Archive for category Cartea care mi-a placut

Romanii care sunt trimisi la groapa desi ei inca n-au murit. Cutremuratoarea lor poveste intr-o carte de George Damian si Catalin Florintiu Varzaru

 Doi fosti colegi de la Ziua si buni amici de-ai mei, George Damian si Catalin Florintiu Varzaru, au lansat seara trecuta “Romanii din Bugeac pe cale de dispartie”, cartea lor de calatorie si impresii (din pacate de o tristete tulburatoare) despre un tinut lovit de saracie si de frenezia autoritatilor ucrainene care se straduiesc de zeci de ani sa scoata din capul si din genele a peste 120.000 de oameni originea lor romaneasca.

Sa fiu sincera, nu ma asteptam sa vina atata lumea la Palatul Sutu (abia am gasit un loc intr-o sala deloc mica) si sa existe atata interes pentru carte, pentru soarta romanilor striviti de frica, de neputinta intr-o tara in care “manifestatiile antiromanesti se regasesc pana si la cel mai inalt nivel politic”, “presa continua sa agite pericolul unei eventuale agresiuni romanesti” iar “afirmatia <vorbesc limba romana> atrage imediat represaliile autoritatilor”.

A vorbit secretarul de stat pentru romanii de pretutindeni Eugen Tomac (baiatul ala de apare prin poze cu europarlamentara lu’ taticu), prilej cu care am descoperit ca gangaveala Elenei Basescu nu e contagioasa. Tomac e originar din raionul Ismail si il stiu mai mult ca prieten al lui Victor Roncea (de fapt asa si vorbim despre el “uite-l, ba, pe tovarasu’ lu’ Roncea), pe care, intr-o vreme, il vizita saptamanal la Ziua. A vorbit limpede si intr-un fel care mi-a atras atentia, desi romanii din Bugeac ma interesau, pana aseara, cat strutii din Baicoi. La fel senatorul PSD Titus Corlatean, presedinte al Comisiei de politica externa din Senat, si Viorel Badea, senator PDL, vicepresedinte al aceleiasi comisii. Am detectat si la ei o insufletire, un fir de simtire romaneasca si de amaraciune pentru un destin nascut in zodia durerii.

Poate am intrat temporar pe frecventa emotiei si datorita atmosferei din sala: o mare de oameni, care asculta vrajita o poveste sfasietoare cu final greu de dibuit, plus gestul catorva tineri slabuti, cu ochi febrili, care s-au intors cu spatele lasandu-ne sa le citim protestul mazgalit pe tricouri (inteleg ca protestul il viza, de fapt, pe Tomac). Basca interventia finala a lui Mircea Druc, fost premier moldovean, despre idealurile frante ale generatiei sale si despre rezistenta care presupune, totusi, alte coordonate decat in vremea imperiului sovietic.

Aerul inghetat al noptii a mai coborat putin mercurul simtirii romanesti si iar m-a izbit mirosul propriei neputinte. Pai limba romana moare si la ea acasa unde, din ce in ce mai mult si mai des, folosim un numar limitat de cuvinte, pe un ton tot mai ridicat, unde se desfiinteaza scoli, unde “speranta” e un arhaism al carui sens nu si-l mai aminteste nimeni. Romanii se sting si in propria lor patrie unde femeile nu mai vor sa nasca, unde barbatii nu mai vor sa fie tati, unde mainile care vor sa munceasca sunt strivite cu baroase numite eufemistic “taxe si impozite”, unde mintilor care opun rezistenta la imbecilizare li se dau bilete de internare si persecutie in doza dubla.

Cum sa starnesti interesul romanilor molesiti de propria nenorocire? Sa fie oare cartea colegilor mei, calatoria asta a lor revelatoare cheia unui sertar pe care odata deschis sa nu putem sa-l mai inchidem? Catalin Varzaru zicea ca “intoarcerea in tara a fost ca o izbavire”. I-a venit sa sarute pamantul, nu din patriotism, ci de bucurie ca nu s-a nascut acolo, ci aici. Asa o fi? Nu stiu (inca)! Dar am sa ma las calauzita de doi foarte buni jurnalisti, in care am incredere pentru ca-i stiu de ani, si macar sa arunc o privire “imediat langa granita Uniunii Europene”. Un frate de-oi gasi acolo si tot ar fi ceva…

, , , , , , , ,

2 comentarii

Elegie pentru 2010 (plus bonus)

2010 a fost anul ispasirii. Nu din romanul lui Ian McEwan sau din filmul lui Joe Wright, ci din muzica lui Dario Marianelli. Cine va asculta va intelege cum a fost douamiizecele meu (din pacate nu va pot oferi decat linkurile – muzica e proprietate a Universal Music Group si YouTubul nu ne lasa s-o „furam”; dar, credeti-ma, merita efortul):

http://www.youtube.com/watch?v=aONP8zR8X38&feature=related

BONUS-ul binemeritat de trecatori osteniti si insetati:

http://www.youtube.com/watch?v=WPDejmyqB_E&feature=related

, , , , ,

1 comentariu

prietenii pe care i-am pierdut; file de jurnal extim

Cel mai sigur mod de a pierde un prieten este sa-i lasi lui initiativa reluarii contactului. Mai devreme sau mai tarziu nu va mai face niciun gest.

Nu e o marturisire, nu e un apropo. E un puseu de luciditate pe care l-am simtit citind/recitind Jurnalul extim al lui Michel Tournier (86 de ani, impliniti in urma cu doua zile, pe 19 decembrie).

Si tot de acolo:

„Auzul meu scazand, trebuie sa ma programez la un orelist ca sa-mi comand un aparat. Aman de pe o zi pe alta. Imi zic: „La urma urmei, e atat de important sa auzi ce spun ceilalti?”

Sa ai inima grea. Imi place locutiunea asta care lasa se se inteleaga ca tristetea nu este un gol, ci dimpotriva un plin, un preaplin care da pe dinafara de amintiri, emotii si lacrimi”.

„Vechiul meu prieten L.G. mi-a cerut sa-i fiu martor la casatorie. Sala primariei – somptuoasa si lugubra. Functionarul de serviciu apasa pe un buton si se aude o inregistrare cu marsul nuptial din Visul unei nopti de vara de F. Mendelssohn. Nimeni nu pare sa stie ca in piesa este vorba de impreunarea grotesca a unei femei smintite cu un magar”.

Michel Tournier, Jurnal extim, Humanitas, 2009

, ,

1 comentariu

SI RESTUL E TACERE

Aldous Huxley

TOT CEEA CE ESTE FUNDAMENTAL, TOT CEEA ce are o semnificaţie profundă pentru spiritul uman — de la senzaţia pură la intuiţia frumosului, de la plăcere şi durere la iubire, sau la extazul mistic şi la moarte — toate acestea pot fi doar experimentate, dar nu şi exprimate.
Restul, oricînd şi pretutindeni, e tăcere. După tăcere, singura artă care se poate apropia de exprimarea inexprimabilului este muzica. (Şi nu-i întîmplător că tăcerea face parte integrantă din orice muzică bună. Comparat cu Beethoven şi cu Mozart, necontenitul torent al muzicii lui Wagner e foarte sărac în tăceri. Şi poate că ăsta-i unul dintre motivele pentru care muzica lui e mai puţin semnificativă decît a celorlalţi doi. „Spune” mai puţin, pentru că vorbeşte prea mult).

Intr-o altă modalitate, pe un alt plan de existenţă, muzica este echivalentul unora dintre cele mai importante şi mai inexprimabile experienţe umane. Printr-o misterioasă analogie, muzica evocă în mintea ascultătorului uneori fantoma acestor experienţe, alteori chiar experienţele înseşi, în deplina lor forţă vitală — e o chestiune de intensitate; fantoma e difuză, realitatea, apropiată şi arzătoare. Muzica poate evoca pe oricare dintre ele ; întîmplarea sau providenţa este cea care decide. Intermitenţele inimii nu sînt supuse nici unei legi cunoscute.

Citește restul acestei intrări »

, , , , ,

Lasă un comentariu

Jurnalele lui Orwell

S-au bagat la Polirom si m-am asezat cuminte la coada. Din spatele randului am strigat „Dati, va rog, cate una sa ajunga la toata lumea”.   Un pusti cu ochelari si cu casti varate in urechi imi face semn sa tac. Apoi imi explica: vorbea Fratele cel Mare care plangea de mila femeilor, ca mai bine arunca Parlamentul in aer cu mana lui decat sa le lase pe amarate sa munceasca pana la 65 de ani. A retrimis legea in Parlament si o sa fie cum vrea EL: 64 de ani si 11 luni. Toata coada aplauda fericita. Multi au lacrimi in ochi.

Ca asa-i cu George Orwell,  nu mai stii daca fictiunea e inspirata de realitate sau realitatea se inspira din carti. Oricum ar fi, scriitura lui e clarviziune pura.

, ,

2 comentarii

Draga domnule Somerset Maugham,

de ani de zile vreau sa va spun ce am pe suflet. Stiu ca ati murit demult, dar moartea nu inseamna sfaristul comunicarii. Aveti inca atatea sa ne transmiteti, sa ne spuneti, sa ne aratati…Stiu, de asemenea, ca in timpul vietii nu prea v-ati simpatizat cu Lawrence (D.H., ca sa evitam orice confuzie). Observ insa ca ati depasit antipatiile de odinioara pentru ca, in ultima vreme va vad tot mai des, noaptea, pe unul din rafturile bibliotecii mele, prinsi in interminabile discutii literare. Chiar daca va susotiti, eu aud tot ce vorbiti. Sunteti uneori intrerupti de mai tanarul dumneavoastra confrate John Fowles care se lamenteaza ca ideea unui al patrulea final pentru “Iubita locotenentului francez” i-a venit mult prea tarziu. Adorm adesea leganata de aceste dialoguri savuroase si nu apuc niciodata sa va spun ce ma framanta! De aceea, m-am hotarat sa va scriu…

Citește restul acestei intrări »

, , , , , ,

Lasă un comentariu

Fumatul care pune spaimele la respect

„O uimea faptul ca oamenii mai fumau in zilele noastre si asta i se parea un fel de agresiune”. Citesc  „Olive Kitteridge”  al americancei Elizabeth Strout si mi-a mers la suflet scena in care Olive, personajul central al romanului, sta de vorba cu nora pe care de abia a cunoscut-o. Pe langa ca are doi copii din doua relatii anterioare, nora  mai are un defect major: fumeaza si bea bere, desi este „foarte” insarcinata, de aceasta data insa cu fiul sau. Soacra, care nu trasese in cei 72 de ani de viata nici macar un fum, trage insa o concluzie cel putin interesanta: fumeaza pentru ca este panicata, pentru ca viata devine o spaima din ce in ce mai mare pentru multi dintre oameni.  

M-am gandit ca s-ar putea sa aiba dreptate…Eu fumez si, recunosc :), viata mi se pare uneori o spaima! Si parca uneori reusesc sa-mi alung spaimele cu cate o tigara….Dar si bucuria tot cu o tigara o marchez. Si plictiseala, si insomnia, si lenea, si foamea….

Una peste alta, Elizabeth Strout reuseste  sa tranforme intamplarile banale, simple, firesti din viata de zi cu zi intr-un roman fascinant si captivant (mai sus mentionat si posesor al premiului Pulitzer pentru literatura). Nimic nu iese din tiparele vietii obisnuite, dar „Olive Kitteridge” e exceptional scris, inchegat, cursiv si coerent, iar cele 13 capitole-povestiri de sine statatoare se citesc cu sufletul la gura. Personajele, dar mai ales personajul central, fosta profesoara de matematica Olive Kitteridge, isi definesc contururile tocmai prin prisma dramelor mai mici sau mai mari care le marcheaza existenta. Singuratatea apasatoare determina introspectii iar printre framantarile indivizilor care populeaza  cartea (multi aflati la varsta bilanturilor) regasim adesea franturi din gandurile, spaimele, angoasele noastre.

1 comentariu

Filip Florian scrie in limba sufletului

Lung si intortocheat a fost drumul meu spre literatura romana contemporana…A fost o vreme in care faceam urticarie la scrierile alor nostri, autori ai unor partituri imposibil de descifrat (prea sofisticate, savante, suprarealiste, strabatute de pornografii ridicole).
Incet-incet insa, timid, dar ferm, prin padurea deasa a non-sensurilor au inceput sa-si croiasca poteca si veritabilii posesori de talent literar.
Filip Florian este, cu siguranta, un prieten de nadejde al cuvintelor, pe care le lasa, fara nicio urma de egoism, sa curga, sa se plimbe in voie prin paginile cartilor sale (Degete mici, Zilele regelui, Baiuteii)

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: