Archive for category Paranormale

Când oamenii visează

Într-o dimineață, cu vreo trei ore înainte de răsărit. Orașul pare complet absorbit de ultimele vise prin care umblă taxiuri fantomatice, somnambule, fără pasageri și poate fără șoferi. Și eu, prin aceleași vise, cărând povara unui somn cleios care se lipește de perne, se agață de periuța uscată, zvâcnește la primul contact dureros cu apa, refuzând amăgirea unei cafele. Cocoașa de somn mă gheboșează deasupra volanului înghețat care adâncește senzația de amorțeală. Nu-mi amintesc drumul cu liftul. Am ațipit pesemne și din căldura bucătăriei m-am trezit direct în răceala mașinii.

Alunec prin acest întuneric cu umbre neclare, contururi neterminate, cu insule luminoase în care părțile trupului disparate de beznă fuzionează temporar. Pe traseul Panduri – Știrbei Vodă – Ateneu – Rosetti – Moșilor – Colentina semafoarele pactizează cu gerul, somnul și alți demoni matinali. Un roșu intens îți zgârie ochii și te aruncă din nou în brațele primitoare ale frigului care îți mângâie ceafa cu delicatețea curentului electric. Trec agale și primele spectre metalice ale reatebeului la geamurile cărora se profilează câteva mogâldețe fără trăsături. O limuzină jucăușă mă acompaniază o vreme. E când pe stânga, când pe dreapta, când mult în față, când hăt îndărăt. Apoi se topește într-un întuneric de stradă. Cofeina se activează abia la ieșirea din oraș, pe la o benzinărie pustie, bântuită doar de aroganța insomniacă a unui angajat cu cozoroc.

Pe sensul opus, un zid mișcător de tiruri înmoaie șoseaua. E o senzație să fii neînsemnat și iute printre atâția giganți indiferenți. În afara zonelor locuite, când zidul de tiruri se întrerupe, parapetele de beznă îngustează șoseaua, modifică traseul și dău amploare curbelor. Totul pare identic și parcă te apropii de localități depășite deja, și parcă auzi la radio aceleași lălăiturile de mai devreme, și parcă a fost deja 4.30. Și -7 grade? De ce sunt -7 grade când mai devreme erau -2? Cum de s-a făcut și mai frig? Și nu tăiasem oare bretonul care acum mă supără mai tare decât luminile ce vin din sensul opus?

Dar toate astea sunt în afara mea. Înăuntrul meu sunt doar gânduri. Gânduri pe care adesea le scriu tot în gând. Și nu pun niciodată semne de punctuație în aceste texte, ceva mai numeroase decât restul. Nici măcar o virgulă nu pun. De aia probabil nu le mai găsesc apoi. Scriu repede și frumos mai ales în drum spre țară, pe dn2. Între Sinești și Movilița scriu cel mai mult. Nu știu de ce curbele alea în câmp deschis mă ațâță. Scriu și când mă cocoț să șterg praful de pe rafturile înalte. Scriu sus, aproape de tavan, de unde textele nu mai coboară niciodată. O dată am lovit o sticluță cu parfum iar dopul a sărit la câțiva metri. Până să mă decid să-l recuperez aveam deja aproape 3000 de semne.

Ultimele rânduri le mâzgălesc la Coșereni, după crucile soților Aldea Teodorovici, înainte să fac dreapta. Îmi holbez farurile cât pot și încerc să mă strecor fără să tulbur câinii care mișuna cu priviri sticloase prin bălăriile de pe marginea drumului. Și merg tot mai încet ca să-i dau răgaz pisicii zgribulite să traverseze dintr-un boschet într-altul. Niciun om, nicio mașină. Doar stele, multe stele tot mai clare, tot mai aproape. Câte una mai prietenoasă coboară și se așază în dreptul unui felinar și mă ghidează prin întunericul încă gros. Iarna, steluțele stradale se sting, pare-mi-se, pe la șase. Și iată un mic paradox care prinde a mă frământa la câteva minute după ora 5: cum poate un drum de țară să fie mai luminat decât un drum național? Păi ăsta-i farmecul Bărăganului! Căci și eu am lângă casă un ditamai dealul…

Iarba izlazului cu un singur plop e înțepenită într-o crustă argintată iar gerul îți încorsetează toate oasele. Blana cățeilor e umedă, puțin rece. Emoția revederii e-n respirația fierbinte, în pipăiala mută, înfrigurată, în nemișcarea în care vor aștepta până la ziuă, ghemuind preșurile de la intrare și privind chiorâș spre cușcă. Visele oamenilor încep să se tulbure. Trece prima mașină și se înfiripă primul cântat tremurat de cocoș. Eu sorb din cafeaua fierbinte și încep să visez…

Anunțuri

, , , , , , , , ,

6 comentarii

Brambura sau ce treabă am eu cu un maraton erotic

Am scris un text despre necazul unei prietene. Soțul l-a cerut pentru ziar (Evz), că e poveste, că e exact ce lipsește de acolo, etc. I l-am dat, firește. Acu o săptămână…Și până azi-dimineață nu prea am reușit să pricep de ce nu apare. Uite că acum știu – „Desfrâul” meu trebuia introdus în intestinele chiorăitoare ale unui ”maraton erotic”.

Dar ce tot mă pierd în amănunte?! Concluzia e cât se poate de banală – dacă vrei să faci praf o poveste, dă-o, neică, la zear!  Poftiți la maraton și dacă nu sunteți prea obosiți, aveți un pic mai jos și textul meu (în varianta lui originală):

 Desfrâu la vârful unei companii de telecomunicații

 El, director la o companie de telecomunicații cu sediul în Bulevardul Dimitrie Pompei, la numărul 10A. Ea, o Mihaelă de la juridic, în cadrul aceleiași firme. Căsătoriți amândoi, dar el puțin mai mult. Cu o femeie care îi era iubită din liceu, de la 15 sau poate 14 ani. Cu o femeie căreia, ca și lui, îi este dat de la Dumnezeu să păstreze veșnic pe chip trăsături adolescentine de o frumusețe aparte. Alături de cei doi copii, formau împreună nu o familie, ci un tablou. Un tablou al iubirii care nu numai că nu trece odată cu timpul, ci înflorește și se consolidează și mai mult în ani.

Cu siguranță, tocmai de dragul acestei frumuseți a încercat el de două ori să scape din ițele adulterului care îl reținea multe ore după program. Și tot de atâtea ori s-a încurcat și mai tare. Au făcut terapie de cuplu, și-au reînnoit jurămintele de iubire în Santorini, într-un apus de soare care părea că exorcizase și înecase în apele Mediteranei orice Mihaelă trecută sau viitoare.

Departe de briza mării însă, într-un birou în care predomină mirosul de coli A4 și-n care ventilatorul unui laptop zbârânie când îl apucă, iarna trecută a început să se simtă din nou parfum de femeie. Discret, la început, apoi din ce în ce mai puternic. Puternică a fost însă și soția care nu l-a mai crezut…la psiholog, acolo unde era programat să ajungă într-una din serile trecute, ci l-a căutat exact unde îi spunea intuiția că s-ar afla: la serviciu, muncind, după program, cot la cot cu aceeași Mihaelă. Nădușiți, obosiți, dar nu foarte jenanți de ipostaza neprevăzută de fișa postului în care tocmai fuseseră surprinși.

După ce vreme de aproape doi ani, de dragul copiilor și pentru familia pe care atât de tare și-a dorit-o împreună, a îndurat fără să crâcnească, a tăcut, a iertat, a mai acordat o șansă și apoi încă una, afișând, în ciuda suferinței profunde, mereu același zâmbet cald în fotografiile de cuplu, soția a vorbit…pe Facebook.

Epuizată, răvășită, dar mai ales furioasă, ea și-a povestit drama, și-a mărturisit durerea, furia, sub privirile unor prieteni uluiți (de altfel, cunoștințe vechi și în viața de zi cu zi, colegi de liceu, de facultate, etc), incapabili să proceseze, să asimileze acest anunț uluitor ce se rostogolea spre ei târziu în noapte, prefăcând liniștea de dinaintea somnului într-un vacarm asurzitor.

Cuvintele soției au venit cu intensitatea unei furtuni devastatoare care a spulberat certitudini și a dat încă o dată în vileag urâțenia acestei lumi: „Judecați-ne cât vreți – dar nu uitați să judecați și propriile voastre vieți!!!! Nu sunt naivă, nu mi se întampla „tocmai mie” – NI SE ÎNTÂMPLĂ TUTUROR!!! Și cine tace, RĂU FACE. Asemenea mizerii și iubiri nemuritoare la serviciu sunt PESTE TOT. Închideți ochii la ale altora și alții închid ochii la ale voastre! Și juisați cu toții peste familiile unor copii!!!”; Port încă toate vorbele ei în mine, cuvintele sale s-au amestecat cu gândurile mele și știu câtă dreptate are când spune că „lumea va ajunge exact acolo unde îi permitem noi să ajungă”.

, , , ,

3 comentarii

Notele informative ale scriitorului Ioan Grosan

Marturisesc: intotdeauna mi s-a parut ca e ceva suspect in atitudinea domnului Grosan. Intre 2004-2010 am fost „colegi” de pagina la Ziua. Scria repede. Scria de oriunde. Scria mereu. Scria destins, nu tensionat ca altii care te injurau si daca respirai prin preajma in timp ce scremeau doua balarii. Cand noi abia ne inghiteam prima cafea, dom Grosan dadea ultimul „save„: „Cami, ai text!” „Dejaaaaaaa?”. Cand a inceput sa scrie si de acasa, primul telefon din zi era de la el: „Ai text” „Dom Grosan, exagerati!”. Il vedeam uneori abatut. Stiam ca urmeaza intrebarea Fetelor, ce numar de celular aveti? Sa tot fi pierdut vreo 5-6 telefoane…Desi avea cam de doua ori mai multa experienta de viata (zic asa nu ca sa-l „imbatranesc” pe dom Grosan, ci sa ma intineresc pe mine ;)), il simteam adesea cu mult mai tanar decat noi. In spirit, in optimism, in pasul neobosit cu care strabatea orasul, in ingaduinta cu care privea in jur.

Odata, pe vremea cand traia si Doctorul (un coleg de pomina plecat prea devreme), trebuia sa mearga la o filmare sau la un interviu si l-am simtit agitat. Ce-ati patit, dom Grosan? Iar ati pierdut celularul? N-ati dat save la text? Nu, nu era asta. Nu prea avea ce sa imbrace. Ne-a cerut, timid, ajutorul. L-am trimis, pe bulevard, la Collins unde erau reduceri de 70-80%. A venit imbujorat ca un baietel care tine in mana prima masinuta teleghidata din viata lui. A aratat la toata lumea camasa si puloverul „de firma”. Costasera, e drept, cam mult – 80 de lei, dar nici ca mai avusese asemenea mandrete de toale. Si mult asemenea bizarerii, dar n-o sa le spun aici pe toate, ca doar nu’s turnatoare…

Seara, la predarea paginilor, baietii se adunau in biroul redactorului sef Adi Patrusca. Se zguduiau peretii de ras. Textele domnului Grosan se citeau cu voce tare, unele pasaje chiar de mai multe ori. Incredibil, Genial, Nu se poate, razbeau din zarva care se crea acolo intr-un fum indecent. Probabil ca la Adevarul, unde comenteaza in prezent Ioan Grosan, nu se prea intampla asa ceva. De altfel, umorul domnului Grosan pune intr-o lumina destul de stramba textele domnilor Cartianu si Patriciu, care impun seriozitate, respect si chiar putina teama.

Concluzia mea: categoric, domnul Grosan a fost turnator. Am si eu in biblioteca patru note informative:

, , , , ,

10 comentarii

Ce nu stie Victor Roncea (punct ro)

Ca pe langa povesti si flori (vezi aici), un Mos….Nicolae mai intarziat mi-a adus un ceas Piaget Miss Protocole, de niste mii de euro, si ca de cureaua din piele neagra a acestui era agatata cheia apartamentului de 180 mp construit de cel mai neafectat de criza antreprenor imobiliar – Marius Locic – pe o straduta cocheta cu nume de doctor din Cotroceni, pe care sper sa reusesc sa-l mobilez pana de Craciun pentru ca 7 ianuarie, la doar o zi de la intoarcerea din Mauritius, unde voi intampina 2011 intr-o splendida rochie Elie Saab (matase verde pictata manual), voi incepe sa prestez pentru o companie (nu spun care) pentru 4000 de euro pe luna….

Ce sa va mai spun? Adevarul? Chiar vreti sa stiti adevarul? Si la ce v-ar folosi daca ati afla ca, de fapt, nu am primit nici flori, nici ceas, nici cheie si ca voi petrece Revelionul in trening si ca n-am nicio varianta de slujba pentru 2011?

, , ,

Lasă un comentariu

Daca nu te invidiaza prietenii, atunci cine?!

Invidiosi pe noul meu laptop, Bogdan Comaroni si Victor Roncea, fostii mei colegi de la Ziua, s-au apucat sa urzeasca drame familiale inexistente.  Comaroni (& http://www.agentia.org/) nu ma surprinde, deh, investigator, imbarligator, carcotas si clevetitor profesionist, ce sa-i faci! Desi nu exista tratament sau terapie pentru aceste deprinderi, n-ar strica sa incerce retetele Djunei Davitasvili pentru detoxificare spirituala….

Dar Victor….Victor, care a ramas cel mai bun prieten al meu in ciuda optiunilor si simpatiilor noastre politice atat de diferite….Oare ce-i lipseste lui Victor? Nevasta frumoasa are, copii reusiti asijderea, pisica, masina nou-nouta, basca apartament luxos pe malul lacului Colentina. Ma intreb daca nu cumva s-a mutat acolo pentru a fi mai aproape de preferata lui Mona Bica, o alta fosta colega de-a noastra, de care este nefiresc de atasat. Cristina (sotia), Atentie! Stiu ca viata se vede uneori in alb si negru prin obiectivul ala al tau meserias, dar n-ar strica un plus de vigilenta…

Iata de la ce s-a plecat „Confidente. Despartire” si unde s-a ajuns „Facebook-ul i-a despartit! Jurnalista Camelia Tabacu ii spune adio sotului printr-o postare pe blog. Horia Tabacu este plecat din localitate. Chipurile pentru a lansa “Drumul pana la Piata Romana”. Dar unde? In Tahiti, in Lille sau la Satu Mare?” si „O familie de ziaristi ar putea fi destramata de vecinul Cornel”.

PS Am asa o banuiala ca in spatele comentatoarei „Olga” de la Chisinau se ascunde nimeni altul decat Roland Catalin Pena – Fefe, pentru cei zece-cincisprezece cititori ai ziuaveche.ro – care vrea sa-mi plateasca o polita mai veche, desi nu e exclus sa fie chiar Mihai Palsu…Fratilor, suntem in postul Sfantului Craciun, ce Dumnezeu!

, , , , , , ,

3 comentarii

Confidente. Despartire

Acum ca a iesit pentru totdeauna din viata mea ma simt…. Despovarata? Senina? Increzatoare? Linistita? Categoric: toate la un loc!

Ce sa va spun?! Ultimul an a fost cosmar. Varsta incepuse sa-si spuna cuvantul. Si la mine, dar mai ales la el. Nimic nu mai era ca inainte. Nu mai tinea ritmul, plus ca avea un gafait suparator, epuizant. Se opintea la orice pas, intepenea subit cand ii cereai sa faca un lucru si ramanea asa minute in sir. Si pana se urnea, uitam complet ce doream sa faca. Plus ca seara, dupa ce culcam copilul aveam chef de una-alta. Facea ce facea si, pana la urma, imi dadea de inteles ca l-am frecat destul toata ziua si e cazul sa-l las sa rasufle. Ma apucau nervii si preferam sa citesc decat sa insist prosteste. Ce naiba! Sunt om, nu stanca!

Poate si eu exageram. Dis-de-dimineata, pana sa se scoale copilul, hop pe el. Mda, poate ceream prea mult. Poate asteptarile mele devenisera din ce in ce mai mari. Dar ce era sa fac?! Ma obisnuisem asa: in fiecare zi de mai multe ori. Si ce nervi ma apucam cand il vedeam cat e de reticent, de indaratnic, de nazuros, lent si buimac. Uneori imi venea sa-l lovesc, sa-i trag pumni, sa-l zgarii cu unghiile, sa-l joc in picioare, sa-l maruntesc, sa-l imping de la etaj. Cu greu am rezistat acelor impulsuri nebunesti. Stiam, speram ca va veni si ziua in care nu vom mai sta impreuna la aceeasi masa.

De cate ori n-am zis “Gata, pana aici!” si totusi nu m-am indurat…Nu a fost o hotarare usor de luat, mai ales in vremurile astea cand ecuatiile au din ce in ce in mai multe necunoscute, cand e musai sa cantaresti bine, sa judeci la rece, fara prea multe sentimentalisme, sa vezi cum te afecteaza pe termen scurt, dar si pe termen lung.

Si am tot amanat pana in ziua in care ne-a vizitat vecinul Cornel, psihologul. Era o dupa-amiaza ploioasa. Sau sa fi fost in ziua aia in care inghetase totul? Nu mai stiu…Cert e ca l-am rugat sa ne ajute cu o imprimanta. Si si-a dat seama imediat. De cum a intrat pe usa! A vazut cat mi-e de greu si mi-a spus prieteneste, nu psihologiceste: “Bai, e naspa! De ce te chinui in halul asta? De ce-ti halesti nervii asa nemestecati? Eu zic sa pui punct!”,  “Oare chiar sa nu mai fie nimic de facut, Cornele?”, “Bai, ce naiba! Categoric nu! Mai devreme sau mai tarziu tot aici ajungi!” . Plus ca m-a asigurat ca nu o sa raman asa… fara. Ma ajuta el sa-l inlocuiesc. Si tot n-am fost capabila sa iau o decizie pe loc. M-am mai gandit o zi si inca una. I-am zis si maica-mii. Ca sa nu vina acasa in lipsa mea, sa remarce toate schimbarile astea si sa-mi reproseze ca nu i-am spus. Ca asa e ea! Mereu are ceva de comentat!

Si totul s-a rezolvat simplu, civilizat. Intr-o dimineata. Damblagiul a plecat. Acum il am pe EL:

PS Da, a fost dragoste la prima vedere. Suntem insa foarte, foarte la inceput. Incercam sa ne acomodam. Sper sa-l accepte si copilul! :))

, , ,

14 comentarii

Ce „obiect exceptional” o fi vazut telescopul Chandra in spatiul cosmic?

Cica aflam cam in patru-cinci ore. Cititi la http://calinhera.wordpress.com/2010/11/15/ce-a-vazut-telescopul-chandra/

Si la http://news.softpedia.com/news/NASA-To-Announce-Discovery-of-an-Exceptional-Object-in-Space-166524.shtml

, ,

5 comentarii

Al Treilea Razboi Mondial s-a fasait. Dar sa nu disperam: a inceput batalia pentru mostenirea lui Adrian Paunescu!

Acum de ce sa n-o spunem p’aia dreapta si sa nu admitem ca, dupa inmormantarea bardului de la Barca si fasairea celui de-al treilea Razboi Mondial, ne pastea primejdia unui plictis ucigator. Dar n-a fost sa fie nici de asta data! Pur si simplu cineva acolo sus ne iubeste si nu permite monotoniei sa intre cu bocancii in vietile noastre.

Asadar, A INCEPUT BATALIA PENTRU MOSTENIREA LUI ADRIAN PAUNESCU – O grefiera sustine ca este rodul unei „legaturi de dragoste extraconjugale” si da în judecata familia cerand stabilirea paternitatii. Ca sa va treaca plictiseala acumulata in ultimele zile, cititi: http://www.gandul.info/news/incepe-batalia-pentru-mostenirea-lui-adrian-paunescu-o-grefiera-da-in-judecata-familia-cerand-stabilirea-paternitatii-ea-sustine-ca-este-rodul-unei-legaturi-de-dragoste-extraconjugale-7708759

, , , ,

1 comentariu

Betie de vorbe si mirosuri

Prin erzatul de piata de la Academia Militara treceam eu si un vanticel neserios. Ceva mai departe am zarit o masina de politie partial camuflata de niste boscheti. Miroseau florile din coroanele depuse la statuie pe 25 octombrie, de Ziua Armatei. Mirosea si micuta armata alcoolizata a producatorilor agricoli care se luptase cum stiuse ea mai bine cu gerul primelor ore ale diminetii. Nu stiu ce treaba avea politia pe acolo, dar eu trebuia sa-mi aman cu o jumatate de ora intoarcerea acasa ca sa evit o intalnire cu mama care umbla din nou, de la o vreme, cu tot arsenalul de contre la ea.

 Am luat doua salate de la un domn vaduv, cat se poate de sincer de la bun inceput: “E 2,5 lei bucata. Sa nu-mi cereti sa las la pret, ca nu las! Mi-a murit sotia acum un an, doamna, si sunt tare necajit…Daca mai apuc sa vand doua-trei saptamani in piata si dup’ aia, pan’ la primavara, traiesc din pensia maica-mii. Eeeee, doamna, habar n-aveti ce greu o ducem noi la tara. Dvs poate aveti din ce trai, aici la oras, dar eu pan’ la primavara traiesc din pensioara maica-mii care are 80 si de ani”. Formulasem raspunsul si eram gata sa-l exprim cand nara neinfundata a reperat un abur de alcool care s-a intetit cand vaduvul s-a apropiat si mi-a varat salatele verzi in punga verde de la Mega Image. Am luat-o agale din loc, cu vaduvul, care inca mai avea ceva sa-mi spuna, pe urmele mele…

Si numa bine ce am scapat de dracu ca am si dat de ma-sa, care ma-sa, desi in celalalt capat al pietii, folosise fix aceeasi apa de gura:  „Doamna mea, daca are radacina, de ce sa nu-l plantati?!” . „Pai acum ce faceti, ma bagati la cheltuieli? Ca n-am ghiveci si ar trebui sa cumpar unul…Nu mai bine il pun direct la ciorba?”. Un argument egal cu zero pentru drosofila limbuta de la Academia Militara care vrea cu orice chip sa ma apuc sa plantez o legatura de leustean. O tine in mana ca pe un buchet de flori, o scutura din cand in cand, ii asaza frunzele si continua emfatic: „Haideti, doamna, ca aici nu e vorba de ghiveci. N-aveti pe acasa un borcan, o cutie de margarina, ce Dumnezeu! Uitati ce radacina frumoasa are! N-ar fi pacat sa nu-l plantati?! Va duceti frumos acum acasa si-l puneti in pamant, apoi luati doua-trei frunze si puneti la ciorba…” Imi vine sa-i zic: “ia-ti, nene, leusteanul – care, de fapt, nici nu mai e al lui, ci al meu din moment ce i-am platit deja 1,5 lei – si planteaza-ti-l tu undeva”. Si simteam cum raspunsul se pregateste sa iasa din mine precum glontul pe teava unei mitraliere, dar n-am vorbit pentru ca o mana delicata se scutura energic in raza mea vizuala. Era Angi, mama unor copilasi minunati, si am preferat sa raspund la salut. Am aruncat leusteanul meu verde in punga mea verde de la Mega Image peste salatele mele verzi, ranjind in sinea mea verde de furie: “micutule, a nous deux maintenant, de cutitul meu nu te mai scapa nici Invincibila Armada”.

, , , ,

Lasă un comentariu

Senzational! Femeia cu mobil din filmul lui Charlie Chaplin este din Romania!

Se saturase pana peste cap de 1928 si de hoinarit prin fata splendidului Mann’s Chinese Theatre de pe bulevardul Hollywood si a hotarat, in ciuda insistentelor lui Sir Chaplin, care ar fi vrut sa mai dea cateva sms-uri, sa se intoarca in timpul sau si la ea acasa. Mai exact la Sibiu, unde a fost imortalizata, zilele trecute, de cei de la USA Today, sectiunea Travel, in timp ce vindea macese, hrean si nuci. Si, bineinteles, vorbind la celular! Ca vorba aia, fie painea cat de rea, tot mai bun e semnalul in tara ta!

Sursa foto: http://www.usatoday.com/travel/destinations/2010-10-28-transylvania-romania-dracula_N.htm

, , , ,

5 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: