Pomana in Baragan

Drumul nu e tocmai usor cand afara ninge cu coduri galbene si portocalii. Pe DN2 termometrul indica -12 grade Celsius, dar coliva se simte bine. Motaie pe bancheta din spate ocrotita de bratele inmuiate de somn ale unei matusi pensionare. Iesim din padurea Sinesti si trecem apoi printr-o alta padure: cea a crucilor tot mai numeroase de pe marginea drumului. Sunt din ce in ce mai multe si mai aproape una de cealalta incat mai au doar putin pana sa-si uneasca bratele intr-o macabra hora a mortii. Stiu ca undeva in stanga e si cea a Laurei Stoica. Ca si-n alte dati, evit sa privesc intr-acolo.
La Cosereni, ne desprindem de DN2 si, daca nu as cunoaste cu ochii-nchisi stravechiul drum judetean, as crede ca am ajuns direct pe partie. Sunt portiuni cu gheata, damburi de zapada, iar intre localitati, in camp deschis, cucerim troian dupa troian. Se dau lupte grele, dar ingineria nemteasca invinge, gafaind, nametele de Baragan. Cale de aproape 17 de kilometri pana in comuna Axintele, ne duce cu derapaje usoare, sub privirile amuzate ale catorva babute zgribulite care s-au incumetat catre biserici, patinand si ele cu colivele lor cu tot. Vantul e aspru, taios, dusmanos si grabit. De mii de ani e asa. Lasa-l boalii, ti-ar zice orice batran de prin partile acelea, si tine drumul drept pana in locul in care pe vremuri era celebra Bomba, pravalie de unde femeile se aprovizionau cu gaz si chibrituri iar copiii cu biscuiti economici si dropsuri. Sunt cativa ani buni de cand Bomba a disparut iar barbatii care serveau cate un rom si se pierdeau in interminabile dezbateri agraro-filosofice s-au mutat pe la privatizati. Astazi, privatizatul european din Axintele te trece pe caiet, iti ia banii abia la pensie, uneori mai multi decat socotisesi tu iar cand vine garda infige lacatul in gratiile muscate de rugina, pierzandu-si pasii pe cate o ulita desfundata pe care pana si dracul se fereste sa-si puna copitele lui afurisite.
***
Dincolo de locul fostei Bombe se vad despuiate si crapate, in nuante de aramiu decrepit, zidurile rapciugoase ale fostei scoli primare din satul Bratia. Matusa lacrimeaza: “Doamne, cum a ajuns scoala noastra!”. Pe ulita spre biserica e mai adapost. Cainii latra isteric pe la garduri, dar agitatia lor tulbura prea putin linistea de lemn a satului inca somnoros si gandurile iti zburda aiurea printre crucile mute din cimitir.
In bisericuta cu ziduri mai albe decat zapada neteda de afara freamata frigul in cele cateva babute cu guri stirbe si maini boante, cu obraji sfichiuiti fara mila de vant si parliti de soare, care stau stranse una langa alta, se susotesc si chicotesc cu voci ragusite. Isi freaca mainile deasupra sobitei si bat marunt din picioarele inghetate. Umbre negre, infasurate in broboade de culoarea noptii, cu figuri si destine aproape identice. Miroase a zahar vanilat si a lemne arse, a gaz si a ulei incins. Parintele soseste tremurand din toate incheieturile. Freamatul femeilor se stinge si slujba incepe domol dar spre final cantarile, dirijate de frigului care ne intepeneste oasele, capata un tempo tot mai vioi. Intre tanarul preot si enoriasele sale e o complicitate duioasa; ele sunt ingaduitoare cu stangacia, cu graba lui iar el le invaluie din cand in cand cu priviri calme si usor supuse. “E tare cumsecade parintilii”, susura o mamaie.
La troparul “Vesnica pomenire”, cele 10-12 umbre negre isi unesc vocile intr-un cor al durerii. Bocetele lor irump ca un strigat de lupta. Jalea asta sfasietoarea te ia pe nepregatite, te scutura si te taraste dupa ea. Mortii sunt plansi cu lacrimi adevarate, numele lor rostite ca un suspin, in vreme ce clopotul de afara umple toata valea si urca pana-n varful dealului, purtandu-le lacrimile si tanguirile pana hat departe, in lumea de dincolo.

Iesim in cimitirul crucilor cu epoleti de zapada, ne risipim pe la morminte iar preotul trece pe la fiecare murmurand, cu buze amortite de ger, vesnica pomenire. Vocea sa tremurata e acoperita complet de glasul rasunator al clopotului care se zbuciuma iar in nestire. Buzele i se misca, dar nu se mai aude ce spune. Desi tanar, parintele e adus de spate iar frigul naprasnic ii stange oasele firave ca un corset. Are un zambet nesigur si maini de adolescent timid. De sub vesmintele cu fireturi apar cand in cand o pereche decolorata de blugi si doua botine lacuite care scartaie zapada cu mersul lor grabit. Vantul fosneste, ne ia la goana cu suflarea lui pizmasa iar cand nu mai are pe cine necajii, scutura bezmetic zapada brazilor din cimitir.
***
In biserica, focul din sobita metalica e atatat cu cateva bucati uscate si subtiri de salcam, dar caldura se raceste pana se ajunga la noi. Batranul cantaret la strana, cu parul mai nins decat brazii de afara, se vaita ca l-a lasat auzul, in timp parintele binecuvanteaza bucatele si iese grabit. Corul mamaicilor invorate il acompaniaza pana-n pridvorul unde se stinge si tacanitul botinelor lui lacuite.

Se impart pachete, se sufla in lumanari, iar in pahare se toarna tuica fiarta din doua foste jumatati de Coca-Cola in care s-au inecat prematur cateva boabe de piper negru. Fina Vasilica ma priveste complice, imi arata gingiile in care stau agatati eroic doi canini si puncteaza: “Ia, pune-mi, maica si mie nitica Coca-Cola”.
Coliva asteapta tacuta verdictul fruntilor imbrobodite ce se se apropie iscoditoare. Gurile stirbe molfaie cate un “bogdaproste”, iar mainile boante despica aerul inghetat si se retrag inclestate pe cate o caserola. Le privesc fascinata si as vrea sa le mangai obrajii uscati, sa le ating palmele aspre, sa ma las cuprinsa de bratele lor mirosind a busuioc si lemne proaspat taiate, in cautarea unor farame din mamaia mea. Biserica se goleste incet-incet, iar dascalul cu auzul pierdut deretica, stinge lumanarile cu buricele degetelor umezite, sufla-n candele si incuie in urma noastra.
Pe ulita pustie vantul ne zgaltaie si ne impinge pentru ultima oara. Tristetea se urca si ea in masina, dar gandurile zboara departe si se agata printre crengile unui batran corcodus din dosul unei casute albe din chirpici. Ramurile sale blande, noduroase si calde ca niste maini de bunic mi-au leganat toate fanteziile, nazbatiile de-o vara, iubirile de o vacanta si certitudinea ca suntem nemuritori. Astazi nici corcodusul nu mai e, nici casa, nici oamenii care umpleau batatura cu rasete, lacrimi si vise, cu doruri si amintiri care s-au revarsat in mine.

(o versiune a textului a fost publicata in ziuaveche.ro, in luna februarie 2010)

Putina zapada

Nuuuu, nu astept venirea iernii. Iarna in Bucuresti = ninsoarea care a venit pe neasteptate si iar ne-a prins nepregatiti, masina care a intepenit in parcare, mocirla inteligenta care stie pe unde se intra in ghete/cizme, trafic  bezmetic, tonele de haine pe care le cari zilnic, boschetarii de care te impiedici in scara blocului, agitatia nebuna de dinainte de sarbatori, lehamitea de dupa, apoi gropile de primavara, asflatarea, etc…Si noi cand mai traim?

Doamne, da-ne o iarna blanda si scurta! Pana ne aude Doamne-Doamne, sa privim iarna prin ochii copiilor nostri:

De Boboteaza, in curtea manastirii Antim, 2008