Arhiva pentru Iunie 2011

Locul unde nu ne mai e frică

Soarele s-a copt pe cer. Și nu e niciun nor pe aproape care să-i astâmpere fierbințeala. Zice lumea din Brătia că porumbul s-a ridicat, în luncă, chiar mai înalt decât un preșcolar. Unii l-au rărit și curățat deja; alții ajung mai greu la săpat, căci picioarele li se înțepenesc în fața unei cârciumi. Pe urmă se înmoaie și nu mai sunt bune de nimic. Vorbesc însă cu obidă despre buruiana mare și deasă ce mai are doar nițel până să înghită culturile. ”Ne-au speriat ploile. În niciun an n-a mai turnat așa. Și cum să intri în grădină când se ia tot pământul de chicere? Daꞌ și ce parcă poți să erbicidezi?! Dai o grămadă de bani pe prafuri și ce te faci dacă vine ploaia?! ”. Se tânguie la umbra răcoroasă a unui vișin și mai cer o bere care să le răcească mințile încălzite de atâtea griji și necazuri. Apoi amuțesc o vreme urmărind din ochi bobocii de gâște care ciugulesc prin iarba din apropiere. ”Ali cui e astea?”

Corcodușele nuꞋs coapte încă, dar multe se strică pe ramuri și cad învinețind pământul. Oamenii oftează, se scărpină sub pălăria împinsă spre ceafă și înghit în sec privind pământul care soarbe țuica lor bună și curată. Nici măcar femeile nu îndrăznesc să se bucure de amarul bărbaților. „Fir-ar a draculi de viață!”

Șoseaua e încinsă ca un fund de tigaie dar, chiar înainte de prăvălia lui Gogu, o luăm la dreapta spre cimitir, prin praful unei ulițe. La început e răcoare că-s nuci înalți cât dealul mic de la marginea satului; pe urmă tot te ajunge soarele și te frige mai ales în moalele capului. Zărim o fâșie din poteca îngustă ce intră pieziș prin mijlocul unei lucerne crescute pe un loc de casă cu gard mic și strâmb. Dar gardul nu se mai vede în spatele corcodușilor răsăriți unii la umbra altora. Portița din lemn putrezit e legată cu sârmă. Numai așa poți să păzești culturile de lăcomia vitelor care, odată scăpate, mănâncă până crapă. Pe oameni nu-i oprește însă nimeni să apuce scurtătura către cimitir. Așa era și-n vreme în care gardul mi-ajungea doar până în dreptul inimii. Pe atunci nu era nici poartă, nici portiță, ci doar un pârleaz pe care-l săream murind de râs, căci tare amuzante mi se păreau mamaie și alaiul ei de babe când se apucau să-și salte fustele neagre deasupra genunchilor de li se vedeau furourile și alte cămăși mai albe ca dinții din gurile care nu le tăceau tot drumul. Se trăgeau reciproc, se sprijineau una de alta și ajungeau pe rând de partea cealaltă. Îmi plăcea să le aud vorbind, tocând tot satul și oprindu-se în loc ca să spuie câte un necaz.

Nea Tudose e suit în clopotnița dintre tei și zbuciumă „cloapetili” care strigă numele unei femei. Genunchii i se îndoaie iar trupul costeliv se opintește trăgând cu putere de frânghia împletită care urnește gigantul răsunător. Limba dinăuntru lovește fierul gros și atunci clopotul le vorbește oamenilor.

Nu e urât în cimitir! Trandafiri cățărători cu crengi pătate de sânge strâng în brațele lor țepoase câteva cruci tăcute, uluite de această atingere parfumată. Ce straniu se înlănțuie viața și moartea sub soarele urzicător! Și crinii sunt înfloriți. Mirosurile lor îmbălsămează aerul abia în adierea răcoroasă a amurgului. Dar cine să mai vie seara prin cimitir?! Florile din primăvară, care pictaseră mormintele în culori atât de vesele, s-au scuturat rând pe rând iar locurile lor au rămas însemnate de câte o tulpină dreaptă și lungă, care se leagănă fără rost în bătaia vânturilor prăfoase venite din luncă. Nici bibilicile isterice, care intrau printr-o gaură de gard și țipau cât le ținea clonțul, nu mai sunt. Poate clocesc sau poate au ațipit pe sub vreo umbră. Și nea Tudose iar smucește frânghia, și iar ne intră în suflet un geamăt prelung. Apoi se face o liniște de auzi până și câinii care latră sub deal. Nea Tudose se așază cuminte pe o băncuță ascunsă sub tei. Are cămașă de culoarea cerului senin și capul acoperit de o pălărie cu o nuanță sau poate două mai decolorată decât iarna trecută. E subțirel, cu ochi ușor adânciți în orbite, dar pielea obrazului îi e curată și întinsă. Își leagănă în aer picioarele și le izbește când și când, scuturând un glod imaginar de pe tălpile gumarilor. La 84 de ani e iute la umblet. Și are vorba clară precum a clopotului pe care-l trage de câte ori se întâmplă o nenorocire în sat. „Dumnezeu s-o ierte! Era bătrână, daꞌ a murit de inimă rea. Într-un an i s-au dus doi băieți. Ăl din urmă nici nu crez să fi împlinit șase luni”.

Teii sălbatici și-au pierdut floarea, dar „ăia bunii abia acum încep să se dășchiză. Să te ții parfum! Uite colea în spatili bisericii. Dar cine poate să le adune floarea?! Că e mai înalți ca turlili…”. E nădușit, puțin livid, dar are chef de vorbă. Din nouă copii câți i s-au născut, doi au murit de prunci. Cel mai mic dintre băieți, născut în 75, „e în echipă. Uite acu trebuie să vie de la fotbal, că a avut meci. Zice că le-a dat patronul câte 20 de milioane, că au bătut în deplasare. Bani frumoși! (…)Nici n-am termenat de cosit trifoiul, că te omoară căldura….E cald, daꞌ încă nici n-a vinit căldura aia mare.”.

Setea usturătoare ne urnește din loc, dar n-apucăm să suim pe o margine de șosea că și vedem un fulger roșu venind direct spre noi. E mașina Poștei care trece ca un gând, stârnind babele ieșite pe la porți. „Iată-l ce mână! A înnebunit cu toții…S-a pus, maică, pe noi să ne omoare!”. Fina Georgeta, care sta la o casă de noi, sprijină și ea un colț de gard, unde e umbra cea mai deasă iar răcoarea vine din mai multe părți. Mă oprește să-mi zică un vis dintr-o noapte, mai înainte să fie furtună și să nu mai poată închide un ochi pân la ziuă. Cică i s-a arătat mamaie și i-a zis că vine în fiecare seară pe acasă. „Di ce mai vii, bre nașă?! Di ce mai bați atâta amar de drum?” „Ca să nu le mai fie frică”, i-ar fi răspuns mamaie. Dar eu deja știam asta. Și nu de prin vise…

Sat Brătia, com. Axintele, județul Ialomița

, , , , , , , ,

3 comentarii

Brambura sau ce treabă am eu cu un maraton erotic

Am scris un text despre necazul unei prietene. Soțul l-a cerut pentru ziar (Evz), că e poveste, că e exact ce lipsește de acolo, etc. I l-am dat, firește. Acu o săptămână…Și până azi-dimineață nu prea am reușit să pricep de ce nu apare. Uite că acum știu – „Desfrâul” meu trebuia introdus în intestinele chiorăitoare ale unui ”maraton erotic”.

Dar ce tot mă pierd în amănunte?! Concluzia e cât se poate de banală – dacă vrei să faci praf o poveste, dă-o, neică, la zear!  Poftiți la maraton și dacă nu sunteți prea obosiți, aveți un pic mai jos și textul meu (în varianta lui originală):

 Desfrâu la vârful unei companii de telecomunicații

 El, director la o companie de telecomunicații cu sediul în Bulevardul Dimitrie Pompei, la numărul 10A. Ea, o Mihaelă de la juridic, în cadrul aceleiași firme. Căsătoriți amândoi, dar el puțin mai mult. Cu o femeie care îi era iubită din liceu, de la 15 sau poate 14 ani. Cu o femeie căreia, ca și lui, îi este dat de la Dumnezeu să păstreze veșnic pe chip trăsături adolescentine de o frumusețe aparte. Alături de cei doi copii, formau împreună nu o familie, ci un tablou. Un tablou al iubirii care nu numai că nu trece odată cu timpul, ci înflorește și se consolidează și mai mult în ani.

Cu siguranță, tocmai de dragul acestei frumuseți a încercat el de două ori să scape din ițele adulterului care îl reținea multe ore după program. Și tot de atâtea ori s-a încurcat și mai tare. Au făcut terapie de cuplu, și-au reînnoit jurămintele de iubire în Santorini, într-un apus de soare care părea că exorcizase și înecase în apele Mediteranei orice Mihaelă trecută sau viitoare.

Departe de briza mării însă, într-un birou în care predomină mirosul de coli A4 și-n care ventilatorul unui laptop zbârânie când îl apucă, iarna trecută a început să se simtă din nou parfum de femeie. Discret, la început, apoi din ce în ce mai puternic. Puternică a fost însă și soția care nu l-a mai crezut…la psiholog, acolo unde era programat să ajungă într-una din serile trecute, ci l-a căutat exact unde îi spunea intuiția că s-ar afla: la serviciu, muncind, după program, cot la cot cu aceeași Mihaelă. Nădușiți, obosiți, dar nu foarte jenanți de ipostaza neprevăzută de fișa postului în care tocmai fuseseră surprinși.

După ce vreme de aproape doi ani, de dragul copiilor și pentru familia pe care atât de tare și-a dorit-o împreună, a îndurat fără să crâcnească, a tăcut, a iertat, a mai acordat o șansă și apoi încă una, afișând, în ciuda suferinței profunde, mereu același zâmbet cald în fotografiile de cuplu, soția a vorbit…pe Facebook.

Epuizată, răvășită, dar mai ales furioasă, ea și-a povestit drama, și-a mărturisit durerea, furia, sub privirile unor prieteni uluiți (de altfel, cunoștințe vechi și în viața de zi cu zi, colegi de liceu, de facultate, etc), incapabili să proceseze, să asimileze acest anunț uluitor ce se rostogolea spre ei târziu în noapte, prefăcând liniștea de dinaintea somnului într-un vacarm asurzitor.

Cuvintele soției au venit cu intensitatea unei furtuni devastatoare care a spulberat certitudini și a dat încă o dată în vileag urâțenia acestei lumi: „Judecați-ne cât vreți – dar nu uitați să judecați și propriile voastre vieți!!!! Nu sunt naivă, nu mi se întampla „tocmai mie” – NI SE ÎNTÂMPLĂ TUTUROR!!! Și cine tace, RĂU FACE. Asemenea mizerii și iubiri nemuritoare la serviciu sunt PESTE TOT. Închideți ochii la ale altora și alții închid ochii la ale voastre! Și juisați cu toții peste familiile unor copii!!!”; Port încă toate vorbele ei în mine, cuvintele sale s-au amestecat cu gândurile mele și știu câtă dreptate are când spune că „lumea va ajunge exact acolo unde îi permitem noi să ajungă”.

, , , ,

3 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: