Archive for category Duhovnicesti

De 1 Decembrie, popas in cimitirul Manastirii Sihastria

 In 1998, in noaptea de 1 spre 2 decembrie, s-a stins din viaţă,  la Manastirea Sihastria, jud Neamt, Parintele Arhimandrit Ilie Cleopa. Avea 86 de ani si era una din cele mai luminoasa, mai blande si mai neprihanite figuri ale ortodoxiei. Vorba sa plina de dragoste, rostita din adancul sufletului, „Manca-v-ar Raiul!” ramane unica intre expresiile ortodoxiei noastre. In cele doua odaite ale sale de la Sihastria, impregnate de aceasta trecere maiestuoasa si nezadarnica pe pamant, miroase a Duh sfant.

Odihna bunului Parinte este vegheata de falnici brazi, vrednici strajeri ai cimitirului manastiresc – adevarat panteon al credintei si curateniei spirituale moldave. Caci tot aici dorm un somn dulce si racoros marele duhovnic Paisie Olaru, marele carturar Ioanichie Balan, plecat la Domnul in noiembrie 2007, ieroschimonahul Onufrie Frunza, un parinte al tacerii, al lacrimilor si al meditatiilor duhovnicesti, Monahul Marcu, un parinte ce a patimit pentru convingerile lui religioase 18 ani de inchisoare si s-a invrednicit de multe cercetari si mangaieri dumnezeiesti, fratii Parintelui Cleopa, Parintii Gherasim si Vasile, primul facand mii de metanii si dormind intr-un sicriu pentru a avea pururea cugetarea la moarte, iar al doilea invrednicindu-se sa fie chemat la cele ceresti de insasi Maica Domnului. Apoi Protosinghelul Ioanichie Moroi, un parinte mult postitor si nevoitor, binecuvantat de Dumnezeu cu mari daruri, Parintele Paisie Nichitenco, un calugar simplu, invrednicit de Dumnezeu cu darul rugaciunii celei de foc a inimii, Parintele Irineu Protcenco, un om al rugaciunii interioare, al pacii si al tacerii, mare iconar din Ucraina, care si-a gasit linistea la Manastirea Sihastria, unde a atins apogeul creatiei sale, impodobind cu icoane minunate paraclisul manastirii si multi alti parinti care ne indeamna sa le urmam credinta, sa nu uitam ca suntem trecatori pe acest pamant.

sursa http://sihastria.mmb.ro/

Anunțuri

, , , , ,

7 comentarii

La mormantul lui ARSENIE BOCA. Parintele a lasat cu limba de moarte ca nimeni sa nu se atinga de osemintele lui „pana la a doua venire a lui Hristos”

21 de ani de la moartea Parintelui

Sfantul Ardealului, Soarele si Luna ortodoxiei romanesti, s-a stins la 28 noiembrie 1989 in chilia sa de la metocul manastirii Prislop (asezamant din orasul Sinaia). Oficial, decesul Parintelui a survenit in urma unor probleme de sanatate, dar cauzele mortii sale sunt inca invaluite in mister.

Se spune ca Parintele ar fi fost chemat de Ceausescu cu cateva luni de zile inainte de moarte si i-ar fi spus acestuia: „Vezi ce faci, ca nu este bine, da-le mancare la oameni, da-le libertate, ca nu e bine”. Dupa ce a iesit de acolo, l-a urmarit Securitatea si la iesirea din Bucuresti au fost somati sa se opreasca. Soferul nu voia, dar Parintele i-a spus: „Opreste, ca te impusca, te omoara, si tu ai copii. Pe mine o sa ma maltrateze, dar de mine nu ramane nimic in urma”. Si atunci soferul a oprit. Au venit doi securisti, l-au scos din masina, l-au mutat intr-o alta, ulterior fiind predat fara suflare maicutelor la Sinaia, conform marturiilor aparute dupa caderea comunismului. Cum a decurs maltratarea parintelui nu se stie exact, dar cu siguranta a fost supus unor torturi ingrozitoare, spune Dan Lucinescu in cartea sa “Parintele Arsenie Boca, un sfant al zilelor noastre”. “Degetele mainilor i-au fost distruse. Aratatorul de la mana dreapta a fost singurul scos din patrafir, in sicriul Parintelui, pentru a fi sarutat. In mod normal, mai ales in cazul unui duhovnic atat de iubit de credinciosii lui, se scoate intreaga mana. Pe figura Parintelui, al carui corp era asezat in sicriu, la Manastirea Prislop unde a fost ingropat, se vedeau pe pometii obrazului arsuri circulare, in diametru de cca doi cm, iar pielea fetei avea urmele unor traumatisme” (sursa citata).

Inmormantarea a avut loc pe 4 decembrie 1989. Parintele era imbracat in haine preotesti, vesminte pe care nu le mai purtase din 1959, cand i s-au inscenat niste nereguli financiare pentru a fi scos din monahism si indepartat de la altar. Ucenicul sau, Presfintitul Daniil Stoenescu, acum episcop in Varsetul Voivodinei (Serbia), isi aminteste ca la ultima lor intalnire de la Prislop, din decembrie 1988, Parintele a plans si a profetit: „Imi pare rau pentru voi. Frica e de la diavol… Imi pare rau pentru voi. Vor cadea multi dintre cei alesi. Va vor pune impozite, taxe si alte dari. Nu veti mai putea fi sfinti… Acum nu mai e timpul sfintilor. Acum începe timpul mucenicilor”. Dar Parintele continua sa ne vorbeasca prin profetiile si predicile scrise pe zidurile bisericutei Sfantul Nicolae de la Draganescu. Tot acolo se afla si profetirea mortii domniei sale, atat de subtil (si totusi atat de limpede) formulata prin zugravirea mortii martirice a Sfantului Stefan cel Nou, praznuit tot la 28 noiembrie si al carui destin semana izbitor cu cel al lui Arsenie Boca.

Lacrimi si sfinti la Manastirea Prislop

SORIN PREDA, Formula AS (un reportaj superb scris in 2009, cand s-au implinit doua decenii de la moartea Parintelui)

Exista o zi aparte de sfarsit de noiembrie, cand Tara Hategului se trezeste mai devreme ca de obicei, in tanguirea unor clopote ce cheama parca toata suflarea Ardealului la parastasul parintelui Arsenie Boca. Exista o zi anume in an, cand toate drumurile Hategului se astern grabite spre Prislop, umplandu-se de o mare nesfarsita de oameni si flori. Pe 28 noiembrie, la Prislop, florile sunt biletul de intrare in manastire si semnul de recunoastere intre pelerini. Pe 28 noiembrie, irisii imperiali, daliile galbene si craciunitele imprejmuiesc mormantul parintelui, ca un acoperamant de lacrimi multicolore – acoperamant delicat si plin de scanteieri tomnatice, asa cum era odata chipul transfigurat in rugaciune al celui numit inca din timpul vietii „sfant” si „duhovnic al Ardealului” – parintele Arsenie Boca.

 O apasare pe umar

Inca inainte de a ajunge la Prislop si de a patrunde pe portile deschise solemn, ca o Psaltire, am simtit deodata o apasare asternuta bland pe umarul meu; am simtit ceea ce multi pelerini dau marturie ca simt: prezenta si ocrotirea nevazuta, abia perceptibila, a parintelui – ajutorul si rugaciunea sa. Nu stiu cum am razbit prin multimea adunata in jurul soborului de preoti, pentru a asculta slujba de pomenire si cuvantul Prea Sfintitului Daniil – vechi si incercat ucenic testamentar al parintelui. Nu stiu cum am strabatut drumul pana la cimitirul din deal si cine mi-a condus pasii.

Stiu doar ca la mormantul parintelui m-am cutremurat, ochii mi s-au umezit de lacrimi si o sfiiciune lina si curata m-a stapanit un timp, sub privirile deloc mirate ale pelerinilor care vegheasera crucea ieromonahului Arsenie toata noaptea, de-a dreptul sub cerul liber.

La sfarsit de noiembrie, de ziua parintelui, la Prislop se petrec lucruri ciudate si minunate in acelasi timp. Cateodata, pe scoarta unor copaci apare semnul crucii; cateodata, o lumina alb aurie te insoteste pana la pestera Sfantului Ioan de la Prislop, iar bradul din fata bisericii se umple, uneori, de parelnice globuri stralucitor transparente, spre uimirea si cutremurul credinciosilor adunati la slujba. De ziua parintelui, cu precizia unui ceasornic stelar, se mai petrec doua lucruri, pe care cei mai vechi pelerini le traiesc aievea, de fiecare data: pe 28 noiembrie, vremea se indulceste negresit (fie ca e deja zapada sau ploaie indesita dusmanos cu moina), iar drumul pana la manastire se arata atat de usor si fara poticnire, incat toti credinciosii dau marturie ca, de fapt, nu au calatorit pe osteneala picioarelor lor, ci intr-un zbor neobisnuit, in chiar causul palmelor sfintite si ocrotitoare ale parintelui.

Citește restul acestei intrări »

, , , , , , , , , , , , , , ,

139 comentarii

Incredibila poveste de viata a parintelui ADRIAN (spusa de Sorin Preda)

Cand am auzit ca parintele Adrian Fageteanu a parasit Manastirea „Antim” m-am cutremurat. Bucurestiul cel zgomotos, apucator si trufas ramanea fara ultimul sau mare duhovnic. Decizia parintelui de a se retrage in munti, la cei 92 de ani ai sai, mi s-a parut nu numai un act de mare curaj, dar si o pedepsire teribil de aspra a indiferentei, a nepasarii noastre. Il stiam, dar fara sa-l cunosc.

Ii vorbeam, cerandu-i cuvant, dar fara a ma apropia de el. De fiecare data, il gaseam in biserica, in strana cea mai umila, langa intrare, langa pangar, cautand umbra care sa-l acopere. Mereu spovedea pe cate cineva – femei batrane si tineri deopotriva. Ore in sir ramanea in aceeasi pozitie – aplecat pe o parte, nemiscat, ascultand cu toata fiinta lui, cand si cand tresarind tulburat de cele auzite. Nu stiu de ce nu am indraznit sa fac pasul necesar catre el. Parintele avea renumele de duhovnic aspru, care dadea canoane grele, calugaresti. Acum, imi pare rau. Darzenia lui monahala ascundea, de fapt, un suflet duios si dulce ca mierea de padure. La fel de rau imi pare ca (fie si cu un oftat) l-am judecat ca ne parasise pentru chilia sa pustniceasca. A trebuit sa merg la noua sa casa, in tampla muntilor din defileul Jiului, ca sa-mi dau seama ca parintele Adrian plecase tocmai pentru a fi mai aproape de noi. Plecase ca sa se roage intens si fara odihna, pentru slabiciunile si mantuirea noastra.

Citește restul acestei intrări »

, , , ,

Lasă un comentariu

Pe 16 noiembrie se nastea, in urma cu 107 ani, marele teolog roman DUMITRU STANILOAE

Sorin Preda, Formula As ( 2003)

Despre parintele Staniloae am aflat tarziu, prin anii 80, cand cineva s-a oferit sa-mi imprumute unul dintre volumele Filocaliei, indemnandu-ma: „Citeste! E o carte rara!”. Pe vremea aceea, cuvantul rar era pentru mine sinonim cu interzis. Nu eram departe de adevar. Nu doar textul in sine era tinut sub obroc politic, ci si numele traducatorului, care m-a uluit cu eruditia sa, cu acribia savanta a notelor de subsol si a studiilor introductive. Era parintele Dumitru Staniloae, batranul bland si smerit din cale-afara, pe care aveam sa-l vad zece ani mai tarziu la televizor, intr-un scurt interviu luat cu ocazia numirii sale in Academia Romana. A fost o adevarata revelatie. Batran ca veacul, putin la trup si cu parul albit de zapada anilor, parintele umplea ecranul. Fara nici un efort aparent, rostea cuvintele mangaindu-le parca, starnind o vijelie blanda de sensuri, de profunzimi intelectuale. As fi vrut sa-l cunosc, dar din jena sau din alte pricini nelamurite, am amanat. Din toate, am ramas cu un regret enorm. Am ratat sansa de a fi, macar o clipa, contemporan cu un mare ganditor ortodox, cu un intelept. Acum, cand deja se implinesc zece ani de la disparitia sa si o suta de la data nasterii sale, nu ne ramane decat sa ni-l imaginam dupa puterile noastre, citindu-i cu atentie cartile sau ascultand aducerile-aminte ale celor care l-au cunoscut cu adevarat si l-au insotit in cele mai grele momente din viata sa.

Ultima rugaciune

Stam la o masa rotunda, ca o imensa paine de test. De jur imprejur, multime de scoarte si obiecte taranesti vechi si migalite in felurite culori de rosu, alb sau negru. Poza parintelui, absent surazatoare, sub care scrie: „Centenar Dumitru Staniloae – Stravezimea credintei in viata taranului roman” ne priveste dintr-un colt. Suntem intr-o sala a Muzeului Taranului Roman, chiar in biroul celui care a fost pictorul Horia Bernea – prieten si admirator nedezmintit al parintelui. Alaturi, in stanga noastra, Lidia Staniloae (fiica marelui carturar) are o tresarire de neincredere la vederea reportofonului. Ne cere sa-l oprim. Prefera o discutie libera, lipsita de constrangeri jurnalistice. Asteapta prima intrebare si pare putin surprinsa cand incepem cu sfarsitul, cu ultima imagine si ultimele cuvinte ale parintelui. Nu e usor. Chiar si acum, dupa 10 ani, amintirile dor. Rana e inca deschisa. L-a vazut cu doar doua ore inainte de a muri. Intins pe patul sau de suferinta, zambea cum numai el stia sa zambeasca – un suras ca o ofranda de bunatate. Camera apasatoare de spital, cu ferestre zabrelite si tavan inalt, parca disparuse. Se simtea bine. Nu-l mai chinuia nici o durere. Ca de obicei, se gandea la altii, nu la sine. Se gandea la oboseala studentilor medicinisti care ii vegheau necontenit somnul. Se gandea la necazurile prin care trecea o ruda apropiata si voia sa o ajute cu ceva bani. „Stiam ca sfarsitul il pandeste cu lacomie, dar nu credeam ca e atat de aproape. Inviorat si cu o voce hotarata, mi-a cerut sa nu mai stau langa el, ci sa merg la varul nostru, aflat la mare stramtoare. De fapt, voia sa ramana singur. Voia sa se pregateasca pentru ultima rugaciune. Cand m-am intors la spital, tata nu mai era. A plecat dintre noi asa cum a trait – senin, impacat cu sine si cu toata lumea, fara dureri, fara regrete. Ultimele lui cuvinte le-a rostit ca un testament. Vorbea despre cum sa vorbim neincetat cu Maica Domnului. Le-am publicat in cartea aparuta la Editura Humanitas. Sunt doua pagini dense, esentiale. Analizandu-le, profesorul Emilian Popescu de la Sibiu a ajuns la concluzia ca se aseamana cu ultimele cuvinte rostite de sfinti inaintea mortii. Unii spun ca acesta ar fi un semn al sanctificarii sale viitoare. Mi-e greu sa ma pronunt. Parca e prea devreme si, oricum, nu asta isi dorea tata. Singura lui dorinta era sa fie un crestin adevarat, sa-L merite pe Hristos, oriunde si oricand, in tot ce face”.

Citește restul acestei intrări »

, , , , , , , , , , ,

1 comentariu

Parintele Adrian Fageteanu la 98 de ani!

Adevaratul patriarh al ortodoxiei noastre este Adrian Fageteanu, care astazi implineste 98 de ani de viata frumoasa, neintinata, traita sub semnul demnitatii si absentei totale a compromisurilor.  67 din anii domniei sale, parintele Adrian i-a inchinat lui HRISTOS. Sarutam blandetea mainilor voastre preasfinte parinte si sa ne traiti intru multi ani!

Parintele Adrian Fageteanu (Alexandru pe numele de botez) s-a nascut la 16 noiembrie 1912 in Deleni – Cernauti (Bucovina de nord). A urmat Facultatea de Drept din Cernauti, pe care a absolvit-o in anul 1934. In urmatorii sapte ani a fost comisar de politie in Falticeni, iar apoi seful biroului local al Sigurantei. Era un politist bun si dur. Cariera sa de pana atunci nu prevedea prin nimic intorsatura pe care i-o va lua viata.
Printr-un complex de imprejurari, in februarie 1941, a fost condamnat abuziv la inchisoare, pentru participare la „rebeliunea legionara”, desi nu era inscris in Miscarea Legionara si nici nu s-a razvratit. Ceva mai tarziu, generalul Ion Antonescu, conducatorul statului, a dat ordin sa fie eliberati din inchisoare toti detinutii politici care vor sa mearga pe front in linia intai. Alexandru Fageteanu s-a inrolat si a cazut ranit grav la Stalingrad. A scapat printr-o minune divina. Pe cand zacea aproape mort, a fagaduit ca daca va supravietui i se va darui cu totul lui Dumnezeu. In 1943, s-a calugarit la Putna, sub numele de Adrian. A urmat Facultatea de Teologie din Cernauti. In 1947, s-a inscris la Facultatea de Filosofie din Bucuresti si s-a mutat la Manastirea Antim, unde a facut parte din „Rugul Aprins” – asociatie cultural-duhovniceasca animata de ziaristul Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil de mai tarziu). Dupa interzicerea „Rugului Aprins”, s-a retras la Manastirea Govora si apoi la Crasna, alaturi de Sandu Tudor. Au fost arestati amandoi in 1950, sub acuzatia ca organizeaza o rezistenta anticomunista. Condamnat la opt ani de temnita grea, la recurs i s-a diminuat pedeapsa. A suferit in inchisorile de la Fagaras, Jilava, Canal si Aiud. Eliberat in 1956, a mers la manastirea Lainici si apoi la Slatina, de unde a fost din nou arestat, in februarie 1958, cu lotul „Rugul Aprins”. In 1959, a fost condamnat la 20 de ani de munca silnica. Dupa 1964, cand a fost eliberat, cu decretul de amnistie generala, a trecut prin mai multe manastiri, ramanand mai multi la Lainici, in Gorj, si la Antim. In anul 2003, batran si bolnav, a urcat in munte, la Locurele – Gorj, unde inca se nevoieste.
Claudiu Tarziu pentru Formula As (http://www.formula-as.ro/2010/933/spiritualitate-39/mari-duhovnici-romani-pr-adrian-fageteanu-12832)

Citeste si https://intamplarisavante.wordpress.com/2010/10/24/la-manastirea-antim-au-trait-doi-imparati/

Sursa foto: http://www.razbointrucuvant.ro/category/parinti-si-invatatori/parintele-adrian/

, , , ,

Lasă un comentariu

La Manastirea Antim au trait doi Imparati

A fost odata, in vremea in care sfintii batatoreau pamanturile prafoase ale Bucurestilor, a fost (si inca mai este) o curte; o curte veche de sute de ani, dincolo de zidurile careia timpul rataceste posomorat printre blocurile comuniste ce strajuiesc Bulevardul Unirii si fosta mahala a popii lui Ivascu ramasa in urma vremii sale. O curte in care zgomotul devine tacere, nelinistile se cumintesc iar gandurile se supun ascultatoare.

In curtea aceea, sub doua salcii pletoase, m-am ascuns de arsita innebunitoare a unei zile de vara si de mine. Aveam 17-18 ani si orbecaiam intr-un hatis de ezitari, de spaime care cresteau si certitudini care se sfarmau. Si-n haosul acela a aparut – discret, retinut, cu batranetea pornita de veacuri pe urmele lui, dar incapabila sa-l ajunga din urma vreodata – Parintele Adrian. Cu barba ninsa, cu ochii sai inrourati, dar raspandind lumina, m-a cantarit din cap pana-n picioare. M-a chemat apoi, intr-o dimineata cand zorii amortisera in asternuturile arctice ale unei nopti de februarie, intr-un semiintuneric de strana, unde m-a ascultat, fara macar sa clipeasca, ca si cum cine stie ce lucruri nemaipomenite auzea. Lumina diminetii se leaga, in amintirea mea, de o ameteala care facea ca biserica sa se invarta. Parintele a soptit ingrijorat: “Esti foarte palida. Vrei sa iesi putin la aer?”. Am mers pana-n pridvor si am strans in brate, cat am putut de tare, una din coloanele de piatra. Mi-am lipit fruntea infierbantata de piatra inghetata iar lumina care a risipit umbrele noptii m-a surprins asa, imbratisand o bucatica dintr-o biserica mai rece decat fiorii diminetii. Ma simteam rascolita, ravasita, ca si cum cineva imi umblase prin sertare, le curatase si asezase totul intr-o ordine care stinsese vacarmul interior. M-am intors langa parinte si m-am minunat cata lumea era in biserica. Iar eu nici macar n-o vazusem…

Scotocind prin amintiri descopar cat de tare m-a fascinat, ma fascineaza inca, firescul generozitatii, simplitatii parintelui. Era imposibil sa depistezi in fiinta lui, oricat de mult i-ai fi stat prin preajma, cea mai vaga farama de vanitate, de afectare in certitudinea, in darzenia pe care le degaja. Pasii sai apasati lasau in urma dare de lumina. L-am rugat, la un moment dat, sa vina sa ne faca o sfestanie. A venit cu troleibuzul si tot asa a plecat, neclintit in fata propunerii de a urca intr-un taxi. A mancat cu noi la masa iar noi i-am sorbit cu nesat smerenia, totala lipsa de ezitare si de graba. Priveam obsesiv servieta lui neagra, uzata, cu inchizatoare metalica usor ruginita, in care isi transporta, cu mana netremuratoare, Cartea Sfanta si patrafirul. Nu stiu de ce mi se parea o prelungire a fiintei lui si ma inundau valurile unei duiosii fara leac pentru batranul acesta micut de statura si adus de spate, croit dupa tiparul inteleptilor care-si pleaca urechea pentru a asculta, pentru a patrunde labirinturile sufletului omenesc.

Farama asta de om sprijinea, cu taria si neclintirea unei stanci, nevolnicia altora, alina si vindeca fara odihna. A fost dascal, indrumator, parinte, duhovnic, confident al celor care am trecut pe acolo. Mijlocitor discret, prieten devotat, generos al tinerilor cu care era ingaduitor, iertandu-le adesea nepriceperea si repezeala, temperamentul vulcanic si derapajele involuntare. Apropierea, atingerea evlaviei sale raman de-a pururi o amintire cu miros de liniste. Se mai necajea uneori cand oamenii dadeau buzna, cand se ingramadeau si se amestecau abrupt in treburile lor calugaresti, rapindu-le pana si timpul pentru rugaciune. Trecea uneori ingandurat, cu mainile la spate si parca nu vedea pe nimeni. Apoi il zareai din nou aplecat asupra vreunui binecredincios care-si murmura spovedania.

In ultimii opt ani l-am mai vazut doar prin fotografii si in filmulete postate pe internet. A plecat de la Antim pana sa se implineasca anul de la trecerea la cele vesnice a staretului Sofian Boghiu. Abia dupa ce s-a dus la schitul Locurele din Gorj am aflat ca i se mai spune si Fageteanu. ADRIAN FAGETEANU. Astazi mi se pare la fel de darz, de hotarat. Oficial va implini, pe 16 noiembrie, 98 de ani. Dar viata domniei sale nu se masoara in ani, caci in realitatea Parintele Adrian e un patriarh din Vechiul Testament, nemuritor trimis printre oameni de rand, pe care ii sustine cu neprihanita candoare.

Pe preabunul, preainteleptul parinte arhimandrit Sofian Boghiu (foto  sus centru) il jeleste inca amarnic nu doar poporul de credinciosi de la Antim, ci toti cei care i-au cunoscut marinimia, frumusetea, intelepciunea, din alte imprejurari, care au intrat poate ocazional sub impresia de nesters a glasului sau mangaitor, bland, curat, limpede, exact asa cum trebuie sa fie glasul sfintilor. Emana bunatate, smerenie, ravna si multa, multa, nesfarit de multa iubire, preablandul parinte. Si va spun, asa cum ar spune, daca ar fi intrebati, mii de oameni, ca nu l-a chemat Sofian Boghiu, ci Sofian Lumina, Sofian Bunatate, Sofian BucaticadeRai, Sofian Painea lui Dumnezeu. A fost nu iubit, ci adorat efectiv, avea nu frati si surori intru Hristos, ci fanatici pentru el si pentru felul in care raspandea cuvantul lui Hristos, pentru vorbele tulburatoare, unice despre Maica Domnului, Cea Grabnic Ajutatoare („Ea se roaga cu adevarat si rugaciunea Maicii e primita de Fiul sau, caci Fiul sau e Dumnezeu plin de dragoste”, P. Sofian). A fost pictor de biserici, dar cea mai importanta lucrare a sa ramane, fara indoiala, credinta pe care cu atata bucurie a pictat-o in sufletul oamenilor.

“Ce m-a impresionat la Parintele Sofian, inca de la venirea mea la manastirea Antim acum peste 60 de ani, a fost acribia cu care citea pomelnicele credinciosilor. Se identifica aproape cu omul necajit care-I cerea sa se roage pentru el sau pentru cei apropiati. Intampina pe fiecare cu intelegere si dragoste, si-si asuma durerea lui. (…)Uneori mi se parea ca Parintele Sofian era exagerat cand facea milostenie sau cand prelungea timpul spovedaniei pana dupa miezul noptii, daruind tuturor un ajutor, un sfat, o incurajare…L-am pretuit foarte mult, el fiindu-mi duhovnic din anii ’46-’47. M-a primit din nou cu bucurie in obste la Antim dupa ce am fost in puscarie si m-a sfatuit mereu cu intelepciune, temperandu-mi de fiecare data revoltele si firea mea iute” (Ieromonah Adrian Fageteanu in cartea “Un iconar de suflete – Parintele Sofian Boghiu”)

Au fost toate acestea si mult mai mult decat atat, ca uneori cuvintele-s prea putine, neputincioase cand li se cere sa povesteasca despre astfel de iubitori de Dumnezeu!

***

Multe s-au schimbat in decursul timpului…dar cum ar fi posibil sa nu iubesti Antimul cand stii, cand ai vazut aievea ce vizionari, ce profeti si-au avut salasul acolo?! Chiar daca au trecut ani buni de cand acesti mari duhovnici s-au dus de la Antim, dupa cum a oranduit Domnul, amintirea lor e nepieritoare. Locul acela a ramas impregnat de ei, de trecerea lor…

Acolo alerg de fiecare data cand ma apuca dorul acela sfasietor de Hristos. In curtea aceea miroase a trecut, a liniste si a impacare, acolo se produce o desprindere, o rupere a paramelor, o eliberare care ingaduie trairi ce nu mai pot fi negate…Imping cu putere usa masiva, greoaie, din lemn de stejar, atat de frumos sculptata, dupa cum se zice, de chiar mainile ctitorului sau, marele ierarh Antim Ivireanu, si imi urmez calea.

Acolo, in stanga altarului, o gasesc uneori pe mama ingenunchiata, murmurandu-si rugile. Ma lipesc de una din coloanele din naos si astept sa ma cutremure vocile care-l slavesc pe Dumnezeu. Si nu sunt voci de oameni. Sunt serafimi si heruvimi, arhangheli si sfinti care lauda numele Domnului, soptindu-ti iar si iar ca sa pricepi ca “Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne va intra în Impărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei, 7:21).

Iar la plecare, strang din nou in brate una din coloanele din pridvor iar racoarea ei ma binecuvanteaza la fel ca intr-o dimineata de demult. Si parca-i vad aievea pe toti cati slujeau in biserica sau treceau prin curte, cu pas domol sau mai apasat, dupa cum le era si firea: blajinul, smeritul Teofan (acum IPS, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei), grabitul Teodosie (in prezent IPS, Arhiepiscopul Tomisului), protosinghelul Irineu Curtescu (duhovnicul mamei mele, dus si domnia sa prin 2008 la o manastire din Alba) a carui plecare i-a lasat, de asemnea, neconsolati pe multi binecredinciosi, dar si pe mucalitul parinte-calugar Sofian (care mi-a scufundat-o, in cea de-a treia zi a primaverii lui 2002, pe Alexandra in cristelnita pentru ca anul urmator sa fuga de nebunia bucuresteana, sa se mantuiasca la Sihastria; prin 2007, am intrebat de dansul acolo, dar am aflat ca a fost ales staret la o manastire din Vrancea).

Manastirea Antim isi duce insa mai departe destinul sau aflat sub binecuvantarea tuturor sfintilor, dupa cum ii e hramul. Un destin din care au fost parte atat de importanta Parintii Sofian Boghiu si Adrian Fageteanu. Cu perii lor de zapada, cu straiele lor cernite, cu vocea fara umbra de indoiala, cu maini blande, de bunici si de imparati, cei doi mari duhovnici au zdrobit bolovanii impotrivirii si nevolniciei, netezind atatea si atatea carari catre Domnul.

Parinte Sofian, roaga-te pentru noi pacatosii! Parinte Adrian, ne iarta si ne sprijina in continuare…

, , , ,

6 comentarii

Un interviu trecut aproape neobservat revine in atentie. Parintele Rafail despre tatal sau Constantin Noica: „inca nu pot sa citesc cartile tatei, fiindca nu pot intelege filosofia”

Prietenul Victor Roncea readuce in atentie un minunat interviu cu Parintele Rafail, publicat pe crestinortodox.ro in ianuarie anul trecut. Parintele Rafail este fiul lui Constantin Noica si al primei sotii a marelui filozof, englezoaica Wendy.  Sora sa mai mica, Alexandra Noica-Wilson, a publicat la Humanitas, in urma cu cativa ani,  un emotionant volum despre dureroasa ruperea a familiei si despre plecarea din Romania, in 1955, aflata inca sub teroarea sovietica – Treziti-va, suntem liberi! (l-am citit si vi-l recomand). Trei ani mai tarziu, in 1958, reputatul filozof, ramas fara sotie si cei doi copii, avea sa fie desemnat cap de lot in procesul intentat elitei romanesti si condamnat la 25 de ani de munca silnica.

Din putinele informatii care circula pe net rezulta ca revenirea la ortodoxie a Parintelui Rafail (Razvan pe numele sau de botez, nascut in 1942) s-a produs in 1961 iar tunderea in monahism in 1965, la manastirea Essex din Anglia. „Şi la puţină vreme după întoarcerea mea la Ortodoxie, mi-a venit şi chemarea călugăriei, pe care am simţit-o ca fiind răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie şi, cu timpul, am înţeles că moartea deţine sensul vieţii şi văd acum că existenţa noastră aici, pe pămînt, nu este decît un al doilea stagiu al trecerii noastre dintru nefiinţă întru ceea ce ne cheamă Dumnezeu, fiinţa lui Dumnezeu, adică veşnicia„, preciza parintele in urma cu aproape doua decenii. Se intoarce in Romania dupa 38 de ani, in 1993, pentru o scurta vizita, dar hotaraste sa ramana. Iata ce spune Alexandra Noica despre parintele Rafail, care traieste intr-o sihastrie in Muntii Apuseni: „Este o binecuvântare pentru noi, îi simţim rugăciunile” (Jurnalul National). Parintele Rafail coboara rar din munti (o data sau de doua ori pe an, mai ales in zona Alba Iulia), cand este invitat la vreo conferinta pe teme religioase. Salile in care conferentiaza devin neincapatoare pentru multimea venita sa-i soarba vorbele. Potrivit crestinortodox.ro, Patriarhia Romana l-ar fi vrut episcop, dar parintele Rafail a respins oferta, cu eleganta si  fermitate. Acest lucru arata nu o fuga de responsabilitate, cat o simplitate si o autentica smerenie, asemeni sfintilor de odinioara, care fugeau din cetate atunci cand li se propuneau functii sau onoruri.

Parinte Rafail, spuneti-ne ceva despre filosoful Constantin Noica, tatal Dumneavoastra.

 – Nu prea stiu ce sa va spun. Pe tata l-am cunoscut foarte putin, fiindca din copilarie, nu stiu in ce an, au divortat parintii mei. Tata, fiind din neam de mosieri, iar mama avand origine „nesanatoasa”, fiind engle­zoaica, s-au gandit ca, daca se despart, o sa riscam mai putine lucruri care ne amenintau in regimul co­munist si poate ca si mama se gandea sa-si recastige cetatenia britanica si sa ne ia si pe noi, copiii, in li­bertate, sa ne dea o educatie.

 La un moment dat, tata a avut domiciliu fortat in Campulung Muscel, iar noi ramasesem in Bucuresti. In ’55 s-a repatriat mama si ne-am dus si noi, copiii, la ea. L-am cunoscut putin. Dupa moartea lui, din ar­ticole, am vazut ca era mai mult decat ce credeam eu. Ma gandeam, de exemplu – o sa va marturisesc si asta – ce face un filosof acum in Romania lui Ceausescu ? Adica, „tara arde si baba se piaptana”, cum se zice. Dar mi-am dat seama ca nu era asa de simplu si ca a fost si acolo o pronie a lui Dumnezeu. Filosofia lui nu o inteleg si inca nu pot sa citesc cartile tatei, fiindca nu pot intelege filosofia.

 De cand a iesit din inchisoare, din ’68, tata ne-a vizitat insa, in Anglia de trei ori si, in felul nostru, ne-am inteles din ce in ce mai bine pana cand, in ’85 sau ’86 cred, cand a venit ultima oara, ne-am despartit intr-o intelegere adanca, intr-o armonie adanca, pe ca­re nu o puteam exprima in cuvinte, fiindca altul era limbajul lui, altul al meu. Dar simteam pe dedesubt un alt curent care ne unea si, intr-un fel, simteam in chemarea mea o mostenire de la tata. Poate simtea si el, dupa cum s-a si exprimat, o implinire a lui prin fiul sau, care a venit la alta filosopfie, la alta cultura.

Citește restul acestei intrări »

, , ,

Lasă un comentariu

Parinte Sofian, ce dor ne e de bunatatea fiintei voastre!

„Părintele Sofian Boghiu a fost o făclie de înviere a sufletelor, mai ales în anii cei grei ai comunismului. A ridicat mulţi oameni căzuţi spiritual, a încurajat mulţi deznădăjduiţi, a luminat şi călăuzit pe calea mântuirii multe suflete dezorientate, a înnoit şi înfrumuseţat viaţa celor care i-au urmat sfatul părintesc. A reflectat prin slujirea şi viaţa sa, ca preot şi predicator, ca duhovnic şi păstor, ca rugător şi pictor, icoana Păstorului celui Mare, imprimând în faptele lui virtuţile slujirii lui Hristos: smerenia, blândeţea, înţelepciunea, dar mai ales iubirea de Dumnezeu şi de oameni“. (PFP Daniel in cartea „Un iconar de suflete – Părintele Sofian Boghiu).

SOFIAN BOGHIU, 7.10.1912 – 14.09.2002 (ziua Inaltarii Sfintei Cruci). Au trecut opt ani de cand preablandul parinte Sofian nu mai e printre credinciosii care se uitau la el ca la un apostol. Manastirea Antim e la fel de frumoasa, dar chemarea la Domnul a marelui sau duhovnic a lasat un gol imens, adancit apoi si prin plecarea parintelui Adrian Fageteanu la schitul Locurele din Gorj. Dar cine poate sa uite vreodata cat de frumos vorbea preabunul parinte despre Maica Domnului?! Fragmentul de mai jos ramane poate unic in analele ortodoxiei noastre prin mesajul profund, prin continutul tulburator, prin indemnul fierbinte de a nu ezita nicio clipa sa o rugam pe Cea Grabnic Ajutatoare sa ne fie mijlocitoare.

Maica Domnului este Maica Domnului, Maica Mantuitorului Hristos. O mama totdeauna este foarte sensibila fata de fiul sau, copilul sau. Orice i se intampla copilului, maica este imediat sensibilizata; daca este intr-o cumpana grea fiul ei, chiar daca s-a purtat mai rau pana atunci cu ea, ea este foarte grabnic plina de griji si nu stie cum l-ar ajuta ca sa scape din acel impas – mama pamanteasca. Am intalnit multe cazuri de acestea in viata mea de preot. Mama Mantuitorului Hristos este o mare exceptie – Mama lui Dumnezeu intrupat. Insa, fiind Iisus pe Cruce, i-a dat Maicii Domnului aceasta ascultare, sau aceasta ingrijire din partea Sfantului Ioan : Fiule, aceasta este mama ta ! Prin aceasta misiune pe care o are Maica Domnului, data in cel mai greu moment pamantesc al Mantuitorului Hristos, cand era pe Cruce rastignit si incredinteaza ucenicului iubit pe Maica Sa, Maica Domnului devine mama noastra, a pamantenilor. Ea se roaga cu adevarat si e mare mijlocitoare a noastra catre Dumnezeu. Maica Domnului si Sfantul Ioan Botezatorul, acesti doi martori ai Mantuitorului Hristos, au foarte multa trecere inaintea lui Dumnezeu, inaintea Judecatorului Celui drept.

Cand ne adresam catre Maica Domnului, neavand curajul pentru faptele noastre sa ne adresam direct Mantuitorului Hristos, Maica Domnului mijloceste pentru noi : ” Doamne, eu care Te-am purtat in bratele mele, care Te-am crescut in viata Ta pamanteasca, ajuta-ma in rugaciunea mea si ajuta pe acesta care se roaga mie !”

 In Acatistul ” Acoperamantul Maicii Domnului „, este acest loc intr-un icos de acolo, in care Maica Domnului se roaga Mantuitorului Hristos, spunand : ” Doamne ajuta pe cei care ma roaga sa ma rog pentru ei !” – cuvintele sunt altfel puse acolo, dar aceasta este ideea. Si ea se roaga cu adevarat si rugaciunea Maicii e primita de Fiul sau, caci Fiul sau e Dumnezeu plin de dragoste.

 Sa va spun o mica istorioara de la inchisoare. Cineva a fost inchis si a stat 20 de ani in inchisoare, un tanar imbatranit in suferinte. Intr-o ancheta extraordinar de grea, i s-a terminat rabdarea si si-a pus in gand sa gaseasca un mijloc ca sa-si curme viata. Si-a adus aminte insa, ca in tinerete, cand era liber, bunica ii spunea : ” Cand ai un necaz mare, sa te rogi Maicii Domnului !”. Si-a adus aminte de acest lucru, si spunea el : ” Catre Mantuitorul n-aveam curajul sa ma rog – pentru ca a avut si el greselile lui – dar catre Maica Domnului, care a fost si ea pamanteana ca si noi, m-am rugat !” Scurt. O rugaciune la disperare : ” Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile si presiunile care mi se fac aici ! Ajuta-ma !” Se ruga in celula. Si peste cateva clipe vede intrand prin usa inalta a celulei o faptura in alb cu un Prunc in brate : ” M-ai chemat ! Am sa te ajut. Fii in pace !” Si a plecat mai departe. Nu l-au mai chemat dupa aceea la ancheta. L-au mutat intr-un alt loc, la Polul Nord undeva, si toata viata lui de dupa aceea – ca a trait inca multi ani in inchisoare – a avut o viata foarte linistita in sufletul lui, desi suferintele din afara erau destul de grele din cand in cand. Maica Domnului l-a ajutat in momentul urmator dupa rugaciunea sa.

 Aceasta intamplare o stiu de la cel care a patit-o. El mi-a spus-o. Si in inchisoare nu se minte ! In inchisoare spune fiecare ce are curat in inima lui. Mi-a spus bietul om ce a patit si cum i s-a rezolvat problema lui.

 Asa face Maica Domnului cea ” grabnic ajutatoare” ! Insa rugaciunea sa fie facuta cu tot dorul, cu toata fiinta, cu toata puterea, cu toata increderea, chiar cand suntem la disperare. Si rugaciunea se implineste in momentul urmator. Nu trebuie timp si rugaciuni prea lungi, uneori. Cateodata, insa, avem nevoie de rugaciuni lungi, ca sa ne potolim noi, sa ne adunam noi, sa ne concentram catre Dumnezeu. Alteori, in momente ca acestea foarte grele, pe loc iti raspunde.

Sursele:

http://www.crestinortodox.ro/interviuri/parintele-sofian-boghiu-sfaturi-catre-tineri-70501.html

http://sofianboghiu.blogspot.com/

, , ,

5 comentarii

Arsenie Boca ne-a pictat pe toti la Draganescu

Am fost la Draganescu, in bisericuta Sfantul Ierarh Nicolae ai carei pereti poarta, cu simplitate si modestie, cutremuratoartea marturie de credinta, profetiile si indemnurile fierbinti ale lui Arsenie Boca, considerat de multi cel mai mare duhovnic ortodox al secolului trecut. Insa dincolo de ceea ce ar putea sa fie mesaje profetice (un telefon mobil, zgarie nori in flacari, sateliti si navete spatiale), subtil strecurate in pictura care te nauceste, te copleseste si iti ramane agatata de ganduri, Arsenie Boca ne-a vazut, cu mai bine de trei decenii in urma, pe toti, ne-a identificat cu acuratete infricosatoare preocuparile marunte, imortalizandu-le in tempera lui calauzita de vise si viziuni. Ne-a vazut limpede departarea de Dumnezeu, suficienta, indiferenta, potentialul distructiv, orgoliile agresive, patimile inutile.

 Precizare: Textul de mai jos reflecta impresii personale. L-am inceput in urma cu cinci luni si mi-a fost imposibil sa-l finalizez pana nu am cercetat cu sufletul si mintea urmele trecerii marelui duhovnic pe acest pamant, pana nu am inteles ca parintele Arsenie Boca le ghideaza pasii catre el doar celor care il cauta cu adevarat. M-am cutremurat de nenumarate ori pe parcursul acestor cautari cand am realizat cat de superficiala fusese abordarea mea initiala si nici acum nu sunt foarte convinsa ca am depasit acea etapa.

 Un soare astenic, vlaguit de forta dupa o iarna indecent de lunga, amagea strada Abatorului din Draganescu. Singurele fiinte vii care se miscau in peisajul amortit al celei de-a doua dimineti de Pasti erau o batranica incovoiata al carei mers greoi se poticnea in fustele negre suprapuse si un pui de mata ce salta jucaus prin iarba abia nascuta de pe marginea drumului.

Curtea spatioasa a bisericii, jumatate verde, aglomerata de copaci si cruci, jumatate cu aspect de teren viran, nu era strabatuta de niciun fior de miscare. Farama de caldura ii anesteziase profund pe cei cinci-sase caini, pazitori ai bisericii. Doar vocea clara a preotului purtata de doua difuzoare mititele pe deasupra mormintelor din cimitir scutura din cand in cand toropeala matinala de pe malul imensului lac de acumulare al Argesului. Din strada, biserica, partial mascata de brazi inalti aliniati de-a lungul aleii principale, nu se distinge prea clar. Pare o bisericuta de tara. Are schele de jur imprejur si nimic nu dezvaluie ca acesta ar fi locul despre care vorbeste o lume intreaga, locul care ascunde profetiile pe care mii si mii de oameni vin, an dupa an, sa le cerceteze, sa le patrunda sensurile zugravite din gandurile, viziunile si visele celui mai mare duhovnic al Ardealului.

 

Intrarea e ingusta, zidita parca intentionat asa ca sa nu lase sa alunece afara aerul usor caldut, in care se amesteca intr-o armonie stranie, imemoriala, miasme bisericesti dulcege si mirosuri aspre emanate de hainele enoriasilor, spalate cu sapunuri de casa si pastrate in dulapuri captusite cu naftalina.

Vegheata de frescele a caror densitate imagistica ametitoare “te loveste” de indata ce ai pasit in pronaos se roaga in a doua zi de Pasti comunitatea locala. Sunt femei trecute de prima tinerete si o mana de barbati care se straduiesc cumva sa acopere cu vocile lor puternice, bubuitoare, corul de glasuri subtirele ale enoriaselor dominante din punct de vedere numeric.

Parintele paroh e intors cu spatele si citeste usor aplecat. Statura sa olimpiana umple altarul care mi se pare astfel destul de ingust. Cand iese in fata credinciosilor pare ca sprijina pe umerii sai catapeteasma fragila, delicata, frumos zugravita. Invaluie comunitatea cu priviri usor obosite, dar blande, pline de bunavointa. Iscodeste pesemne ravna enoriasilor sai, dar si strainii intarziati care sosesc unul cate unul si se asaza stingheri mai intr-o parte. E din ce in ce mai multa lume in biserica, dar pe pereti e si mai multa. Pare cumva mai vie, mai dinamica decat ceata ce ingana “Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, milueste-ne pre noi”.

 ***

Istoria crestinatatii aluneca incet pe langa mine, aud pruncul Iisus cum creste, pe Maica Sfanta cum ii murmura duioase cantece de leagan (sau poate Pruncul ii canta Maicii Sale), vorbele soptite de ucenici la Cina cea de Taina, pe Sfantul Petru care le cere calailor sai sa fie rastignit cu capul in jos, disting farame din Imparatia lui Dumnezeu, vad Sfantul Duh cum se pogoara asupra ucenicilor, cete de sfinti, de ingeri luminandu-ne drumul prin bezna milenara si, brusc, un strigat imi bubuie in urechi: “Sa nu credeti ca veti intra dupa moarte in imparatia in care n-ati trait de pe pamant!”. E o antiteza izbitoare intre natura umana, instabila, nesigura, mereu pe marginea prapastiei, si chemarea divina “Veniti la Mine”, ca o ruga fierbinte, cutremuratoare zugravire de chipuri ceresti imaculate si fete schimonosite de preocupari efemere, imponderabilitate divina si rigiditate umana.

Undeva in dreapta, cam cu un metru- un metru jumatate inainte de strana, pe o bucata de zid cat o oglinda de perete e zugravit omul contemporan la apogeul arogantei sale. Alaturi ii sta femeia care-i desavarseste statutul de fiinta patrunsa de superioritatea sa. Vorbeste la telefon, are fruntea strabatuta de ganduri esentiale, iar dupa ce a “dobandit lumea toata”, este in cautarea unei locuinte pe alte planete, avertizand sec ca nu-l mai preocupa dobandirea vesniciei.

 ***

E un freamat tulburator pe zidurile acelea, pe care timpul alearga neobosit inainte si inapoi, se contracta si se dilata. E cald, e frig, bate un vant inghetat si arde un soare fierbinte, e noapte si zi in acelasi timp, dimineata si seara, miez de zi si de noapte, viitorul a devenit trecut iar prezentul o mlastina puturoasa care miroase a moarte. Si totusi e atata adiere de viata, atata lumina, o certitudine de o varsta cu Universul, o vesnicie din care suntem chemati toti sa gustam.

Din partea stanga a pronaosului se inalta Hristosul cel ridicat din mormant, translucid, diafan, intr-o sublima atitudine de biruinta, degajand lumina si eliberand, din ghearele mortii, eternitatea. Din bolta altarului vegheaza Puritatea insasi: Maica Domnului cu Pruncul, cu priviri de o limpezime dezarmanta, care magnetizeaza, infioara si topeste ghetarele din inimi.

Peretii aceia de la Draganescu, strabatuti de crapaturi fine prin care se evapora, discret, tristetea duhovnicului caruia i se rapise dreptul de a mai imbraca haina preoteasca, sunt file desprinse din Cartea Vietii pe care Arsenie Boca a buchisit-o atent, cu rabdare, smerenie si intelegere profunda, intreaga sa viata. “Predicile fierbinti” (Nichifor Crainic), pictate in culorile biruintei vietii asupra mortii, a binelui asupra raului, releva o viziune profetica, misiunea apostolica, dar si venirea deloc intamplatoare a lui Arsenie Boca in mijlocul cetei care si-a pierdut busola, decenta, adevarurile. A venit sa ne mustre si sa ne dea o strop de speranta: “Bucurati-va caci numele voastre sunt scrise in ceruri”.

 “Parintele Arsenie a spus ca putea sa fie oriunde in lumea asta, dar l-a randuit Dumnezeu la noi, la romani, pentru rugaciunile martirilor Brancoveni. Mantuitorul i-a spus sa fie pictor de suflete, sa picteze in inimile oamenilor credinta, sa faca din oameni icoane vii”. (Marturii din tara Fagarasului despre parintele Arsenie Boca)

Citeste si O suta de ani de la nasterea lui Arsenie Boca

 Multumesc generosului meu prieten Victor Roncea care mi-a pus la dispozitie, din arhiva personala, fotografiile de interior. Sa ne bucuram cu totii de ele!

 

Scrisoarea de mai jos a fost expediata de Nichifor Crainic ucenicului său spiritual Părintele Arsenia Boca după întâlnirea de câteva ceasuri pe care au avut-o în toamna anului 1971, în biserica din satul Drăgănescu din Bucureşti, pe care Părintele a pictat-o vreme de 15 ani, incepand cu 1968.

Nichifor Crainic:

Iubite părinte Arsenie,

A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir! O fi fost aşa de la Dumnezeu ca toată acea bulboană spirituală uriaşă să se desumfle la comandă ca şi cum n-ar fi fost?

Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre.

Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.

E o pictură nouă ca şi predica de atunci.

Nimic întunecat în această primăvară care îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E o lumină de tonuri deschise către lume ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura Sfinţiei Tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.

Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradiziace pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului. Ceea ce domină în ea până acum e imaginea Maicii Domnului. Cea care ocroteşte biserica din bolta altarului e pur şi simplu magnifică în milostivirea ei de mijlocitoare a lumii către dumnezeescul ei Fiu. Cea care pluteşte vizionar peste Sinodul de la Efes e făcută din atâtea nuanţe şi numai din nuanţe încât nici nu pare pictură, ci o apariţie vaporoasă şi diafană care, cu cerescul Prunc în braţe, apare să întărească pe sinodali că ea e într-adevăr Maica lui Dumnezeu – Theotokos.

, , , , , , , , ,

27 comentarii

La Sfanta Teodora am sezut si am plans

 

Astazi, 7 august, este ziua in care Biserica ortodoxa o praznuieste pe Sfanta Teodora de la Sihla. In urma cu trei ani am petrecut o vacanta cu totul si cu totul speciala in Bucovina si judetul Neamt. Am ajuns si in pestera in care se spune ca s-a nevoit sfanta. Cadrul natural deosebit, linistea absoluta in care ni s-au pierdut pasii, sentimentul straniu ca o prezenta benefica ne calauzeste si ocroteste prin singuratatile acelea m-au rascolit profund, mi-au luminat tenebrele, determinandu-ma, poate chiar dincolo de vointa mea, sa retin cu acuratete parcursul si emotiile acelei calatorii. Postez mai jos un text pe care l-am scris in luna februarie, anul acesta, pentru ziuaveche.ro.

Pana la pestera sfintei din Muntii Sihlei, sa tot fie sapte-opt kilometri de la Manastirea Agapia. Un drum forestier urca domol si serpuitor spre locuri care l-au fermecat odinioara pe Calistrat Hogas. Nici tipenie de om, doar pasari cantatoare si gaze orbite de lumina care se izbesc frenetic de parbrizul masinii. Mergem cu geamurile inchise pentru ca o musca odata intrata e greu de gonit. Suntem trei adulti si un copil a carui intrebare sacaitoare – “Mai avem mult?” – primeste de fiecare data trei raspunsuri diferite.

 Doua siluete negre, lungi si subtiri, rasar brusc, de nicaieri. Fiecare duce pe umar cate un topor, care vibreaza sub pasii mari, rapizi si hotarati. Dilemele noastre de bucuresteni usor dezorientati chiar si atunci cand drumul e drept, risipesc pret de cateva secunde tacerea tiuitoare: “Sfintiile voastre, mai e mult pana la pestera de la Sihla?”. Inainte sa se faca nevazute in hatisul din care tocmai se ivisera, siluetele presara in urma lor cateva vorbe – “Cam cinci sute de metri. Doamne ajuta!” – si o uimire care ne bantuie si azi. Erau calugari? Naluciri? Au fost aievea sau doar o tulburare ivita din magia locului?

Urcusul devine mai abrupt, dar dupa doua-trei curbe ni se arata si locul spre care pornism. Lasam masina sa se odihneasca, langa o stiva de lemne. Inaintam cu bagare de seama pe un covor de frunze uscate, vreascuri si muschi.

Soarele ramane undeva in urma noastra, iar verdele copacilor se amestesca pe nesimtite cu nuante nefiresti de cenusiu si cafeniu. Poteca se ingusteaza si ne arunca intr-un adevarat imperiu al stancilor monumentale. Sarim din piatra-n piatra, ne agatam de bara ajutatoare din drepta, ne impingem si ne tragem reciproc, pulsul se accelereaza iar ochiul se plimba haotic, derutat de atata maretie si frumusete. Taramurile nefiresti prin care ne poarta uneori visele ni se infatiseaza acum aievea, chiar la picioare, deasupra si de jur imprejur. Undeva, ascunsa in maruntaiele acestor pietroaie nascute odata cu Pamantul e si pestera in care s-a nevoit Sfanta Teodora de la Sihla, luptandu-se cu ispitele, foamea si diavolii din dragoste pentru Hristos. O vizuina pe care nici ursii nu au voit-o, cum remarca Hogas. Intram…

Intuneric si lumina

Alunecam intr-o bezna nefireasca, de-a lungul a doi pereti umezi si reci a caror atingere te curenteaza si iti da fiori. Cuvintele iti galgaie in gat, gura se deschide, dar vorbele ies doar sub forma unor aburi fierbinti, fara sa se lase desprinse de buze. Pasim tot mai hotarat pe taramul efluviilor sentimentale si simti cum lacrimi, ce refuza sa te asulte, iti boteaza fata. Lumanarile aprinse de-a valma sparg intunericul care ne inconjoara. Inspectam locul cu tema si curiozitate. Culoarul de stanci jilave te poarta tot mai adanc in inima muntelui, catre incaperea ingusta si cocosata unde Dumnezeu statea adesea de vorba cu Sfanta.

Peretii afumati, raurile uscate de ceara, manuchiurile de flori palite sunt urme ale destinelor ai caror pasi s-au abatut pe aici, cu sute de ani sau doar ore inaintea noastra, in cautarea vindecarii trupesti si sufletesti, alinarii, din simpla curiozitate sau din cea mai pura piosenie. Gandurile se intrupeaza de-a valma, ai vrea sa pleci, sa fugi din frig si intuneric la lumina si caldura, dar spaima care banuiau ca ti s-a strecurat in suflet e, de fapt, altceva. E uluire, admiratie, speranta, recunostinta… Timpul se dilueaza si te lasi invaluit de o caldura nefireasca, ca o regasire de sine, ca o eliberare…Deschizi ochii si te uiti in jur putin confuz, dar linistit. Esti din noua afara, in mijlocul potecii inguste, maiestuos incadrata de doi pereti verticali ale caror varfuri se unesc cu cerul.

 Cararea ingusta continua sa urce tot mai abrupt. Desi nu stim incotro duce, ni se pare firesc sa mergem inainte. In nici cinci minute, dupa un colt de stanca ce pare ca e pe punctul sa se desprinda, ne oprim pasii in fata unei minuscule bisericute de lemn si a unei chilii infipte in coastele pietroaielor semete care dau forma acelei bucati de munte. E un luminis scaldat de soare, unde vegetatia abunda iar culorile iti turmenteaza privirea. Valea ti se dezvaluie in toata splendoarea, iar ochiul absoarbe cu lacomie contururile domoale ale culmilor presarate la orizont.

Coboram la schit. E un du-te vino ce ni se pare usor ametitor dupa calmul absolut din padure. Calugarii si cativa pelerini ies de la masa iar in apropiere, la un chisoc se vand suveniruri, carti si alte maruntisuri. In bisericuta din lemn a schitului, doar putin mai mare decat o sufragerie, miroase a tamaie, mir si busuioc. E liniste la fel ca sus, in munti. Icoanele asculta cuminti murmurele care se infiripa pe buzele noastre. Aprindem lumanari si scriem un acatist pe care il inmanam cu sfiala unui calugar cu barba alba si maini mari, tremuratoare. Soarele intra curios printr-un ochi de fereastra iar ultimele indoieli se topesc in albastrul intens si curat al privirii acestui calugar batran care ne invaluie cu ingaduinta. Mainile mari, tremuratoare scutura apoi sutana si strecoara in palma fetitei mele doua napolitane.

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: