Posts Tagged Constantin Stan

Silicoanele literare ale Mihaelei Radulescu s-au vandut in 50.000 de exemplare

Un clasament realizat de Adevarul arata ca Mihaela Radulescu a ramas si anul acesta unul dintre cei mai vanduti autori de carte. „Raspunsurile” Mihaelei de la Polirom – fosta vedeta de televiziune, fosta sotie de milionar si fosta evreica – au interesat peste 50.000 de romani. Cu alte cuvinte, ea a vandut mult mai bine decat au vandut, impreuna, autori consacrati precum Mircea Cartarescu (20.000 de exemplare), Andrei Plesu  (8.500 de exemplare) si Gabriel Liiceanu (8.000 de exemplare).

Domnul profesor Constantin Stan publica in 2008 un articol genial despre scriitura si gandirea Mihaelei Raduleascu, cuprinse intr-un alt volum care a bulversat lumea literelor – „Despre lucrurile simple”. Am onoarea sa-l ofer spre (re)citire:

Gândire cu silicoane marca Mihaela Radulescu

Vara e cald. Apa e udă. Când vine noaptea, se face întuneric. Iubirea e un lucru mare. Găina vecinului este totdeauna mai grasă. Bârfa e un semn de invidie. Dacă vrei, poţi. Femeia e pe deplin femeie dacă e şi mamă. Suferinţa se tratează prin muncă. Scandalul vinde ziarul. Nu orice blondă e proastă. Intelectualii trebuie să coboare de pe soclu şi să vorbească pe înţelesul mulţimii. Oricine vrea să cunoască dragostea adevărată. Aceste banalităţi, şi încă multe altele, sunt cuprinse în colecţia „Despre lucrurile simple”, prezentată de Mihaela Rădulescu pe podiumul editurii Polirom. Probabil că, în paginile revistei unde-au apărut aceste panseuri, ele păreau de-o profunzime comparabilă cu meditaţiile lui Patapievici sau Liiceanu. Pentru cititoarele publicaţiei, Mihaela Rădulescu era un soi de guru al succesului, al bunului gust şi al gândirii cu premeditare, cum ar zice „caţavencii”. În ochii multora, ea este modelul perfect al femeii de succes. Iar acest succes sigur se bazează pe o reţetă. „Despre lucrurile simple” este un astfel de reţetar. În care sfatul cel mare este „faceţi ca mine”, inducând o idee periculoasă pentru firile sensibile şi grabnic doritoare de a reuşi în viaţă: e de-ajuns să vrei, apoi să îţi propui o ţintă şi să o urmăreşti cu tenacitate, pentru a obţine ceea ce vrei. Mihaela Rădulescu se află într-un moment al vieţii şi al carierei care îi întinde o capcană foarte periculoasă: ea are numai certitudini. Pe care şi le exprimă clar, tranşant, fără nicio clipă de îndoială şi cu un singur argument: „eu”. Cineva mai deştept decât mine spunea însă că numai proştii au certitudini. Nu aş merge până acolo încât să afirm ceva necuviincios despre autoare, dar, cu mâna pe inimă, despre volumul domniei sale pot spune că este o colecţie de prostioare. Da, mi se va reproşa, dar sunt emanate de o vedetă, de un om care are succes, la care se uită milioane de oameni. Nu pentru profunzimea gândirii se uită milioane de oameni duminica la televizor, ci tocmai pentru că ea, acolo, emite, cu şarm, astfel de banalităţi. Drăguţe chiar. Relaxante după masa de duminică. Care dau bine la teve, dar sunt puerile atunci când le scoţi într-un alt public decât cel care te adulează. Uite, ca să dau un mic exemplu de prostioare cu pretenţii: spre a lua ochii şi celor ce-ar cârti vizavi de cultura autoarei, Mihaela Rădulescu pune, la un articolaş, un motto din Rainer Maria Rilke. Atâta doar că-l pune în limba engleză. Cu toată sfiiciunea, îi atrag atenţia că Rainer Maria Rilke nu este femeie, nu a scris în engleză şi că bunul simţ cultural ne povăţuieşte ca atunci când cităm, fie să cităm în original, fie în traducere. A-l cita pe Rilke, pentru cititorul român, în engleză este o preţiozitate ridicolă. Asta-i diferenţa: la „Elle” a mers, la teve ar fi mers, dar într-o carte nu mai merge: te face de râs. Aici stă şi cheia acestui mecanism: cărţile scrise (mă rog, semnate!) de vedete sunt un produs de marketing, încercând să obţină succes prin transfer de notorietate dintr-un domeniu în altul. Ca între oameni care, nu-i aşa, scriu cărţi, mi-aş permite să-i ofer şi eu Mihaelei Rădulescu o reţetă pentru a-şi testa adevăratele posibilităţi eseistice, literare etc. Reţeta se cheamă Fernando Pessoa: scriitorul portughez şi-a semnat fiecare carte cu un alt nume, pentru că voia ca fiecare să fie receptată pentru ea însăşi, nu pentru numele de pe copertă. Dacă proaspăta autoare ar fi trimis articolaşele astea la o revistă, dar cu pseudonim, ar fi primit un răspuns categoric: „deocamdată, nu”. Prietenul meu Gheorghe Iova are o foarte interesantă teorie despre racilele lumii în care am trăit şi continuăm să trăim: teoria înlocuitorului. Cine a apucat vremea comunistă ştie ce voia să însemne „cafea cu înlocuitori”. Pentru ceilalţi, fericiţii, spun că înlocuitorul este ceva care uzurpă drepturile legitime, naturale ale cuiva (fie el fiinţă sau obiect), prin imitaţie sau fals. Kitsch-ul asta este: un înlocuitor de original. Femeile ştiu cel mai bine ce frustrant e să ţi se ofere, să ai ori să porţi un înlocuitor. Mihaela Rădulescu e femeie. Aşadar, Mihaela Rădulescu ar fi trebuit să ştie. Notorietatea îţi dă dreptul şi să spui prostii. Nu prea îţi dă dreptul să le publici pe post de meditaţii despre viaţă, dragoste, moarte, succes. Cu mult respect, îi spun că gândire cu silicoane nu există.

Anunțuri

, , , , ,

5 comentarii

Noi…

si o carte care intr-un fel as fi vrut sa ramana doar a noastra. Sa nu cunoastem decat noi poezia Noptii in larg, Agendei, Fatei din Tahiti sau a  „Drumului pana la Piata Romana” (parcurs intr-o vreme cand timpul trecea altfel…)

Dar ce gest prostesc, egoist am fi comis, mai ales ca „Drumul si-a crescut valoarea cu trecerea timpului. Era exceptional in anii ’80 cand a fost savarsit, fascinant, uluitor la sfarsitul anilor ’90 cand l-am „parcurs” si eu prima data iar astazi mi se pare magnific, miraculos, eliberator.

Dar ce spun eu ?! Ca habar n-am sa fac o prezentare de carte si, una peste alta, pot fi suspectata de lipsa de obiectivitate. Haideti sa-i ascultam pe altii…..mult mai subiectivi ca mine :). Ca daca nu te lauda prietenii, atunci cine?!

George Cusnarencu: „Momentele si schitele lui Horia Tabacu din cartea Drumul pana la Piata Romana sunt ca un vin bun facut pentru cunoscatori. (…) Frumoase povestirile lui Tabacu, ca niste cupe de argint neatinse de patina vremii. Profesori, ceapisti, hotelieri, studenti, povestea unei vechi agende de telefon, indragostiri nabadaioase, despartiri de opereta, este in prozele lui Horia Tabacu tot spiritul Generatiei 80, inalterat, desi intre timp au trecut 30 de ani. Un motiv in plus sa-l pretuiesc pe aventurierul nelinistit care stie si acum versuri din Dinescu si care inca incearca sa descopere intr-o balta plina de noroi un diamant brut. La facultate, Horia s-a specializat in limba franceza, eu in limba engleza. Atunci, el visa sa devina scriitor, eu ma credeam Voltaire. Acum, pe banca din parcul linistit de la poalele Cotroceniului, amandoi incercam sa intelegem sensurile adanci ale prozei in limba romana” .

Constantin Stan (profu’ meu de la Facultatea de Jurnalistica, scriitor cu o tona de talent pe care habar n-am cum o poate duce la cat e de firav): „Desi scrie incă din vremea facultătii, debutează abia acum. Horia Tabacu scrie o proza scurta exceptionala in care nostalgia, cautarea, tradarea. dramele sunt abil mascate de un umor in fata caruia mai degraba te intristezi decat sa razi. Observatia lui Horia este taioasa, necrutatoare, disperanta si disperata. Volumul sau “Drumul pana la Piata Romana” va fi o imensa surpriza si ii va obliga pe critici (pe criticii onesti, vreau sa zic) la o noua ierarhie a valorilor prozei.”

Sursa foto: Dinu Lazar, Fotomaniacu.blogspot.com

, , , ,

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: