Archive for category Romania iz mai cantri

Femei cu merite deosebite

Vânturile năprasnice, ploile torențiale, zăpezile colosale, soarele ucigător au produs catastrofe planetare, dar nu au reușit să clintească nici măcar milimetric rezistența celor mai faimoase speculante din istoria Cotrocenilor. Căci nu s-a inventat stihie care să le zdruncine zâmbetul onctuos, privirea ademenitoare și afecțiunea comercială. Tocmai de aceea apariția unor subtilități ca piața de trei zile de la Academia Militare sau metamorfozarea Nic-ului într-un supermarket giugiuc nu a făcut decât să stimuleze reinventarea prietenoaselor doamne. Femeile astea merită un premiu special. Pentru statornicie, pentru anduranță, pentru că știu să dea zilnic noi și noi definiții crizei economice. Pentru că trotuarul pe care își așază marfa e mai deștept decât computerului unui director de bancă și mai informat decât toți miniștrii de finanțe din UE.

În vremuri mai poetice le-am mai dedicate câteva rânduri. Vi le ofer mai jos. Doream să spun atunci că pe cât de atașate sentimental, până spre libidinoșenie, erau de stimabilii clienți pe atât de pasional se urau între ele. Dincolo de această ură, cu timpul aveam să constat că sunt personaje complexe, firi curajoase, convingătoare, reușind mereu să aibă cele mai scumpe clementine, banane, prune, salate etc.

 2010, iarna. Iar s-au certat cele patru precupețe din Piața Cotroceni. Vremea câinoasă le-a ținut câteva zile departe de tarabe și unele de altele. Reîntalnirea a fost ca un taifun. S-au blestemat, s-au jurat pe copii, pe sănătate, și-au trimis organele să le cerceteze la autorizații. A venit și poliția. Trecatorii s-au oprit în loc și au plecat mai departe scuturând din cap. O lume întreagă cunoaște rivalitatea lor mioritică. O știu și eu. Mi-a zis-o tanti R astă vară și din nou acum câteva zile când mi-a dat țelină, morcovi și o legatură de leuștean uscat (bonus) direct din portbagaj. Celelalte trei o dușmănesc pentru că are vânzare, clienții stabili și nu prea se întamplă să rămână cu marfă. Toate sunt speculante, dar tanti vrajește mai artistic cuconetul apretat de Cotroceni. Are și dovleac dat pe răzătoare special pentru “niște fete de la ProTv”, borcănașe cu hrean pus cu mâna ei, ardei iuți, sfeclă roșie, suc de roșii, mere dulci, prune uscate iar tarabele ei au miros proaspăt de gradină românească, nu arome  de sere turcești. Iți aduce și murături dacă vrei, mălai de țară, ouă de găină nestresată, vin curat, țuică “o bunătate”, numai să-i spui din timp. Și apoi e femeie simplă, deschisă, vorbește cu lumea despre necazurile ei, se vaită că o dor încheieturile, capul și inima. Farmacistele de spițeria de alături îi sunt ca niște fiice, îi cunosc toate junghiurile și-i dau buline, fără rețetă, pentru fiecare durere în parte.

 În schimb, dușmancele ei sunt cam mironosițe. Stau aliniate pe trotuar, întronate în scaune din plastic care se opintesc să le cuprindă taliile imperiale. Ochiul le e mereu la pânda. Dacă ți-au agățat un fir de gând, ești pierdut. Intuiesc exact ce te framantă și te dezbracă în văzul tuturor. O ceapă? O țelină? Un morcovior? O sălățică? O portocală? Ce mai face fetița? Domnu’ e bine? Sunt confidentele unor domni trecuți de prima tinerețe și strunesc militărește cohortele de cerșetori ce orbitează dezorganizat prin mulțime. Uneori sunt caritabile și dau de pomană când li se rupe sufletul de mila vreunui amărât. Cu mușterii vechi fac adesea exces de generozitate: “12 lei, dar dați-mi 10”. Și mai că nu-ți dau peste mână dacă, distrat sau grăbit, pui pe cântar o legumă ofilită sau un fruct pricăjit, sub nivelul tău de client ales. “Nu vedeți că nu e bun?! Luați-l p’ăsta. Ia uitați ce frumos e!”. Recunosc, din când în când, “traduc” discret amiciția care mă leagă de tanti și mă aprovizionez cu citrice de la concurență. Lidera grupului nu pierde ocazia să se intereseze: “Cu ce vă păcălește aia? Vă zice ca sunt de la ea din gradină? Minte, dă-o dracului! Le cumpără și ea tot de la țărani”. Mi-e frică să le contrazic. Prefer o ieșire discretă din scenă.

, , , ,

2 comentarii

Un caz de epilepsie

Mi s-a părut că a picat din cer. Mă rog, din cerul metalic al Carrefour Orhideea. În dreptul casei cu numărul trei, unde coada se micșorase brusc după ce o matahală ursuză a lăsat-o pe maică-sa să achite cele 300 de produse din meniul zilnic, grohăind că o așteaptă la taxi.

Îmi savuram extazul de a fi urcat primul produs pe banda plimbăreață, așa că nu m-am dumirit imediat ce e cu insul lungit în poziția înotătorului de craul, cu fața-n jos, ușor întoarsă într-o parte, cu o mână pe lângă corp și cealaltă întinsă în față. Abia când m-a întrebat fetița mea, smucindu-mi mâneca de la geacă – „De ce tremură? De ce tremură? ” – am remarcat că bietul om înota în propriile convulsii. Tremura atât de tare, cu tot cu petiți beurrii și Snickersul început din mână, încât trupul convulsionat părea că înaintează.

N-a apucat rockerița tomnatică de lângă mine să zică a treia oară „e epileptic, e epileptic”, că o armată de specialiști a năvălit asupra nefericitului. Unul i-a strâns degetul mic, altul i-a tras șapca de pe cap și i-a băgat-o în gură ca să prevină pesemne înghițirea limbii, iar un septuagenar cu pălărie și eșarfă a executat o fandare, pentru a-l închina de trei ori. „Zi, domle, și Tatăl Nostru”, l-a impulsionat o doamnă cu batic. Dar exorciștii de hypermarket au personalitatea lor care nu poate fi manipulată după bunul plac al oricărei pupătoare de moaște, așa că implicarea lui s-a isprăvit c-un „Apără Dumnezeule, mântuiește și binecuvântează…” răstit. Pacientul nu dădea însă semne de ameliorare.

Am fi rămas probabil prizonierii acelui patetism candid, dacă n-ar fi fost intervenția a doi domni înalți, dotați cu trenciuri, savoare oarecum mondenă și mai ales cu simț practic. Priveam uluiți grația cu care se sincronizau cei doi (nu cred că mai „lucraseră” vreodată împreună) și aproape că pacientul nu mai pasiona pe nimeni. Unul a apelat serviciul de urgență iar celălalt l-a întrebat pe „epileptic” – cine ar fi crezut că acesta (mai) era conștient???? – de ce suferă. O voce tenebroasă a silabisit: Diiiaaaaabeeeettttt. „Diiiiiaaaabeeeeet…”, am behăit și noi, publicul, loviți de dumerire și ușurare în același timp. Habar n-am de ce ne simțeam așa.

SMURD a ajuns în 6-7 minute, dar am zărit, prin pădurea de picioare de care era înconjurat, că bolnavul își revenise. Ședea în fund și privea buimac în jur.

Un fior de compasiune m-a străbătut și pentru mama matahalei care, din cauza unei agende fără cod de bare, rămăsese să-și ispășească penitența lângă casa de marcat, implorând-o din când în când pe casieriță „domnișoara, vă rog, vă rooooog, haideți mai repede că mă așteaptă copilul la taxi”.

PS Păi, ce voiam, de fapt, să spun e că am fost martor ocular (dar cel mai bine am văzut prin ochii fetiței mele) la un caz de solidaritate, în țara asta pe care nimeni n-o mai vrea de țară.

, , , , ,

1 comentariu

Ciocoleții de Urziceni

În piața de lângă gara orașului Urziceni devii un pic filozof și îți cam piere cheful să mai iei în deșert considerații precum cele care avertizează că într-o zi țiganii vor fi mai numeroși decât românii. Joia, marțea, sâmbăta sau oricând te nimerești pe acolo, majoritari sunt ei. Nu vin să vândă, să caște gura sau să cerșească. Vin la cumpărături.

Le place mai ales miniMAX-ul, un supermarket al cărui nume a ajuns celebru și în rândul mucoșilor de prin satele din jur. Are parcare, cărucioare în care nu bagi fise, dar mai ales Ciocoleți (pufuleți trași în ciocolată), mici la caserolă și o City Pharma. N-ai zice că sunt diferențe vizibile între aceasta din urmă și alte farmacii unde pescuiești de pe raft un antiperspirant, o alifie sau un calciu efervescent pe care le achiți apoi la casă. Poate doar clientela feminină, înghesuită până la contopire în fața celor două farmaciste de serviciu, să fie ceva mai numeroasă. Fiecare își flutură teancul de rețete compensate sau gratuite cu mâini de culoarea migdalelor, fiecare murmură câte ceva și pufăie câte un „aoileo”. Gândești că în timp ce te zgâiești pe la rafturi, în căutarea unui antiperspirant, unei alifii sau poate a unui calciu efervescent, ele se vor fi împuținat. Dar nu reușești să identifici nimic din toate astea și prima cutie pe care o iei de pe raft, la întâmplare, dar cu atenție să nu atingi, să nu răstorni, să nu spargi, etc, e goală. Și următoarea, la fel. Toate sunt goale. Te amuzi sau te îngrozești, depinde cum ți-e felul, de acest sistem anticiordeală și renunți pentru că nici măcar una din femeile cu fuste până la gleznă nu a reușit să-și ia tratamentul.

Afară, în parcare, le așteaptă bărbații în ținute lejere, de shopping: tricouri supraelastice fără mâneci, ridicate deasupra burților balonate de traiul șucar, bermude din fâș și papuci lipăitori cu ață între degete. Reazemă mașini străine cu puradei întronați pe scaunul șoferului, preocupați să învârtă din volan sau să apese butoane ce aruncă pe geamuri vocile plângăcioase ale unor maneliști întregistrați pe la nunți. Portbagajul rămâne deschis, ca nu cumva baxurile cu bere, hârtia igienică, detergenții, pepenii, bananele, hălcile de carne și, bineînțeles, Ciocoleții să se sufoce până vin femeile cu buline de la farmacie. N-au treabă cu nimeni și sfidează orice privire mai insistentă. Se scarpină pe burtă, se curăță într-o ureche sau eliberează zgomotos o nară obturată. Degetul tămăduitor se mută uneori în gură și poate tot el scoate bermuda care alunecă pe unde nu trebuie.

Mulți dintre ei seamănă izbitor cu mulți dintre noi. Au, probabil, permise auto, cărți de identitate, pașapoarte și spirit civic. Mulți dintre ei au votat măcar o dată-n viață și vor merge disciplinați la vot și-n anii care vin. Probabil la fel de disciplinați vor fi și copilașii din comuna Axintele, care azi renunță la școală, după patru, cinci sau șase clase. Și dacă nu vor ști pe cine să pună ștampila, se va găsi vreun binevoitor care să le arate.

, , ,

1 comentariu

Pierduti in incalceala mallului

Daca inchid un ochi vad mii de umbre. Daca ii inchid pe amandoi, umbrele se lumineaza si devin revarsare haotica, pestrita, ce pulseaza, vibreaza, zumzaie. Zbarnaitul neintrupt al umbrelor s-a ratacit in hipocamp si habar n-are pe unde se iese…

Vad curgerea perpetuua a scarilor rulante care aduna cu harnicie si descarca neintrerupt un potop de siluete miscatoare. Culoarele se ingusteaza subit sub asediul anonimilor care curg continuu, pe toate laturile spatiului vital, obscen inundat de mirosuri, gesturi, voci, treceri necunoscute. Un oras intreg varsat intr-o catacomba uriasa, intr-un grandios tempu al penitentelor cotidiene, unde nelinistile interioare zbiara sa fie descatusate, sa vibreze alaturi de alte nelinisti.

Fasia de gheata – cu grosime de pojghita pe geam inghetat – a devenit orbita de deplasare a unei aglomerari de corpuri colorate prinse intr-o miscare de revolutie care tulbura sistemul nervos al privitorului. Ameteala. Greata. Nesiguranta pe propriile picioare. Ma uit in sus, total aiurea (vorba poetului: In jos ce e? In sus nimic). Pas, pas, coloana miscatoare te duce, in ritmul ei lipsit de orice urma de voiciune, catre Cinema city.

Aici alta revarsare. Zglobie, stridenta, expansiva, sonora… Dorinta unui copil de tine in mana o punga de popcorn capata valentele unui nonsens in fata cozilor supradimensionate. Incolonati ca la moaste, agheasma sau hram, obtinem ochelarii pentru 3D si inaintam pas cu pas pana la locurile deja ocupate. O serie interminabila de permutari (efectuate de exigentii de serviciu) ne asaza, in sfarsit, pe randul si locurile inscrise pe bilet. Ne pregatim sa iesim din incalceala proprie si sa ne mutam intr-o poveste Disney (incalcita si ea).

Dar incalceala din jur nu s-a descurcat. Siluete materne cu siluete minuscule pe urmele lor forfotesc, degajeaza scaune, ocupa altele, fonesc pungi, fasaie dopuri, galgaie lichide acidulate. Contururile negricioase ale nevropatelor (de serviciu) se intersecteaza in aceasta miscare browniana strapunsa de luminile ce razbat de pe ecran si de un iz concentrat de nachos. Habar n-aveam ca exista asa ceva pe lumea asta si poate as fi ramas nestiutoare daca una din siluetele bajbaitoare nu si-ar fi descarcat caserola cu un astfel de continut in coafura interlocutoarei cu care isi disputa un loc sau poate o idee, o convingere. Interlocutoarea a varsat si ea potop de cuvinte… Treptat, lucrurile se calmeaza, dupa ce, in sfarsit, pricepem ca am inceput sa ne acomodam unii cu altii si ca incalceala personala nu e, in definitiv, 3D ca incalceala (deosebit de incantatoare, de altfel) de pe ecran.

Potop? Am spus mai sus potop? Am exagerat…pentru ca abia dupa ce iesim de la film, luam contact cu adevaratul potop la AFI Cotroceni. Ne prindem in diverse coloane miscatoare si tot asa din sir de oameni in sir de oameni pana in mocirlele parcarii subterane. Si, bineinteles, inapoi in coloane…in coloanele de masini.

O poveste incalcita (Tangled) e insa o minunatie, exceptional dublata in romana. Umor, candoare, actiune, culoare, muzica, voci bune, foarte bune. Daca incalceala personala permite, povestea merita vazuta la cinema!

, , , , , , , , , ,

5 comentarii

Silicoanele literare ale Mihaelei Radulescu s-au vandut in 50.000 de exemplare

Un clasament realizat de Adevarul arata ca Mihaela Radulescu a ramas si anul acesta unul dintre cei mai vanduti autori de carte. „Raspunsurile” Mihaelei de la Polirom – fosta vedeta de televiziune, fosta sotie de milionar si fosta evreica – au interesat peste 50.000 de romani. Cu alte cuvinte, ea a vandut mult mai bine decat au vandut, impreuna, autori consacrati precum Mircea Cartarescu (20.000 de exemplare), Andrei Plesu  (8.500 de exemplare) si Gabriel Liiceanu (8.000 de exemplare).

Domnul profesor Constantin Stan publica in 2008 un articol genial despre scriitura si gandirea Mihaelei Raduleascu, cuprinse intr-un alt volum care a bulversat lumea literelor – „Despre lucrurile simple”. Am onoarea sa-l ofer spre (re)citire:

Gândire cu silicoane marca Mihaela Radulescu

Vara e cald. Apa e udă. Când vine noaptea, se face întuneric. Iubirea e un lucru mare. Găina vecinului este totdeauna mai grasă. Bârfa e un semn de invidie. Dacă vrei, poţi. Femeia e pe deplin femeie dacă e şi mamă. Suferinţa se tratează prin muncă. Scandalul vinde ziarul. Nu orice blondă e proastă. Intelectualii trebuie să coboare de pe soclu şi să vorbească pe înţelesul mulţimii. Oricine vrea să cunoască dragostea adevărată. Aceste banalităţi, şi încă multe altele, sunt cuprinse în colecţia „Despre lucrurile simple”, prezentată de Mihaela Rădulescu pe podiumul editurii Polirom. Probabil că, în paginile revistei unde-au apărut aceste panseuri, ele păreau de-o profunzime comparabilă cu meditaţiile lui Patapievici sau Liiceanu. Pentru cititoarele publicaţiei, Mihaela Rădulescu era un soi de guru al succesului, al bunului gust şi al gândirii cu premeditare, cum ar zice „caţavencii”. În ochii multora, ea este modelul perfect al femeii de succes. Iar acest succes sigur se bazează pe o reţetă. „Despre lucrurile simple” este un astfel de reţetar. În care sfatul cel mare este „faceţi ca mine”, inducând o idee periculoasă pentru firile sensibile şi grabnic doritoare de a reuşi în viaţă: e de-ajuns să vrei, apoi să îţi propui o ţintă şi să o urmăreşti cu tenacitate, pentru a obţine ceea ce vrei. Mihaela Rădulescu se află într-un moment al vieţii şi al carierei care îi întinde o capcană foarte periculoasă: ea are numai certitudini. Pe care şi le exprimă clar, tranşant, fără nicio clipă de îndoială şi cu un singur argument: „eu”. Cineva mai deştept decât mine spunea însă că numai proştii au certitudini. Nu aş merge până acolo încât să afirm ceva necuviincios despre autoare, dar, cu mâna pe inimă, despre volumul domniei sale pot spune că este o colecţie de prostioare. Da, mi se va reproşa, dar sunt emanate de o vedetă, de un om care are succes, la care se uită milioane de oameni. Nu pentru profunzimea gândirii se uită milioane de oameni duminica la televizor, ci tocmai pentru că ea, acolo, emite, cu şarm, astfel de banalităţi. Drăguţe chiar. Relaxante după masa de duminică. Care dau bine la teve, dar sunt puerile atunci când le scoţi într-un alt public decât cel care te adulează. Uite, ca să dau un mic exemplu de prostioare cu pretenţii: spre a lua ochii şi celor ce-ar cârti vizavi de cultura autoarei, Mihaela Rădulescu pune, la un articolaş, un motto din Rainer Maria Rilke. Atâta doar că-l pune în limba engleză. Cu toată sfiiciunea, îi atrag atenţia că Rainer Maria Rilke nu este femeie, nu a scris în engleză şi că bunul simţ cultural ne povăţuieşte ca atunci când cităm, fie să cităm în original, fie în traducere. A-l cita pe Rilke, pentru cititorul român, în engleză este o preţiozitate ridicolă. Asta-i diferenţa: la „Elle” a mers, la teve ar fi mers, dar într-o carte nu mai merge: te face de râs. Aici stă şi cheia acestui mecanism: cărţile scrise (mă rog, semnate!) de vedete sunt un produs de marketing, încercând să obţină succes prin transfer de notorietate dintr-un domeniu în altul. Ca între oameni care, nu-i aşa, scriu cărţi, mi-aş permite să-i ofer şi eu Mihaelei Rădulescu o reţetă pentru a-şi testa adevăratele posibilităţi eseistice, literare etc. Reţeta se cheamă Fernando Pessoa: scriitorul portughez şi-a semnat fiecare carte cu un alt nume, pentru că voia ca fiecare să fie receptată pentru ea însăşi, nu pentru numele de pe copertă. Dacă proaspăta autoare ar fi trimis articolaşele astea la o revistă, dar cu pseudonim, ar fi primit un răspuns categoric: „deocamdată, nu”. Prietenul meu Gheorghe Iova are o foarte interesantă teorie despre racilele lumii în care am trăit şi continuăm să trăim: teoria înlocuitorului. Cine a apucat vremea comunistă ştie ce voia să însemne „cafea cu înlocuitori”. Pentru ceilalţi, fericiţii, spun că înlocuitorul este ceva care uzurpă drepturile legitime, naturale ale cuiva (fie el fiinţă sau obiect), prin imitaţie sau fals. Kitsch-ul asta este: un înlocuitor de original. Femeile ştiu cel mai bine ce frustrant e să ţi se ofere, să ai ori să porţi un înlocuitor. Mihaela Rădulescu e femeie. Aşadar, Mihaela Rădulescu ar fi trebuit să ştie. Notorietatea îţi dă dreptul şi să spui prostii. Nu prea îţi dă dreptul să le publici pe post de meditaţii despre viaţă, dragoste, moarte, succes. Cu mult respect, îi spun că gândire cu silicoane nu există.

, , , , ,

5 comentarii

Mucles!

Pana la urma ce stim despre adevaratele motive care l-au impins pe Adrian Sobaru peste marginea balconului? Mai nimic. O inscriptie pe tricou, un strigat aproape neomenesc care ne da inca fiori nu sunt de natura sa ne lumineze asupra gestului sau deja condamnat de “procurorii de caz”, deghizati in aparatori ai vietii si intereselor familiei. Acum, firesc ar fi sa nu mai trancanim si sa asteptam si parerea omului. Daca va dori sa si-o exprime…ca nu-i exclus ca ceea ce nu i-a reusit sarind de la balcon sa-i reuseasca vorbind…

PS Prin presa, pe bloguri s-au itit deja manecutele contabililor de ocazie. Cica, Sobaru ar avea venituri de peste 3000 de lei, deci motivele saltului de la balcon nu sunt de natura materiala, ci psihologica sau psihiatrica sau afectiva (a declamat ca un tradat in dragoste “Pentru tine, Boc”).

Stimati contabili de ocazie, oricata matematica va umbla prin creieri, trebuie sa introduceti in formulele abjecte pe care le manevrati cu atata abilitate un minus mare (mult mai mare decat carnatii si tobele pe care pe veti ingurgita de Craciun) reprezentat de problemele de sanatate ale copilului. Autismul nu e o raceala, nu e o viroza, care trece intr-o zi sau intr-o saptamana. Copilul autist are nevoie de terapie, tratament si de ajutorul permanent al parintilor pentru a se integra, are nevoie ca parintele sa-i fie “mediator” intre universul lui interior si universul exterior.

Pe copiii astia nu i-a aparat nimeni cand l-au fost ciumpavite veniturile. Nu s-a scris pe bloguri, nu le-au fost create conturi pe facebook sau twitter, nu le-au fost organizate marsuri de protest. Mucles. Si daca pe parintii lor ii revolta ceva nu e pierderea unei sute de lei, cum gresit si cinic au interpretat contabilii de ocazie, ci motivatia abjecta ca o parte din banii lor pentru medicamente ii este necesara statului pentru salvarea economiei. Pierderea acelei sute de lei reprezinta, de fapt,  pierderea si ultimei farame de speranta. Cum sa mai crezi in programe de integrare sociala, intr-o viata decenta, intr-un viitor demn pentru acesti copii cu nevoi speciale cand Guvernul are nevoie de amarata lor de suta pentru a iesi din criza?

, ,

1 comentariu

Adrian Sobaru: „Cineva trebuia s-o facă!”

In tara mamicilor si bebelusilor, un tata disperat a spalat cu sangele sau rusinea lipsei de reactie, necrozarea solidaritatii umane in fata unei masuri atroce: persoanelor cu handicap sever, ireversibil – gradul I, cum e trecut in certificatele medicale eliberate de comisiile de specialitate,  – copii si adulti deopotriva, le-au fost reduse dramatic, incepand cu aceasta luna, o serie de drepturi banesti si asa derizorii raportate la necesitatile si cheltuielile acestor oropsiti. Angajatul TVR, Adrian Sobaru, 42 de ani, are doi copii, unul fiind diagnosticat cu autism.

RODICA CIOBANU, Gandul: „Exasperarea, revolta, neputinţa l-au împins pe angajatul TVR să comită gestul extrem de a încerca să-şi frângă gâtul, aruncându-se în gol, afirmă comentatorii, unii trimiţându-l la psiholog.

Eu cred însă că nu are ce căuta acolo. Tentativa suicidară a lui Adrian Sobaru pare atent chibzuită. Nu şi-a dat foc în Piaţa Victoriei, nu s-a cocoţat pe un stâlp de înaltă tensiune sau pe acoperişul unui bloc (locuri comune pentru protestele radicale individuale), ci a ales amplasamentul de maximă vizibilitate. Doar acolo, în templul politicii, sub ochii liderilor de partide, ai întregului guvern şi ai tuturor televiziunilor, exact când primul ministru îşi începea discursul pe fondul unei moţiuni de cenzură, gestul său avea mai multă relevanţă decât o intoxicare accidentală cu monoxid de carbon. Doar comis acolo ieşea din aria faptului divers şi devenea ştire de primă pagină, doar astfel depăşea sfera individuală, intrând în cea simbolică.

Nu a făcut saltul doar pentru sine, oricât de greu i-ar fi să-şi întreţină familia şi de fără speranţă ar trăi, ci pentru semenii încercaţi de aceleaşi sentimente, pentru toţi aceia care resimt grija zilei de mâine ca pe o insuportabilă formă de opresiune şi, după 20 de ani de la revoluţie, strigă „Libertate!”. Pentru aceştia, cineva trebuia să o facă.

Aş vrea să cred că gestul lui Adrian Sobaru, care va face, fără îndoilă, înconjurul lumii, va răscoli conştiinţele guvernanţilor, ale politicienilor, în general. Dar nu sunt semne în această direcţie. Emil Boc şi ai lui au rămas, după dramă, să se treacă singuri de moţiunea de cenzură. Era linişte, iar femeile de serviciu, chemate urgent, curăţaseră sângele de pe mochetă”.

, ,

7 comentarii

Despre curatenia de sarbatori din decembrie 89. Niciodata terminata…

Ce harmalaie era-n cartier! Rasuna toata valea*…Lumea snopea praful din covoare, semn ca sarbatorile erau aproape. Clasa muncitoare nu avea nevoie de aprobare de la partid ca sa se impartaseasca, sa taie porcul, sa imbodobeasca bradul sau sa cante colinde. Asa a fost de cand ma stiu…Poate doar Mosul era un pic diferit de cel de acum. I se zicea Mos Gerila si ne purta pe la niste cozi imense pentru cateva banane verzi (pe care le gustam abia prin ianuarie) si o cutie de cicolata chinezeasca in staniol auriu.

Ne dadeam intalnire la “bara”. Faceam exercitii fizice si sporovaiam. Uneori incingeam cate un volei peste persanul batut pe jumatate. Trageam de timp ca sa evitam implicarea in alte activitati gospodaresti suparatoare: spalatul geamurilor cu spirit si hartie de ziar, mutatul mobilei prin casa, sortarea si aruncarea boarfelor nefolositoare, caratul sticlelor si borcanelor, maculaturii si, in general, enervatul mamelor vesnic nemultumite de abilitatile noastre casnice.

Nivelul de curatenie al unei familii putea fi lesne evaluat dupa norisorii de praf emanati de covoare, mochete sau presuri. Cele ale fumatorilor prezentau mici arsuri la suprafata tesaturii; ale ingalatilor pete diverse; ale varstnicilor, un miros greoi, batranesc.

Aveam batator din sarma trasa in plastic si o experienta vasta in manuirea lui, dar mi-era rusine cu persanul nostru din sufagerie. Rosu ca un sange neinchegat, presarat cu flori uriase, inchise la culoare, arata ca adus din depozit. Nicio pata, nicio scama, nicio arsura. Vesnic protejat cu traverse de mersul nostru nociv, purtator de scame.

Si imi era si frica. Mi-era din de in ce mai frica de examenul de admitere la liceu din vara lui ’90.

In seara lui 21, Nelutu, student la Politehnica, a venit nu ca sa rezolvam probleme de algebra si geometrie in spatiu (mai exact el rezolva iar eu motaiam admirativ, fascinata de usurinta cu care manuia compasul si formulele matematice), ci ca sa-mi spuna ca se duce la Universitate. “Sa nu iesiti din casa”  “De ce?” “E pe cale sa inceapa ceva” (dialog aproximativ).

Dar o raita pe afara tot am dat. Pe la coltul blocului nu se simtea nimic. Pisicile urlau dupa motani, cainii urinau pe gardul care imprejmuia vasta gradina de boscheti a blocului iar de prin crapaturile zidurilor se mai ivea cate un gandac insomniac al carui drum se sfarsea brusc sub talpile noastre. O noapte adanca, dar calda de decembrie, luminata cand si cand de scanteile produse de betele troleibuzelor 84 si 93 ajunse, cu oameni cu tot, la capat de linie. Oamenii treceau tacuti si se ascundeau in cutiile lor de chibrituri, impopotonate astazi cu geamuri termopan, usi metalice, pisici exotice, caini cu pedigree, LCD-uri, combine frigorifice si cu rate enorme la banci.

Revolutia din opjnoua ne-a (sur)prins, asadar, in plina curatenie, cu scaunele cocotate pe masa pe sub care mama aspira un praf inexistent, cu milieurile apretate, apte sa-si reia locul pe servanta pe care salasluia intr-o aglomerare sinistra o fauna impietrita – lei cu guri cascate, armasari cabrati, elefanti cu trompe ridicate, caini zambareti, balerine cu poponete bombate si priviri perverse, etc.

Cand am adus covorul de afara, difuzorul radioului nostru Pacific a prins glas si a anuntat, pe un ton ostil, ca “tradatorul” Vasile Milea s-a sinucis. Un fior rece a intrat atunci prin geamurile larg deschise si a ramas cu noi zile in sir. Nu stiam cine era Vasile Milea, dar am inteles ca e ceva grav daca sinuciderea lui e anuntata la radioul national…. A inceput apoi o vanzoleala. In cele doua camere confort II sporit, dar si la exterior. Trecatorii au schimbat brusc directia de mers si nu s-au mai indreptat spre casele lor cu sacose incarcate cu kilograme de frustrari si cateva legume ofilite. Am inceput sa dam zor sa terminam ceva ce, in realitatea, nu avea sa se termine niciodata pentru ca timpul, graba, viata noastra de pana atunci, totul a incremenit in clipa in care am auzit zbieratul acela  neomenesc “Fratilor, Am invins!”. Covorul a ramas, cred, rulat in mijlocul sufrageriei pana pe 24.

O zi sau doua mai tarziu am hotarat cu cateva prietene din cartier sa dam o raita pana pe la Piata Moghioros (un fel de centru pentru noi), dar  dupa o statie sau doua, am renuntat: erau filtre peste tot – masini puse de-a curmezisul tortuarului – si fiecare trecator era perchezitionat la sange de niste tineri agresivi cu par ravasit si priviri fioroase care iti intorceau buzunarele si stomacul pe dos. Vedeau in oricine – fie batran atins de Parkinson, fie copil cu o minge dezumflata la subrat – un posibil terorist.

Abia pe 27 am reusit sa iesim din vale* si sa ajungem la Orizont. Traseul, mai ales de la Piata Moghioros, purta urmele luptelor aprige duse pentru “apararea Revolutiei”: fatade ciuruite de gloante, geamuri sparte, apartamente incendiate, balti de sange inchegat. In fata Ministerului Apararii Nationale  – vreo doua masini rasturnate si trei sau patru cadavre aproape carbonizate, acoperite de flegme, mucuri de tigara…In jurul lor, cerculete formate din gura-casca. Nu ne era frica sau scarba – doar era Revolutie, nu? ”Vedeti, mai fetelor, ce au patit terorisii care au vrut sa ne fure Revolutia”…si nu ne-am indoit ca asa era, cum nu m-am indoit nici de cele povestite ulterior, la scoala, de profesoara de engleza care vazuse, cu ochii ei teoristii care sareau ca niste feline de pe un bloc pe altul, sprijineau mitraliera pe picior si trageau in tot ce misca. Cine s-ar fi indoit?!

Profesoarei de istorie nu i-am mai spus Ceausescu, ci altfel (nu mai stiu cum), directorul care ne tragea castane cand nu aveam matricole si bentite a fost inlocuit, Nelutu nu mi-a povestit niciodata ce a facut pe 21 decembrie iar examenul de admitere l-am trecut cu o nota acceptabila.

Cea mai frumoasa amintire din anul care a urmat ramane Sandy Bell. Fugeam de la scoala ca sa putem rade, plange si visa visurile frumoasei eroine. Ea si le-a implinit pe ale ei…..ale noastre s-au modificat de sute de ori in ultimii 20 de ani…

De ce au ajuns unii dintre noi sa viseze sa fie din nou ca Inainte?

 *Valea Ialomitei din Drumul Taberei, Bucuresti

, , , , , , , ,

5 comentarii

Urangutanii din Cismigiu

Daca nu ati picat proba de patinaj artistic pe trotuar si nici nu ati fost striviti pe trecerea de pietoni de bemveurile, qiusaptii, lendroverurile conduse de duduite incepatoare care isi pudreaza nasul la semafor sau ciocoiasi evlaviosi cu bordul plin de ventuze protectoare si reusiti sa ajungeti teferi in Cismigiul zilelor noastre, ar fi bine sa nu depuneti, totusi, scutul vigilentei.

In colibele vieneze ale primarului general in care sfaraie pe jaratic kurtos kolacsi, mici si hipotermia catorva comercianti, s-au aciuat niste primate cu fesuri, sepci si glugi carora le vine cateodata cheful s-o faca pe brezaile, incantand trecatorii cu un magnific spectacol interactiv.

Seara trecuta. Ca sa nu stricam traditia (inceputa anul trecut), intre doua serbari scolare, ne-am racorit gaturile incinse de la atatea colinde cu o plimbare negociata a fi scurta, dar care a devenit fulger dupa ce am picat in mijlocul unor stravechi intreceri de iarna: alergatul “sutilor” cu batele de baseball pe alei, tavalitul prin zapada, tabacitul spinarilor, ruperea coastelor si umflarea ochilor. Urangutaneii de 18-20 de ani erau incurajati de primate mai varstanice: “Pune, ma, mana pe el!”, Fir-ar mama lui a dracu”, “Arde-i una pe spinare!”, “Omoara-l, ma, omoara-l!”.

Copiii nu prea s-au dumirit daca e de ras sau de plans. In schimb, doamnele mai in etate, desi aveau capetele infasurate in blanuri ecologice, au inteles perfect implicatiile acestor manifestari nedemne de spatiul Schengen: “Mai, ce v-a apucat, mai?! Chiar acum cand uite sunt si niste nemti pe aici…Zau de nu erau nemti, ca i-am auzit vorbind nemteste. Mai, ne facem de ras, mai. Asa, foarte bine, sa aratam de fiecare data de ce suntem in stare!”. Un domn din aceeasi categorie de varsta i-a dat dreptate cu un clatinat din caciula tuguiata de astrahan. Si, brusc, dupa ce am primit un cot urangutanesc in spate, m-a palit asa o rusine de-mi venea sa sun la 112. Dar ce sa reclami? Ca se alearga maimutele prin Cismigiu?! Asa ca am tras copilul pe prima alee care mi-a iesit in cale si, pana la masina, nu ne-am mai uitat in urma…

Altfel, belsug si traditie pe partea de handemade in HarCov: bundite, caciuli, sosoni, sosete, papuci, fulare, manusi, oite si catei de stana cu capsa care se transforma in pernite pufoase, paturi calduroase cu model traditional turco-maghiar, oale romane pentru sarmale romanesti, etc. Ca asta-i traditia adevarata: in timp ce noi o facem pe brezaile, ei fac bani vanzand artizanate „romanesti” nu doar in Cismigiu si prin alte parcuri, ci pe toata Valea Prahovei, la popasul Sinesti din Ialomita, etc.

, , , , , ,

4 comentarii

‘Tis the season to be jolly’ (Fa la la la la, fa la la la)

S-au inchis doi ochi albastri, mai albastri decat limpezimile unui cer senin…. Si n-a mai fost niciun senin . Doar un ger aspru care mi-a strivit intr-o menghina degetele de la picioare. Si suflarea de gheata a vantului care mi-a infipit sute de ace in urechea dreapta. Inca le simt acolo. Tot acolo mi-a ramas si o farama dintr-un dialog purtat sub venele noduroase ale unei vite de vii boltite deasupra noastra la 70 kilometri de Bucuresti…

P1: Ce ati patit la golf?

P2: Nimic, ce sa patesc? Ca nu le am cu golful…

P1: Ha, ha…buna asta! La masina adica…

P2: Pe dreapta? A cazut niste tencuiala de pe bloc.

P1: Erau muncitori?

P2: Nu. Era noapte si batea vantul. Si dimineata am gasit-o asa lovita.

P1: Pai si n-aveti Casco? Ca am vazut ca e si geamul zgariat…

P2: Da? Nu, n-am Casco, dar stiu niste baieti care…

P1: Pai da, e mai ieftin asa, dar tot o sa va coste ceva.

P2: tace, ca nu stie ce sa mai spuna. E de porc, intr-adevar, s-o loveasca “altcineva” si sa-i faci lifting, s-o estetizezi pe banii tai. Tot de porc a fost si atunci cand magaoaia termopanista a ungurilor de la sase i-a spart un stop. Si-au sters-o bozgoreste de la fata locului si blocului vreo luna…iar cand i-a intalnit, i-au raspuns tot bozgoreste: Dovada! Ce stop? N-am spart-o noi pe stop…

P1: Eu vreau s-o vand pe a mea. Vreau sa-mi iau un 4×4, cand o trece criza si o sa-mi revin financiar. Ca nu mai merge, la ce ierni sunt pe aci…

P2: tace (si imediat ce tace aude mereu in cap Deck the Halls, orga, pian, cor…). Si P2 asteapta sa-si revina financiar.

P2 va lasa pe dvs sa alegeti interlocutorul demn de dialogul relatat mai sus:

A) mic intreprinzator B) preot de tara C) politician local

, ,

5 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: