Posts Tagged Dorel

Rătăciți la minus 20 de grade

Nea Costel a dus la București 2000 de legături de ceapă verde. Zice că miercuri, pe 25, a fost prima victimă a viforului de la Afumați. Doar vreo trei ore, că era înainte de prânz. Are propria teorie cu privire la înzăpezirile atât de mediatizate. A fost viscol nu zice nu, dar mai răi ca viscolul au fost ăia de s-au băgat pe contrasens. Îi dau dreptate pentru că remarcasem, dimineață, când veneam spre Axintele, curajul unora de a se strecura în viteză, mai derapând, mai redresându-se, printre tiruri care își zgâlțâiau toate piulițele pe gheața de 15-20 cm dintre Afumați și Șindrilița, dintre Șindrilița și Lilieci, dintre Sinești și Movilița.

 „Te doare stomacul de la ea”, clefăie mama când nea Costel dispare în bucătărie să pună de cafea. Poftim? „De la ceapă”, mă edifică ea cu ochii dați peste cap, exasperată de lentoarea cu care funcționez. Nea Costel aduce cafeaua și-o oală mare cu vine fiert. „Cum ați petrecut la munte, domnu Costel?” „Aaaaa, nu, n-am mai fost că au apărut niște probleme”. O pleoapă a maică-mii coboară către mine cu subînțeles „vezi, ți-am zis eu. S-a lăudat ”. Venise nu atât să recupereze utilajul de deszăpezire – o lopată de la Carrefour, de care s-a atașat în mod straniu – cât să afle ce mai are lumea acum de spus la apariția egipteanului. Adevărul e că venirea egipteanului în Axintele, programată să se întâmple încă de astă-vară, ajunsese să fie cotată cum nu se poate mai prost la casele de pariuri locale. Unii se încumetau chiar să aprecieze că nici măcar nu ieșise vreodată din internetul ăla unde îl cunoscuse Dana, verișoara mea de gradul doi și singura nepoată care se bucură de simpatia maică-mii. Nu se pricepeau să explice cum s-ar fi putut concepe un copil în felul acesta, dar ce nu e posibil astăzi când se fac, vorba aia, copii în laborator. „Ei, domnu Costel, ați văzut că a venit tatăl lui Ahmeduțu?”  „Mda…lumea a treia” „Parcă noi aici în Axintele suntem mai breji” „Totuși…” Se răsucește contrariată spre mine. Cafeaua turcească a lui nea Costel e realmente o încântare…tare, aromată, fierbinte. N-am absolut nimic de adăugat. Și eu consider Axintele un loc deosebit.

Soarbe zgomotos din vinul de culoarea sângelui transfuzat, dar eleganța gesturilor – două degete rășchirate la distanță de vasul fierbinte – o încadrează în categoria ființelor distinse. Scutură energic din cap și scoate pe limbă bobul unei plante neidentificabile. Mirodenii, o liniștește nea Costel. Nici el nu prea o are la inimă.

În foișorul cu lambriuri perfect îmbinate de meticulozitatea lui nea Costel, îmbracat pe timp de iarnă în folie groasă de solar, sosesc și cele două ajutoare de nădejde ale gazdei, Dan și Gimi, cărora gerul le-a înlăcrimat privirile și le-a pictat pete vineții în găurile obrajilor.

Cu rictusuri tragice și gesturi blazate, Gimi ar putea fi un model de eșec aproape perfect. Îi lipsește însă geniul lui Dorel (vărul său primar, fost olimpic la matematică și fizică, naufragiat, Dumnezeu știe cum, la căpătâiul tatălui orb muribund, în căsuța care se surpă de la o zi la alta peste drum de foișorul lui nea Costel). Gimi n-are serviciu și nici nu caută. Deocamdată, slavă Domnului, se descurcă. Cât de cât. Nevastă-sa are puțin peste treizeci de ani, e știrbă și nepretențioasă. Trăiesc (cât de cât) din pensia maică-sii, o bătrână imobilizată la pat, și din alocația de 200 de lei a copilului care mai are până să împlinească doi ani. O să vadă apoi.

A divorțat de prima nevastă iar cu banii obținuți din partaj a cumpărat gospodăria părăginită a lui tanti Pia, fostă notabilitate locală. Când și-a măritat fata, tanti Pia s-a ambiționat să le ofere mirilor o nuntă de pomină. Babele țin minte și astăzi că, pe la miezul nopții, cântase Corneasca. Ce femeie frumoasă! Dar, după atâta fală, mare necaz a venit pe capul lor! Nea Stelică, bărbatul mereu ferchezuit al Piei, s-a încurcat cu Jula, fata răgușită a Mariei Tătițoaica, proasta satului, iar tanti Pia s-a refugiat rușinată, cu inima zdrobită, la unul din copii. Ca să satisfacă nebănuitele pretenții ale tinerei sale iubite, nea Stelică a vândut, în doar câțiva ani, toată agoniseala de-o viață. Ajunsă între timp adăpost pentru lighioane, mândra casă de odinioară a fost dată pe câteva lăzi de bere. Până să vină rata, Jula a fumat țigari fără filtru și, zdrăngănindu-și ultimele două lănțicuri din aur, și-a exprimat convingerea că viitorul lor e-n altă parte, nicidecum în satul ăsta de înapoiați. Avea unghiile date cu roșu și călcâiele jegoase.

Gimi zâmbește unor gânduri numai de el știute. Tresare și simulează o ușoară stinghereală când mama își îndreaptă săgețile asupra lui. „Da ce ați făcut, măi, oameni buni? Unde v-ați ascuns?”. Explică pentru mine și pentru nea Costel: „trei zile, cât a ținut vifornița, nu i-a zărit nimeni pe afară. Au ieșit pe geam, că zăpada le zidise ușa de la intrare”. Gimi se apără, citând din marii deszăpezitori ai țării:  „ba am deszăpezit, tanti Livia, și-n prima, și-n a doua zi! Viscolul a adus-o pe toată îndărăt!”. Pleoapa maică-mii vorbește din nou: „ați deszăpezit pe dracu! Puturoșilor!”.

Din cinci băutori de vin și cafele, trei nu au niciun venit, doi sunt pensionari. Dacă într-un foișor de câțiva metri pătrați, cu folia de la nord zdrențuită de vântul puternic, sunt atâtea destine zăpăcite, nici nu vreau să știu ce-o fi la nivelul foișorului cu 22 milioane de suflete. Soarele înghețat tun perlează zăpada căreia viscolul i-a dăruit măreția dunelor deșertice. Las că-i bună pentru agricultură, ne încurajează pe toți un mesaj optimist rătăcit la nivel subliminal.

, , , , , ,

7 comentarii

Oameni și șerpi. Trei rațe fără aripi și un cal vorbitor

Prima oară a trecut ca o iluzie peste pământul uscat al potecii dinspre nașa Stela, s-a prelins printr-o gaură de gard cu o asemenea viteză, că nici n-am apucat să-l introducem în baza noastră de spaime. Aproape îl uitasem când a apărut din nou. Se răsfăța prin praful încins al grădinii, ondulându-se distrat, strângându-se și desfășurându-se la mai puțin de doi metri de casă. Molfăia un pui de broască când am început să tropăim, să ne ciocnim unele de altele, să vorbim deodată, să…. ”Adu furcoiul! Lasă furca! Vino cu grebla! Adu altceva, că nu e bună grebla!”. În cele din urmă m-am surprins trăgând după mine o sapă, cea mai grea și mai inutilă sapă din lume, și niște picioare petrificate, cântărind sute de kilograme fiecare.

Încolțit, zăpăcit de mobilizarea haotică, balaurul de Bărăgan s-a refugiat sub o viță de vie, crescută anapoda în mijlocul grădinii. Din locul în care mă aflam nu se mai zărea și am început să sper că, în câteva clipe, cineva avea să-mi confirme că fusese doar o vedenie, un fir mai gros de iarbă ridicat de vânt sau cel mult o șopârlă. Dar mi s-a indicat, fără echivoc, ascunzișul fiarei: „Uite-o, uite-o! E acolo! Dă-i cu sapa!”. Atunci m-am pomenit zbierând cu o voce care nu mai era a mea. Daneeeee, Daneeeee, Daneeeeeee, zbiera vocea. Și vocea nu s-a mai oprit decât atunci când Dan, vecinul, a smuls, din cele mai încleștate mâini de pe planetă, cea mai grea și mai inutilă sapă din lume. A tăiat reptila în trei bucăți, milimetric egale. A tăiat simplu, precis, fără implicații emoționale. A făcut ochii mari și s-a scărpina sub șapca transpirată doar când a văzut că șarpele avea fălcile umflate de abdomenul unei broaște cu picioarele inferioare ieșind țepene, din gura încă vie, asemeni unor celebre mustăți suprarealiste. „Iată, l-am deranjat de la masă. Lua prânzu, hal dreacu!”. A încărcat balaurul pe o lopată și l-a azvârlit în fundul curții, „că ăsta așa se mișcă, hal dreacu, până la asfințit!”. Noaptea următoare, șarpele s-a plimbat, așa ciopârțit cum era, prin toate visele. Ba cobora din tavan, ba se încolăcea prin colțurile pe unde se strânsese toată bezna unei nopți ce parcă se oprinse-n loc, ba se răsucea pe sub plapumă, ba aluneca pe-un picior de veioză. A plecat abia la prima geană de lumină, spulberat de un cucurigu pițigăiat și răgușit.

Apoi lumea a început să vorbească. Fiecare despre șarpele lui. Oamenii cu cele mai mari solare din istoria comunei Axintele, nea Costel și doamna lui, Nicoleta, au găsit unul încolăcit pe prispă, aproape de ușă. La tanti Fila, nora răposatului nea Vasile Gânfăneanu, celebru asistent medical care dădea vitamine la copii, făcea injecții la cai și îndopa puii de găină cu buline, a fost și mai abitir. Șarpele urcase până-n dreptul unui geam deschis și era gata-gata să se strecoare în casă. Nepoții care se jucau în curte, printre umbrele corcodușilor fără corcodușe, l-au văzut și au țipat „mamaie, mamaie, uite șărchili dă să intre în casă”. Mamaie Fila l-a tăiat cu sapa, deși parcă știa din bătrâni că nu prea e bine să omori șarpele de casă. Când ai însă copchii pe bătătură nu merită să te riști doar pentru o părere bătrânească…

Și bărbatul șchiop al doamnei Lucica, o venetică de la București care crește gâște, găini și multe curci, a tăiat unul gros cât un braț de om și lung de aproape doi metri. Trebuie să fi fost femeie de șarpe, șerpoaică bătrână, a cugetat lumea care mai știa câte ceva despre șerpi. E semn rău, au cobit babele dintr-o margine de islaz. Și n-a mai durat mult și bărbatul șchiop al doamnei Lucica a înnebunit (mai înnebunise el și-n alte veri, când se întovărășise cu bețivii din sat, dar niciodată ca acum). S-a luat cu bățul după copiii care se jucau pe lângă poarta, a dat cu pietre după niște căței de nici de două luni, a înjurat lumea de mamă și a pus toată noaptea manele la defuzor, jucând singur prin curte. A sunat lumea la 112 și tot la 112 a sunat și doamna Lucica învinețită cu bastonul lui de infirm. A venit miliția, a venit și unul din cei trei băieți ai doamnei Lucica iar doamna și-a luat plângând la revedere de la vecinele mai cumsecade, anunțându-le că plecă definitiv – a nu știu câta oară, au comentat apoi vecinele – la București. „Curvo! Îndărăt să nu mai vii, că nu te mai primesc”, a strigat în urma doamnei bărbatul ei cel șchiop. Bastonul de infirm a mai bătut o vreme aerul încărcat de musculițe și s-a așezat apoi împăcat, calm și sigur în țărâna pătată de găinații verzulii ai gâștelor deloc constipate ale doamnei Lucica. S-a liniștit bastonul, s-a liniștit și soțul șchiop al doamnei Lucica. Au plecat apoi, fără grabă, la bufetul Dorinei lui Costel Odică. Au așteptat liniștiți, sub vișin, o sticlă mare, de doi litri.

Și chiar în după-amiaza în care doamna Lucica pleca definitiv la București, cu mașina singurului băiat rămas în țară, cucuveaua a cântat de mai multe ori prin salcâmii din păduricea lui Marian al tușii Didina. Noaptea următoare a plouat cu omizi peste un dud bătrân care nu știe ce sunt dudele și peste micuțul măr văratic de lângă casă care toată vara și-a izbit merele lui grase de acoperișul din tablă. Nu le-a luat omizilor nici două zile să umple mărul cu văluri funeste sub care tocau fără pauze de respirație. Se împuțina, bietul măr, plângeam de mila lui și nu știam ce să-i facem. Apoi l-am văzut, călcând apăsat iarba islazului cu un singur plop, pe nea Costel, omul cu cele mai mari solare din istoria comunei. Venea spre noi ducând în spate un ghiozdan galben, încărcat cu aproape 15 litri de apă și prafuri. A nins cu omizi păroase până seara târziu. Am strâns cu mătura zăpada asta moartă și-am ars-o.

***

Dar cea mai grozavă trăsnaie s-a petrecut mai înainte să plouă cu omizi și cu mult înainte de venirea șerpilor, pe când se dădea grâul la oameni. Dorel, băiatul cel mic al recent răposatului nea Fane Funie, a căzut într-un somn adânc de două zile și două nopți. Trecea lumea pe lângă curtea lui și își făcea cruce văzând calul înțepenit lângă căruța plină ochi. A plouat de a rupt pămîntul, a tunat și a bătut vântul de s-au îndoit copacii, dar animalul nu s-a mișcat de lângă căruță, n-a mâncat, n-a băut, nici n-a dormit iar când s-au apropiat țigăncile ca să fure grâul a început să latre câinește și să vorbească cu glas de om de și-au scos pirandele sufletul din ele fugind, cu fustele răsucite printre picioare, până prin dreptul casei lui Marin al lui Bebeacă. Tot atunci au sărit din bălăriile de pe marginea uliței și cele trei rațe ale lui tanti Sița, bătând aerul cu aripile lor retezate încă de astă-primăvară și zburând până la cablurile electrice și înapoi. Vreo patru ore a fost curentul electric oprit iar Tanti Sița s-a enervat mai rău ca-n alte dăți, înjurând în gura mare: „Le bag în pizda mă-sii dacă mai zboară!”. De la nervii aceia i s-a pus un junghi între coaste care a trecut abia când a ieșit Dorel în curte și s-a întins la soare sătul de atâta somn. „Te bag în pizda mă-tii dacă mai dormi atâta”, i-a strigat tanti Sița peste gard. Dorel a râs cu capul în jos, privindu-și unghiile crescute, dar nu de ce-i zicea tanti Sița, ci de niște vorbe spuse de un cal.

, , , , , , , , ,

5 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: