”O poveste încâlcită” (Tangled), habar n-aveam ce e cu filmele nominalizate sau premiate și mă apuca un bâțâit nervos ori de câte ori HBO-ul promova, în pauzele publicitare, într-o insistență sâcâitoare stupizenia numită Bruno, gura și ochii mi s-au căscat de mai multe ori. De altfel, e cam greu să rămâi nesimțitor la acea strălucire intimidantă pe care o degaja fără zgârcenie toată suflarea aia înveșmântată în zeci de mii de dolari, la care atașaseră alte multe milioane ce le clincăneau pe la încheieturi și urechi. Dar să lăsăm glamourul și să ne întoarcem la artă…

Chiar dacă premiul pentru cea mai bună actriță i-a revenit, așa cum aproape că se știa deja, ”lebedei” Natalie Portman, m-a umplut de emoție strălucirea nefirească degajată de privirea lui Michelle Williams (fosta logodnică și mama singurului copil al regretatului Heath Ledger), nominalizată și ea la această categorie. N-am reținut exact pentru ce rol a primit nominalizarea și nici nu intenționez să-mi corectez necunoașterea. Pur și simplu naturelul meu simțitor a remarcat privirea ei, scânteie de căldura și lumină, care tăia, topea, fărâmița ecranul. Și m-am dumirit eu așa în sinea mea că femeile cu asemenea căutătură (annokareniană) au câte un Oscar din oficiu, așa că nici nu au nevoie să fie lebede sau alte păsări…Am tot căutat poze, dar n-am găsit niciuna care să surprindă momentul in care monumentul de talent pe nume Jeff Bridges (laureatul de anul trecut la categoria cel mai bun actor) trece în revistă nominalizările iar privirea electrizantă a lui Michelle reîncălzește până și ultimul trop de cafea rămas pe fundul cănii.

Singurele filme care mă ispitesc ar fi  ”Discursul Regelui” (dincolo de premiile pe care le-a încasat pe banda rulantă – cel mai bun film, regie, cel mai bun actor – Colin Firth, scenariu, etc) și ”127 Hours”, care n-am reținut să fi primit ceva, dar pentru care simt un imbold mai ales datorită prezenței lui James Franco, cel mai Tristan din istorie.

Și tot foarte tare (de fapt, cel mai tare) mi-a plăcut regizorul Tom Hooper (Discursul Regelui), proaspăt posesor de Oscar, care susține ca morala succesului său e ”ascultă-ți mama” (prima care a citit scenariul lui David Seidler si i-a vorbit despre acesta). Păi atunci așa să facem și noi: să ne ascultăm mamele (măcar atunci când prind câte un scenariu bun).

, , ,

2 comentarii

Romanii care sunt trimisi la groapa desi ei inca n-au murit. Cutremuratoarea lor poveste intr-o carte de George Damian si Catalin Florintiu Varzaru

 Doi fosti colegi de la Ziua si buni amici de-ai mei, George Damian si Catalin Florintiu Varzaru, au lansat seara trecuta “Romanii din Bugeac pe cale de dispartie”, cartea lor de calatorie si impresii (din pacate de o tristete tulburatoare) despre un tinut lovit de saracie si de frenezia autoritatilor ucrainene care se straduiesc de zeci de ani sa scoata din capul si din genele a peste 120.000 de oameni originea lor romaneasca.

Sa fiu sincera, nu ma asteptam sa vina atata lumea la Palatul Sutu (abia am gasit un loc intr-o sala deloc mica) si sa existe atata interes pentru carte, pentru soarta romanilor striviti de frica, de neputinta intr-o tara in care “manifestatiile antiromanesti se regasesc pana si la cel mai inalt nivel politic”, “presa continua sa agite pericolul unei eventuale agresiuni romanesti” iar “afirmatia <vorbesc limba romana> atrage imediat represaliile autoritatilor”.

A vorbit secretarul de stat pentru romanii de pretutindeni Eugen Tomac (baiatul ala de apare prin poze cu europarlamentara lu’ taticu), prilej cu care am descoperit ca gangaveala Elenei Basescu nu e contagioasa. Tomac e originar din raionul Ismail si il stiu mai mult ca prieten al lui Victor Roncea (de fapt asa si vorbim despre el “uite-l, ba, pe tovarasu’ lu’ Roncea), pe care, intr-o vreme, il vizita saptamanal la Ziua. A vorbit limpede si intr-un fel care mi-a atras atentia, desi romanii din Bugeac ma interesau, pana aseara, cat strutii din Baicoi. La fel senatorul PSD Titus Corlatean, presedinte al Comisiei de politica externa din Senat, si Viorel Badea, senator PDL, vicepresedinte al aceleiasi comisii. Am detectat si la ei o insufletire, un fir de simtire romaneasca si de amaraciune pentru un destin nascut in zodia durerii.

Poate am intrat temporar pe frecventa emotiei si datorita atmosferei din sala: o mare de oameni, care asculta vrajita o poveste sfasietoare cu final greu de dibuit, plus gestul catorva tineri slabuti, cu ochi febrili, care s-au intors cu spatele lasandu-ne sa le citim protestul mazgalit pe tricouri (inteleg ca protestul il viza, de fapt, pe Tomac). Basca interventia finala a lui Mircea Druc, fost premier moldovean, despre idealurile frante ale generatiei sale si despre rezistenta care presupune, totusi, alte coordonate decat in vremea imperiului sovietic.

Aerul inghetat al noptii a mai coborat putin mercurul simtirii romanesti si iar m-a izbit mirosul propriei neputinte. Pai limba romana moare si la ea acasa unde, din ce in ce mai mult si mai des, folosim un numar limitat de cuvinte, pe un ton tot mai ridicat, unde se desfiinteaza scoli, unde “speranta” e un arhaism al carui sens nu si-l mai aminteste nimeni. Romanii se sting si in propria lor patrie unde femeile nu mai vor sa nasca, unde barbatii nu mai vor sa fie tati, unde mainile care vor sa munceasca sunt strivite cu baroase numite eufemistic “taxe si impozite”, unde mintilor care opun rezistenta la imbecilizare li se dau bilete de internare si persecutie in doza dubla.

Cum sa starnesti interesul romanilor molesiti de propria nenorocire? Sa fie oare cartea colegilor mei, calatoria asta a lor revelatoare cheia unui sertar pe care odata deschis sa nu putem sa-l mai inchidem? Catalin Varzaru zicea ca “intoarcerea in tara a fost ca o izbavire”. I-a venit sa sarute pamantul, nu din patriotism, ci de bucurie ca nu s-a nascut acolo, ci aici. Asa o fi? Nu stiu (inca)! Dar am sa ma las calauzita de doi foarte buni jurnalisti, in care am incredere pentru ca-i stiu de ani, si macar sa arunc o privire “imediat langa granita Uniunii Europene”. Un frate de-oi gasi acolo si tot ar fi ceva…

, , , , , , , ,

2 comentarii

Moromete – ultimul capitol

Sorin Preda citeste, diseara, din „Moromete – ultimul capitol”, la Clubul de Proza.

Pe Sorin Preda multi dintre noi il „stim” mai ales prin intermediul reportajelor din Formula As, scrieri care tasnesc drept din sanul prozei profunde, al literaturii contemporane de referinta. De altfel, Sorin Preda nu se sfieste sa-si exprime crezul: „ziaristul trebuie sa renunte la complexul literaturii, pentru ca este, pe undeva, pe picior de egalitate cu scriitorul”. Fierbinteala pe care o simti parcurgandu-i textele are drept cauza nu doar emotia pricinuita de puterea hipnotica pe care Sorin Preda o are asupra cuvintelor, ci si senzatia acuta de teleportare la fata locului datorate privirii scrutatoare, informatiei dense, convingatoare, indiscutabile cu care ne copleseste autorul.

„Moromete – ultimul capitol”, aparut anul trecut la Editura Academiei, este un volum de interviuri care poarta semnatura domniei sale. Pentru ca nu l-am remarcat expus in librarii, m-am intrebat, fireste, ce anume contine. Se pare insa ca discretia, modestia din viata de zi cu zi a prozatorului se manifesta si cu ocazia acestui eveniment publicistic, conduita oarecum iesita din tiparele acestor vremuri cand orice scribalau freamata de dorinta sa iasa la rampa. Nu ma mira insa. Si la facultate era la fel: cand mai toti profesorii se sufocau sub povara propriei eruditii, domnul Preda aproape ca-ti dadea impresia ca se afla acolo pentru a invata de la noi.

Desi am scotocit netul cu destul aplomb, nu am reusit sa aflu nici macar coperta volumului domniei sale. Am gasit in schimb o cronica in Romania Literara semnata Cosmin Ciotlos:

Fratele cel mic

Ca să vezi: din Moromeţii, ultimul capitol, cel mai mult mi-au plăcut primele capitole. E vorba despre cartea de interviuri gândită şi alcătuită de prozatorul Sorin Preda (nepot de frate, cum se ştie, al lui Marin Preda).

Apărută anul trecut la Editura Academiei, ea n-a avut aproape nici un ecou în presa culturală. Cu o singură excepţie, aceea a lui Eugen Simion (care i-a făcut un bine reluând în revista „Cultura” cele câteva pagini deja publicate în volum), nimeni n-a comentat-o. Mai mult: n-a pomenit-o.

Dacă ar fi fost o simplă încercare hagiografică ocazionată de împlinirea a treizeci de ani de la dispariţia autorului Moromeţilor, probabil că nici eu n-aş fi scris despre ea. Aş fi frunzărit-o, desigur, cu oarecare interes. (Sporit, mă gândesc, de amănuntul că am recitit de curând cu plăcere Întâlnirea din Pământuri şi Imposibila întoarcere.) Dar nu mai mult decât atât.

Aşadar, aceasta nu e o carte despre Marin Preda. E una despre talentul lui Marin Preda. Talent, la urma urmei, impersonal. Sau suprapersonal. Aproape toţi cei care răspund, aici, întrebărilor, par molipsiţi de un anume spirit al giumbuşlucului. Au intuiţia vorbirii în mai multe ape, ştiu când să tacă adânc, cu subînţelesuri, şi când să audă doar ce vor.

Spuneam că primele capitole mi-au plăcut cel mai mult. De fapt mi-au plăcut toate capitolele în care Sorin Preda îi dă cuvântul propriului tată, fratele mai mic al lui Marin şi implicit mezinul familiei. Alexandru (Sae) e pentru autorul Ultimului capitol ceea ce fusese Tudor Călăraşu pentru autorul Moromeţilor.

Iată-l într-o secvenţă de numai câteva rânduri decupate din paginile care deschid, emoţionant, cartea: „De ce îl cheamă Sae şi nu altfel? Alexandru Preda, adică tatăl meu, ridică din umeri, constatând oarecum filosofic: «Ei, uite, la asta nu m-am gândit.» Dacă insişti cu întrebarea şi îl enervezi un pic, îţi dă răspunsul pe măsură: «Să se mire proştii, d-aia!» […] Dintre toţi fraţii, Sae e singurul netrecut în Moromeţii. Nici vorbă să se fi supărat pentru asta. […] E mândru, totuşi, că pe un exemplar din Delirul, Marin Preda îi mulţumea pentru formula de-acum celebră: «Pe ce te bazezi?» Scriitorul a luat-o de la el. Prin urmare, într-un fel, Sae a intrat în istoria literaturii, ca toţi ceilalţi din familie.” (p. 8)

O dată cu cartea aceasta, aş zice că mai intră o dată. O mulţime de replici ale sale sunt memorabile. Întrebat, uşor idilic, a ce mirosea o anume prăvălie din copilăria lui, răspunde în doi peri: „Era să zic eu o vorbă a ce mirosea… A ce poate să miroasă într-o prăvălie? A alimente… A bomboane, a ulei, a zahăr… Nu era supermarket. Era o prăvălioară, acolo.” (p. 17)

Apropo de eventualele deosebiri dintre volumele I şi II ale Moromeţilor, devine sfătos, dar nu mai puţin ştrengar: „Măi, Sorine, toată lumea a zis că există o deosebire. Eu dacă zic acum că nu e nici una, cum pic?” (p. 41) În faţa unei suspiciuni care-i vizează adesea pe criticii literari (anume că n-ar fi citit cutare op şi că, deci, se pronunţă cam pe deasupra), replica lui e cea mai bună dintre replicile posibile: „L-am citit, dar nu mai reţin fiecare amănunt în parte… În nici un caz, când am citit cartea nu m-am gândit că o să vină fiu-meu peste patruzeci de ani să mă întrebe ce am reţinut din carte… Vrei să fabulez?” (p. 41)

Omul e chivernisit, nu face risipă de cuvinte. „Capodopera” răspărului său se rezumă la şase cuvinte. Exact câte are şi-ntrebarea:
„– Avea relaţii cu fraţii mai mari?
– Sigur că avea. Relaţii de rudenie.” (p. 46)

Datorită întâi şi-ntâi acestui spectacol oferit de Sae, interviurile din Ultimul capitol se parcurg cu senzaţia de veritabil dialog romanesc. Şi n-o spun întâmplător. Până la un punct, Moromeţii, ultimul capitol reprezintă o proză de montaj. E un gen de care optzeciştii de la Cenaclul Junimea (printre care şi desantistul Sorin Preda) nu sunt deloc străini. Practic, cei cu care dialoghează el aici sunt ceva mai mult decât simpli respondenţi: sunt personaje. Dac-ar fi să-l luăm doar pe Sae, acesta apare, în varii secvenţe, când ca „fratele cel mic al scriitorului” (p. 15), când ca „mezinul familiei Călăraşu” (p. 38), când ca „fratele scriitorului.” (p. 125). N-aş pune variaţia doar pe seama necesităţilor stilistice. Într-un fel, evoluţia aceasta ţine de adecvarea la context. Şi mai clar stau lucrurile cu o prezenţă mai puţin vocală a cărţii: Dobre I. Burcea. În scurtele lui intervenţii, acesta e etichetat drept „siliştean, profesor de română şi autorul unei monografii despre Marin Preda” (p. 23), „consătean” (p. 53), „profesor pensionar” (p. 123), „fiu al satului” (p. 149), pentru ca, într-un final (p. 203) să rămână, din el, doar numele. E o întreagă poveste de viaţă condensată aici.

Dintr-un consistent material strict gazetăresc, deci, Sorin Preda a făcut, fără să intervină în substanţa lui, proză. Către această concluzie îndeamnă încă două detalii, aşa zicând, editoriale.

În primul rând interviurile nu sunt datate. Ilinca Baltac (sora mai mare a lui Marin) a murit în 1995, dar ceilalţi trăiesc şi azi. Sae, de pildă (am eu o slăbiciune pentru el!), locuieşte în Bacău şi are 84 de ani. Când a vorbit cu fiecare, autorul nu ne spune. Oricum, într-o vreme când timpul, nu-i aşa, avea încă răbdare.

În al doilea rând, există, în Ultimul capitol o serie de interludii, intitulate Poiana lui Iocan a căror structură e strict confesivă. Ele conţin fragmente, uneori de numai câteva zeci de cuvinte, alteori puţin mai lungi, semnate de diverşi cunoscuţi ai lui Preda (sau chiar de Preda însuşi, în ipostază de tânăr epistolier). De la prietenul din copilărie Minică Roşu până la poeta Aurora Cornu şi de la fiii scriitorului până la nepotul scriitor şi el. Legea de funcţionare a acestei „rubrici” e deplina libertate. Aici, montajul contează mai presus de orice. (Apropo de cei indexaţi în această poiană livrescă: nu ştiu, aşa că întreb, ce e cu textul de la pp. 107- 108. Din câte înţeleg, e un „apocrif” care circulă pe internet. Atunci de ce e atribuit lui Marin Preda şi nu, cum se face, unui Pseudo Marin Preda?)

Am citat destul din carte şi încă ar fi destule de citat. De exemplu peisajul tensiunii sumbre din Siliştea Gumeşti cea de azi, devenită, surprinzător, din vatră veche, o vatră a sinucigaşilor. Mâna de jurnalist a lui Sorin Preda surprinde inclusiv biletul de adio pe care văcarul satului l-a lăsat nevestei: „Florico, pa!” (p. 226)

Favorita mea rămâne însă scena, relatată de Ilinca, în care un urmaş al familiei Moromete, (al adevăratei familii Moromete aşadar, de la care Preda n-a împrumutat decât numele) strigă, la fiecare drum pe care-l are de făcut prin faţa bibliotecii, atât cât să-l audă toată lumea: „Mă duc să iau cartea lui tetea!” (p. 27) N-a citit-o şi n-o va citi niciodată. Dar faptul că pe copertă apare numele alor săi îi conferă un netulburat instinct al paternităţii. Cu alte cuvinte, numele lui „tetea” e echivalent cu semnătura lui „tetea”. Imaginea pare desprinsă dintr-o formidabilă utopie postmodernă.

Aceasta e cartea, de fapt. Oricât de interesante, căci sunt interesante, mărturiile dinspre finalul ei (aparţinând primei şi ultimei soţii a scriitorului, adică Aurorei Cornu şi Elenei Preda, apoi colegei de editură, Magdalena Popescu Bedrosian, şi, cum spuneam, criticului literar Eugen Simion) par să nu-i mai aparţină cu adevărat. Ele sunt din altă lume decât cea gratuit vorbăreaţă a Moromeţilor.

O „proză” insolită de Sorin Preda, are parte, aşadar, de patru „postfeţe” despre Marin Preda!

Sursa: Romania Literara

 

 

, , , , ,

6 comentarii

Mamaie, cel mai bun PR al Oanei Lis

Gasculita si toapa, exhibitionista si avida de publicitate, peltica, rubensiana cu aere de femme fatale din Adunatii Copaceni, amanta si mai apoi soata unuia din cei mai burlesti crai din istoria mondenitatii postdecembriste…Ce altceva s-ar putea spune despre Oana Lis?

O suta de pr-isti de elita daca se cazneau o suta de ani si tot n-ar fi reusit sa o extraga pe Oana Lis din valurile epitetelor deloc magulitoare in care se scalda de bunavoie si cu dizgratiosul aport al sotului (“evadat de la Muzeul Antipa”, vorba unui comentator de pe un forum oarecare).

Si totusi, seara trecuta la Acces direct, am simtit ca prin viata Oanei adie o briza de curatenie, de ingenuitate, o briza cu un adorabil accent oltenesc, o briza capabila sa primeneasca, sa improspateze, sa inmiresmeze duhoarea pe care o degaja aparitiile sale publice. Urmarind-o, ascultand-o, la “Acces direct”, pe Mamaie de la Stoenesti, Olt, mi-au dat lacrimile si am ras si, datorita luminii pure pe care o degaja tanti Vasilica, am vazut-o pe Oana Lis parca un pic altfel…

Si am vazut, totodata, manifestandu-se in toata splendoarea lui neprihanita acel “fond arhetipal al sufletului romanesc” care i-a fermecat iremediabil pe Steinhardt si pe multi altii, fondul acela pe care unii dintre noi il mai cautam si astazi, si in toate zilele cu inversunare, cu obstinatie usor patetica, iar cand il gasim, ne inchinam in fata lui ca-n fata icoanelor cu sfinti. Poate am eu o nostalgie, o durere nevindecata (posibil nevindecabila) produsa de disparitia mamaiei mele, femeie simpla, dar atat de complexa in aceasta simplitate, prin voiosia ei, prin umorul si darzenia cu care a infruntat viata, necazurile, destinul, saracia, prin intelepciunea ei mistica, prin bucuria nedisimulata cu care si-a primit in batatura oaspetii (cunoscuti sau necunoscuti), prin bunavointa cu care a tesut ani in sir covoare si cuverturi pentru tot neamul ei de frati, surori, cumnate, nepoate, pentru cele mai indepartate si mai necunoscute rude, fara sa ceara nimic in schimb de la oameni, ci doar de la Dumnezeu “sa fie pentru sufletul meu”. Si eu stiu, si multi dintre voi stiu ca toate acestea intra in compozitia acelui farmec indescriptibil, inteles doar de cei care cred ca “Miorita” nu e o balada a resemnarii, fatalismului si pesimismului, ci exprima sensul fast pe care poporul roman il da nefericirii.

🙂 Nu ma pot abtine sa nu zambesc: caci, iata, drumul de la Oana Lis la Miorita se scurteaza nefiresc cu ajutorul unei bunici de la tara…

, , , , , ,

Lasă un comentariu

Pierduti in incalceala mallului

Daca inchid un ochi vad mii de umbre. Daca ii inchid pe amandoi, umbrele se lumineaza si devin revarsare haotica, pestrita, ce pulseaza, vibreaza, zumzaie. Zbarnaitul neintrupt al umbrelor s-a ratacit in hipocamp si habar n-are pe unde se iese…

Vad curgerea perpetuua a scarilor rulante care aduna cu harnicie si descarca neintrerupt un potop de siluete miscatoare. Culoarele se ingusteaza subit sub asediul anonimilor care curg continuu, pe toate laturile spatiului vital, obscen inundat de mirosuri, gesturi, voci, treceri necunoscute. Un oras intreg varsat intr-o catacomba uriasa, intr-un grandios tempu al penitentelor cotidiene, unde nelinistile interioare zbiara sa fie descatusate, sa vibreze alaturi de alte nelinisti.

Fasia de gheata – cu grosime de pojghita pe geam inghetat – a devenit orbita de deplasare a unei aglomerari de corpuri colorate prinse intr-o miscare de revolutie care tulbura sistemul nervos al privitorului. Ameteala. Greata. Nesiguranta pe propriile picioare. Ma uit in sus, total aiurea (vorba poetului: In jos ce e? In sus nimic). Pas, pas, coloana miscatoare te duce, in ritmul ei lipsit de orice urma de voiciune, catre Cinema city.

Aici alta revarsare. Zglobie, stridenta, expansiva, sonora… Dorinta unui copil de tine in mana o punga de popcorn capata valentele unui nonsens in fata cozilor supradimensionate. Incolonati ca la moaste, agheasma sau hram, obtinem ochelarii pentru 3D si inaintam pas cu pas pana la locurile deja ocupate. O serie interminabila de permutari (efectuate de exigentii de serviciu) ne asaza, in sfarsit, pe randul si locurile inscrise pe bilet. Ne pregatim sa iesim din incalceala proprie si sa ne mutam intr-o poveste Disney (incalcita si ea).

Dar incalceala din jur nu s-a descurcat. Siluete materne cu siluete minuscule pe urmele lor forfotesc, degajeaza scaune, ocupa altele, fonesc pungi, fasaie dopuri, galgaie lichide acidulate. Contururile negricioase ale nevropatelor (de serviciu) se intersecteaza in aceasta miscare browniana strapunsa de luminile ce razbat de pe ecran si de un iz concentrat de nachos. Habar n-aveam ca exista asa ceva pe lumea asta si poate as fi ramas nestiutoare daca una din siluetele bajbaitoare nu si-ar fi descarcat caserola cu un astfel de continut in coafura interlocutoarei cu care isi disputa un loc sau poate o idee, o convingere. Interlocutoarea a varsat si ea potop de cuvinte… Treptat, lucrurile se calmeaza, dupa ce, in sfarsit, pricepem ca am inceput sa ne acomodam unii cu altii si ca incalceala personala nu e, in definitiv, 3D ca incalceala (deosebit de incantatoare, de altfel) de pe ecran.

Potop? Am spus mai sus potop? Am exagerat…pentru ca abia dupa ce iesim de la film, luam contact cu adevaratul potop la AFI Cotroceni. Ne prindem in diverse coloane miscatoare si tot asa din sir de oameni in sir de oameni pana in mocirlele parcarii subterane. Si, bineinteles, inapoi in coloane…in coloanele de masini.

O poveste incalcita (Tangled) e insa o minunatie, exceptional dublata in romana. Umor, candoare, actiune, culoare, muzica, voci bune, foarte bune. Daca incalceala personala permite, povestea merita vazuta la cinema!

, , , , , , , , , ,

5 comentarii

Elegie pentru 2010 (plus bonus)

2010 a fost anul ispasirii. Nu din romanul lui Ian McEwan sau din filmul lui Joe Wright, ci din muzica lui Dario Marianelli. Cine va asculta va intelege cum a fost douamiizecele meu (din pacate nu va pot oferi decat linkurile – muzica e proprietate a Universal Music Group si YouTubul nu ne lasa s-o „furam”; dar, credeti-ma, merita efortul):

http://www.youtube.com/watch?v=aONP8zR8X38&feature=related

BONUS-ul binemeritat de trecatori osteniti si insetati:

http://www.youtube.com/watch?v=WPDejmyqB_E&feature=related

, , , , ,

1 comentariu

Intr-un cer violet

In oras cerul nu e cer. E tavan. Un tavan de care spanzura un bec. Cand becul cel mare se stinge aprindem alte becuri si lumina lor ni se pare la fel.

In afara orasului cerul nu e cer. E facator de culori. L-am vazut pictand chiar inainte sa-si presare ninsorile. Isi pregatea aluaturile albe in miazanoaptea lui inghetata. Smulgea raze din soare si plumbul din nori. Unea, amesteca, framanta iar plamada sa dospea in nuante vinetii. Apoi soarele se infuria si impungea cenusa cerurilor cu sulite de foc. Cenusa se aprindea si cobora pe pamant in umbre violet. Umbre cu gust de mure. Pe veranada casei si in curte simti uneori in cerul gurii gustul murelor din cer. Acrisoare si reci. Zemuri din pamant si din cer, din soare si noapte; picturi ce se preling pe pamant care le inchide in tainitele lui.

In afara orasului cerul nu e cer. E facator de ganduri. Ganduri care alearga inainte, dar mai ales inapoi. Ganduri pictate cu oameni. Si o parte din aceste picturi s-au scurs in pamant. Dar culorile lor sunt in gandurile noastre….

, , , , , ,

3 comentarii

461

Reprezinta indemnizatia pe care ar fi primit-o “Rain Man” din partea statului daca s-ar fi nascut in Romania. Din fericire pentru el (si pentru omenire), “Rain Man” – pe numele sau adevarat Kim Peek – s-a nascut in Statele Unite unde a fost declarat savant la 15 discipline diferite si a devenit eroul unuia din cele mai celebre filme din toate timpurile. Anul trecut, pe vremea asta, publicam un articol despre tragica sa disparitie. Sa (re)citim impreuna fascinanta poveste a vietii celui supranumit “the living Google”.

Savantul autist care a inspirat „Rain Man”, film distins cu Oscar, iubit de critica si public in egala masura, a plecat intr-o lume mai buna (19 decembrie 2009), in urma unui atac de cord. Fantastica sa biografie, geniul sau, ca si neputinta de a executa operatiuni simple cum ar fi imbracatul sau aprinsul luminii au fascinat o lume intreaga.

Nascut in 1951, in Salt Lake City, Utah, Kim Peek a fost diagnosticat cu retard mental sever, motiv pentru care parintii sai au fost indemnati sa-l interneze definitiv intr-o clinica de specialitate si sa-si vada de viata. Dar sotii Peek au respins categoric o asemenea varianta si au incercat sa-l creasca pe Kim, alaturi de ceilalti doi copii ai lor, intr-un mediu familial normal si sanatos. Trei decenii mai tarziu, cinci universitati diferite il declarau pe Kim „mega-savant”, geniu in adevaratul sens al cuvantului la 15 discipline diferite, de la istorie la literatura, geografie, matematica, sport, muzica, etc. Si culmea! Abilitatile sale sporeau pe masura ce avansa in varsta.

Tatal sau, Fran Peek, isi aminteste ca familia a remarcat extraordinarea capacitate de memorare a lui Kim cand acesta nu implinise inca doi ani. Cand a mai crescut, citea o carte pe ora, reusind s-o memoreze aproape integral. Tehnica sa de lectura era stupefianta: citea pagina din stanga cu ochiul stang iar pagina din dreapta cu dreptul, putand astfel lectura doua pagini concomitent cu o viteza de 8-10 secunde. Se zice ca putea reda din memorie continutul a nu mai putin de 12.000 de carti, ca stia toate conexiunile rutiere ale Americii si putea face legatura intre oricare doua localitati americane cu o acuratete care ar fi umilit GPS-ul. Memoria sa extraordinara – din ce in ce mai buna pe masura ce imbatranea – a atras atentia specialistilor de la NASA care au incercat sa identifice „mecanismul” capacitatilor sale mentale iesite din comun.

Intalnirea cu Dustin Hoffman Dar pe cat de fascinante si dezvoltate erau capacitatile sale intelecutale, pe atat de reduse erau cele motorii. A mers in picioare abia la varsta de patru ani si nu a reusit niciodata sa-si inchida singur nasturii, sa se imbrace sau sa aprinda lumina. Lipsa acestor abilitati a fost pusa pe seama unei afectiuni la nivelul cerebelului, responsabil cu coordonarea activitatilor motorii. Intreaga sa viata a avut nevoie de ingrijire 24 de ore din 24, dupa cum preciza chiar tatal sau, in grija caruia Kim a ramas dupa divortul sotilor Peek, din 1975. Parinte devotat pana in ultima zi de viata a fiului sau, Fran Peek a stiut intotdeauna cum sa incurajeze extraordinarele abilitati ale lui Kim. Genialul savant parea insa un introvertit incurabil. Intalnirea cu Dustin Hoffman i-a schimbat viata. Venit sa se documenteze pentru rolul sau din „Rain Man” (film in care a interpretat magistral personajul inspirat de Kim), Hoffman a descoperit ca barbatul genial (pe atunci in varsta de 37 de ani) isi ferea privirea atunci cand ii vorbea. Celebrul actor l-a sfatuit pe Fran sa nu-si mai tina fiul ascuns. „Domnul Hoffman m-a pus sa-i promit ca il voi imparti cu restul lumii. Si la scurt timp a inceput sa se invete cu oamenii”, a povestit Fran. Succesul avut de „Rain Man” in 1988 si cele patru premii Oscar cu care a fost rasplatita pelicula l-au adus si pe Kim in centrul atentiei. Iar Fran Peek si-a respectat cuvantul dat in fata lui Hoffman. L-a lasat pe Kim sa le vorbeasca oamenilor si sa-si dezvaluie adevarata personalitate. Nenumaratele aparitii publice, dialogul cu admiratorii sai l-au ajutat sa fie mai increzator in el insusi, sa-si depaseasca timiditatea manifestata in fata persoanelor necunoscute si chiar sa dobandeasca un anumit simt al umorului.

Cel care l-a descoperit pe Kim Peek si a adus in atentia opiniei publice incredibila si fascinanta personalitate a acestuia este Barry Morrow, scenarist si producator american. Marrow, care s-a atasat pentru totdeauna de Kim, l-a intalnit in 1984 la Arlingon, Texas, in cadrul unui congres. Abilitatea tanarului de a retine tot ce auzea i-a atras atentia. Patru ani mai tarziu, „Rain Man”, povestea genialului tanar autist Raymond Babbitt, inspirata de Kim Peek, a fost transformata in scenariu de film. Ulterior, Morrow s-a declarat absolut uluit si incantat de trasformarea suferita de genialul savant, odata cu iesirea sa la rampa determinata de succesul filmului. „Ador felul in care a inflorit. Pur si simplu a spulberat mitul potrivit caruia oamenii si mai ales cei cu dizabilitati psihice nu se schimba”, a conchis Morrow. Obiectul favorit al lui Kim era statueta pe care Marrow o primise, gratie scenariului pentru „Rain Man”, la editia Oscarurilor din 1989. Scenaristul i-o facuse cadou iar Kim nu pleca niciodata intr-o calatorie fara ea. Vorbele rostite de Kim cu patru ani in urma rezuma un destin absolut fabulos: „cand m-am nascut, nu mi s-au dat mai mult de 14 ani de viata. Dar iata-ma astazi aici, la 54 de ani. Si celebru pe deasupra!”. Nu a manifestat niciodata inclinatii romantice, nu s-a indragostit si nici casatorit vreodata.

Ziarul ZIUA, 24 decembrie 2009

, , , ,

4 comentarii

Colindătorii

de George Coşbuc

Cad fulgii mari încet zburând,
Şi-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând
De mult uitarăm jocul.
De mult şi patul ne-aştepta,
Dar cine să se culce?
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar şi dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă,
Şi boul cum sufla milos
Căldură ca să-i facă,
Drăguţ un miel cum i-au adus
Păstorii de la stână
Şi îngeri albi cântau pe sus
Cu flori de măr în mână.

Şi-auzi! Răsar cântări acum,                     
Frânturi dintr-o colindă,
Şi vin mereu, s-opresc în drum;
S-aud acum în tindă
Noi stăm cu ochii pironiţi
Şi fără de suflare;
Sunt îngerii din cer veniţi
Cu Ler, oi Domnul mare!

Ei cântă nălţător şi rar                                                    
Cântări de biruinţă,
Apoi se-ntorc şi plâng amar
De-a Iudei necredinţă,
De spini, de-ostaşi, şi c-a murit…
Dar s-a deschis mormântul
Şi El acum e-n cer suit
Şi judeca pământul.

Şi până nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam nici unul
Sărac ne-a fost, dar cald şi drag
În casă-ne Crăciunul.
Şi când târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Prin vis vedeam tot flori de măr
Şi-n faşe mic pe Domnul.

Craciun Fericit!

,

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: