Posts Tagged Ialomita

Fericirea atârnă de un fir de…roșie

Ar fi putut fi ziua perfectă. Ar fi putut fi, dar n-a mai fost, chiar dacă scormonind întunecimile pădurii Groasa, am aflat izbânda unui luminiș, ce ne ademenise cu o irezistibilă chemare turcoaz. Capătul luminișului era și capătul lumii de sus, care se prăvălea prin lutul arămiu al unor râpe abrupte, ocrotind ca un zid panglica șerpuitoare a unei Ialomițe strâmte, dar învolburate, tulbure, dar netulburată în trecerea ei.

Spaima că pământul atât de sigur pe care călcasem se termină brusc a devenit, cadru cu cadru, tihnă, încântare, eliberare, extaz. Păduri, crânguri, arbori solitari, culturi, biserici cu turle argintate, gospodării cufundate în limpedea mare de verde, mici puncte umblătoare pe fire drepte sau întortocheate, și iarăși noi și noi creste, toate rispite pe grandioasa pânză a unui Bărăgan atât de neted în geografia prejudecăților și necunoașterii noastre.

Curiozitatea aprinsă într-un mijloc de pădure ne purtase așadar până pe buza dealului micuț care apără linia sudică a satului nostru și de care credeam că ne despart vreo cincisprezece minute de praf cleios. Îl rătăcisem pe la Bărbătescu, un sătuc singuratic și melancolic, care se îngroapă tăcut sub o pulbere amară. Aveam să aflăm însă că dealul, netulburat de aceste tristeți, își continuă până hăt departe neașteptata lui trecere prin Bărăgan, ivindu-se brusc ba într-un capăt de pădure, ba la o răspântie de drumuri, apropiindu-se,  depărtându-se în curbe largi sau înguste.

Nu era nicio îndoială că, în vecinătatea Ialomiței, culmile sale erau mai semețe decât în alte locuri, căci ne simțeam la porțile cerului, privind de sus micuțele zeități înaripate care construiau, în picaje scurte, zborul unei mogâldețe abia desprinse de căldura cuibului. Uliii. Zborul lor precis se asorta măreției acelei amieze care putea fi perfectă, dar n-a mai fost.

Am coborât spre Crăsanii de Jos, lăsând în dreapta mânăstirea de maici, ctitorie a marelui, iubitului și regretatului duhovnic Adrian Făgețeanu (căci iată oamenii ăștia impregnează pământul cu trecerea lor sfântă în cele mai neașteptate pustietăți). Asfaltul, a cărui igienă ajungi s-o venerezi cu patimă după 20-30 de minute de hurducăieli neîntrerupte, ne-a izbăvit de moliciunea ce ne mai cumințise spiritul de aventură. Stârnită de frumusețea locurilor, poezia începuse să se recompună singură, metru cu metru. Gospodării îngrijite, case proaspăt spoite, priviri micuțe de bătrâne curioase, silueta gârbovită a ultimelor flori de primăvară, contururile de canion ale dealului, câmpia fără margini care se desfășura înainte-ne și, mai ales, frenezia salcâmilor, mirosurilor lor calde, nebunia lor albă eliberată într-o singură noapte.

Înfiripam un vis pe un traseu croit de câte un „uite o biserică, uite o casă, uite o vale, uite un pod, uite o baltă”, când un suspin gâlgâit de imprevizibilul piept al maică-mii a curmat feeria.  „Ce ai, mamă? Ce te doare?”. „Roșiile, roșiile…”, gemu, apărându-și cu mâna privirea de soarele, de care reușisem cumva să ne ferim sau să uităm o vreme, și care acum își arunca spre noi, dintr-un vârf de deal, zâmbetul crâncen.

Zdruncinată de revelația subită, am revăzut drumul rupt, bolovănos, hârtoapele gigantice camuflate de troscotul des, nădușeala feroce care nu s-a astâmpărat nici la umbra nenumăraților gutui din gospodăria bine închegată a lui Nicu Frizeru. Răsadurile sale de roșii și de toate felurile primiseră binecuvântarea mătușii Chița de la Frumușica, satul care chiar își merită numele și în care tataie slujise ca dascăl mai bine de șase decenii.  ”Când intrați pe șoseaua de piatră, întrebați de mine”, îmi spusese Nicu Frizeru la telefon. Am fi întrebat, că nu ne durea gura, dar singura vietătate umblătoare prin fierbințeala aia era o domnișoară inocentă, cu buletin de București. La prima intersecție, ulițele identice n-au fost motiv de meditații prelungite. „Stânga sau dreapta?” „Dreapta că-i mai dreaptă și sunt și case mai frumoase pe ea”. Casele s-au terminat după câteva garduri, „șoseaua de piatră” a dispărut fără urmă. Vagi rămășițe ale unui posibil fost drum mijeau ici colo de sub vegetația luxuriantă care masca râpe periculoase. Am răzbit doar grație încurajărilor și suportului moral oferite prin telefon de o șepcuță albă pe care o zăream din depărtare agitându-se energic în fața unei porți. „Bine ați venit pe drumuri neumblate”, ne-a urat șepcuța. Și tot ea ne-a înmânat trofeul acelui chinuitor off-road: saizeci de fire subțirele de roșii,  transportate la Brătia cu grijă maternă, în condiții de maximă securitate și umbră, pe „șoseaua de piatră”, nu pe coclauri primejdioși.

Desigur, roșiile! Oare cum se simțeau roșiile pe arșița asta? Roșiile micuțe plantate, udate la umbra înserării, când soarele nimicitor se prăvălise după deal, când Marin al lui Georgeta sărise gardul la vecina focoasă care primea răcoarea sfârșitului de zi într-un maiou cu breteluțe reglabile, roșiile plăpânde, dar cu rigole maiestuoase, executate din bolovani pisați, roșiile cărora parcă le și simțeam deja miezul, zeama acrișoară impregnând grozava brânză de capră de la Dani (singura egipteancă din familia noastră)…

Presentimente sumbre aglomerau fruntea maică-mii, zbârcind frumusețea drumului care mergea spre Copuzu, un sat în care poate mai trăiesc și astăzi urmași din stirpea lui Ulescu, bâtu ăla bătrân, tatăl lui tataie. Mama își amintea cum, în copilărie, bătătura se umplea adesea de rudele de la Copuzu, bărbați numai unul și unul, falnici, cinstiți și aprigi la mânie. Mânia asta năvalnică a simțit-o mamaie pe pielea ei, când a mâncat-o unde nu trebuie, povestește mama, și a jurat pentru fecioria celei mai mici dintre cumnate. Cu mamaie așezată la loc de cinste în cea mai mândră dintre căruțele lor iuți, ca onorabil martor și chezaș al fericitei alianțe, copuzenii au codus tânăra mireasă la flăcăul nerăbdător să cunoască lăudatul ei trup fără de prihană. În noaptea nunții mireasa n-a lăsat însă nici măcar o picătură de virginătate pe cerceafurile îndelung cercetate de nuntașii dornici să joace rachiul. Foc și pară, când au văzut că n-au ce juca, copuzenii au zbierat să fie aduse nefericitele să le smulgă părul din cap și să le încingă spinările, ca să se întoarcă de unde au venit acoperite de toată rușinea necinstei lor. Dar rudele le-au scăpat printr-un fund de grădină și le-au îndemnat nici să nu privească înapoi. Abia pe la pădure, când s-au oprit să-și mai tragă sufletul, mamaie și-a vărsat năduful „Bine, făi cumnată, nu puteai să spui și tu?!”. Au coborât pe urmă dealul iar Copuzu a fost dat uitării.

                                                                                                       

Ar fi putut fi deci ziua perfectă, am fi putut ajunge chiar și la Copuzu, aflat imediat după Crăsanii de Jos, ne-am fi putut desfăta cu vestita priveliște a locurilor prin care au umblat nu doar rudele noastre, ci însuși regele geților, măritul Dromichete, cel care l-a prins pe Lisimah, generalul lui Alexandru cel Mare, și l-a adus în lanțuri la Hellis, Cetatea Soarelui, ridicată pe mândrul Pisc al Crăsanilor.  Multe erau pe cale să se întâmple în ziua aia, dar nu s-au mai întâmplat căci totul s-a înecat în praful cât zidurile unei cetăți stârnit de mașina care s-a iuțit spre casă cu viteza viforului de astă-iarnă.

***

  Am fumat, am tăcut, am fumat din nou și doar am privit – lăsând în continuare neatins minunatul vocabular al limbii române – când pompierul rotofei, neîndemânatic și irascibil în care se transformase maică-mea s-a năpustit asupra plăpândelor fire pârjolite și trântite în țărâna fierbinte.

Sub soarele încă pișcător a făcut praf rigorile udatului pe care mi le enumera adesea ca să pricep cât de familiar i-a devenit grădinăritul. „Dimineața, înainte de răsărit sau seara, după asfințit”, mă atenționa încă de prin februarie. Ori în ziua aia toridă ne aflam exact la jumătatea distanței dintre cele două momente atât de importante pentru orice grădinar care se respectă. O ploaie nervoasă a căzut pe unde a dirijat-o mâna fermă, transformând proaspăta cultură de tomate într-o mocirlă din al cărei mâl ne-am căznit să extragem cele câteva răsaduri care mai puteau fi salvate, până ce broaștele au început să țopăie dezinvolt în jurul nostru iar goangele să ia cu asalt micul soare artificial de pe verandă.

În zori, cu ochii încă împăienjeniți de somnul atât de răcoros, am zărit-o râcâind din nou pământul. Avea în picioare aceleași cizme de cauciuc din seara trecută și dâre de noroi pe cămașa de noapte. S-a fâstâcit, s-a încruntat și a pus lucrurile la punct „Oricum la cât erau de pirpirii, nu se mai făceau alea roșii!”. Apoi m-a iertat definitiv pentru căutătura mirată. „Ce vrei?! Am intrat în panică…dar să știi că le-am visat toată noaptea. Ce-ar fi să-l sunăm pe Nicu….”

PS Fotografiile au fost realizate o săptămână mai târziu.

, , , , , , , ,

2 comentarii

Locul unde nu ne mai e frică

Soarele s-a copt pe cer. Și nu e niciun nor pe aproape care să-i astâmpere fierbințeala. Zice lumea din Brătia că porumbul s-a ridicat, în luncă, chiar mai înalt decât un preșcolar. Unii l-au rărit și curățat deja; alții ajung mai greu la săpat, căci picioarele li se înțepenesc în fața unei cârciumi. Pe urmă se înmoaie și nu mai sunt bune de nimic. Vorbesc însă cu obidă despre buruiana mare și deasă ce mai are doar nițel până să înghită culturile. ”Ne-au speriat ploile. În niciun an n-a mai turnat așa. Și cum să intri în grădină când se ia tot pământul de chicere? Daꞌ și ce parcă poți să erbicidezi?! Dai o grămadă de bani pe prafuri și ce te faci dacă vine ploaia?! ”. Se tânguie la umbra răcoroasă a unui vișin și mai cer o bere care să le răcească mințile încălzite de atâtea griji și necazuri. Apoi amuțesc o vreme urmărind din ochi bobocii de gâște care ciugulesc prin iarba din apropiere. ”Ali cui e astea?”

Corcodușele nuꞋs coapte încă, dar multe se strică pe ramuri și cad învinețind pământul. Oamenii oftează, se scărpină sub pălăria împinsă spre ceafă și înghit în sec privind pământul care soarbe țuica lor bună și curată. Nici măcar femeile nu îndrăznesc să se bucure de amarul bărbaților. „Fir-ar a draculi de viață!”

Șoseaua e încinsă ca un fund de tigaie dar, chiar înainte de prăvălia lui Gogu, o luăm la dreapta spre cimitir, prin praful unei ulițe. La început e răcoare că-s nuci înalți cât dealul mic de la marginea satului; pe urmă tot te ajunge soarele și te frige mai ales în moalele capului. Zărim o fâșie din poteca îngustă ce intră pieziș prin mijlocul unei lucerne crescute pe un loc de casă cu gard mic și strâmb. Dar gardul nu se mai vede în spatele corcodușilor răsăriți unii la umbra altora. Portița din lemn putrezit e legată cu sârmă. Numai așa poți să păzești culturile de lăcomia vitelor care, odată scăpate, mănâncă până crapă. Pe oameni nu-i oprește însă nimeni să apuce scurtătura către cimitir. Așa era și-n vreme în care gardul mi-ajungea doar până în dreptul inimii. Pe atunci nu era nici poartă, nici portiță, ci doar un pârleaz pe care-l săream murind de râs, căci tare amuzante mi se păreau mamaie și alaiul ei de babe când se apucau să-și salte fustele neagre deasupra genunchilor de li se vedeau furourile și alte cămăși mai albe ca dinții din gurile care nu le tăceau tot drumul. Se trăgeau reciproc, se sprijineau una de alta și ajungeau pe rând de partea cealaltă. Îmi plăcea să le aud vorbind, tocând tot satul și oprindu-se în loc ca să spuie câte un necaz.

Nea Tudose e suit în clopotnița dintre tei și zbuciumă „cloapetili” care strigă numele unei femei. Genunchii i se îndoaie iar trupul costeliv se opintește trăgând cu putere de frânghia împletită care urnește gigantul răsunător. Limba dinăuntru lovește fierul gros și atunci clopotul le vorbește oamenilor.

Nu e urât în cimitir! Trandafiri cățărători cu crengi pătate de sânge strâng în brațele lor țepoase câteva cruci tăcute, uluite de această atingere parfumată. Ce straniu se înlănțuie viața și moartea sub soarele urzicător! Și crinii sunt înfloriți. Mirosurile lor îmbălsămează aerul abia în adierea răcoroasă a amurgului. Dar cine să mai vie seara prin cimitir?! Florile din primăvară, care pictaseră mormintele în culori atât de vesele, s-au scuturat rând pe rând iar locurile lor au rămas însemnate de câte o tulpină dreaptă și lungă, care se leagănă fără rost în bătaia vânturilor prăfoase venite din luncă. Nici bibilicile isterice, care intrau printr-o gaură de gard și țipau cât le ținea clonțul, nu mai sunt. Poate clocesc sau poate au ațipit pe sub vreo umbră. Și nea Tudose iar smucește frânghia, și iar ne intră în suflet un geamăt prelung. Apoi se face o liniște de auzi până și câinii care latră sub deal. Nea Tudose se așază cuminte pe o băncuță ascunsă sub tei. Are cămașă de culoarea cerului senin și capul acoperit de o pălărie cu o nuanță sau poate două mai decolorată decât iarna trecută. E subțirel, cu ochi ușor adânciți în orbite, dar pielea obrazului îi e curată și întinsă. Își leagănă în aer picioarele și le izbește când și când, scuturând un glod imaginar de pe tălpile gumarilor. La 84 de ani e iute la umblet. Și are vorba clară precum a clopotului pe care-l trage de câte ori se întâmplă o nenorocire în sat. „Dumnezeu s-o ierte! Era bătrână, daꞌ a murit de inimă rea. Într-un an i s-au dus doi băieți. Ăl din urmă nici nu crez să fi împlinit șase luni”.

Teii sălbatici și-au pierdut floarea, dar „ăia bunii abia acum încep să se dășchiză. Să te ții parfum! Uite colea în spatili bisericii. Dar cine poate să le adune floarea?! Că e mai înalți ca turlili…”. E nădușit, puțin livid, dar are chef de vorbă. Din nouă copii câți i s-au născut, doi au murit de prunci. Cel mai mic dintre băieți, născut în 75, „e în echipă. Uite acu trebuie să vie de la fotbal, că a avut meci. Zice că le-a dat patronul câte 20 de milioane, că au bătut în deplasare. Bani frumoși! (…)Nici n-am termenat de cosit trifoiul, că te omoară căldura….E cald, daꞌ încă nici n-a vinit căldura aia mare.”.

Setea usturătoare ne urnește din loc, dar n-apucăm să suim pe o margine de șosea că și vedem un fulger roșu venind direct spre noi. E mașina Poștei care trece ca un gând, stârnind babele ieșite pe la porți. „Iată-l ce mână! A înnebunit cu toții…S-a pus, maică, pe noi să ne omoare!”. Fina Georgeta, care sta la o casă de noi, sprijină și ea un colț de gard, unde e umbra cea mai deasă iar răcoarea vine din mai multe părți. Mă oprește să-mi zică un vis dintr-o noapte, mai înainte să fie furtună și să nu mai poată închide un ochi pân la ziuă. Cică i s-a arătat mamaie și i-a zis că vine în fiecare seară pe acasă. „Di ce mai vii, bre nașă?! Di ce mai bați atâta amar de drum?” „Ca să nu le mai fie frică”, i-ar fi răspuns mamaie. Dar eu deja știam asta. Și nu de prin vise…

Sat Brătia, com. Axintele, județul Ialomița

, , , , , , , ,

3 comentarii

Un loc in care se ingroapa si oameni, si case

Peste crucile strambe din cimitir se zareste un pustiu de lunca. La marginea pustiului, creasta unei paduri despuiate de frunze prin care serpuieste panglica de ape a Ialomitei.

Glia acoperita cu fasii de zapada si chiciura, argintate de razele plapande ale soarelui, a ramas singura companioana permanenta a bisericutei batrane asezate, in urma cu aproape 200 de ani, la marginea satului Panduri (initial Paduri, astazi parte a comunei Axintele, IL). Aici! Cu trecerea timpului, minusurile demografice au mutat marginea putin cate putin, astfel incat satul propriu-zis e, de la an la an, tot mai departe de bisericuta sa.

Gospodariile din apropiere au disparut la scurta vreme dupa ce batranii truditori s-au mutat rand pe rand in tintirimul crucilor strambe. Pamantul hulpav a inghitit, felie cu felie, casutele cocosate din paianta, acoperind urmele cupiditatii sale cu maracinis.  Aici natura dicteaza arhitectura locului! Pana si clopotnita e inclinata intr-o parte, fie de asprimea vanturilor care isi sufla cu putere gerurile de la est, fie de indolenta mesterilor locali care, asa cum le sta in fire, nu s-or fi ostenit indeajuns sa infiga bulumacii temeinic in pamant.

E o margine de sat si de viata unde o lumea nestiuita isi ingroapa sub tarina zgomotele si toate urmele trecerii sale discrete printr-o asezare minuscula din Baragan. Un taram care agonizeaza si devine, cat amintirea il pastreaza nediluat, ideal pentru proiectarea cosmarurilor nocturne. Copaci batrani cu trunchiuri groase infipte ca niste gheare in pamantul vascos, garduri putrede cu sipcile smulse, fantani pe fundul carora bolborosesc maluri vascoase, cu ghizduri din care vanturile musca bucata cu bucata, cu galeti al caror fier e rontait centimetru cu centimetru de apetitul frenetic al ruginii. Un loc in care, ca intr-un descantesc stravechi pentru alungarea deochiului, nici cainii nu latra, nici cocosii nu canta. Bisericuta ar fi pierit si ea de n-ar fi fost parintele Bogdan. Dar asta e o alta poveste pe care o voi depana curand cu binecuvantarea sfintei sale…

Glodul din cimitir, inasprit de gerul noptii, se inmoaie si isi agata cleiurile de cizme. Dar nu ma tem pentru ca am cizme noi din cauciuc iar “Animal”-ul inscriptionat in dreptul calcaiului luneca neinfricat, desi e supt cu lacomie de foamea vascoasa a pamantului. Si cand ai zice ca gata, l-a inhatat, “Animal”-ul se opinteste, se ridica in aer, planeaza si se infige intr-un loc mai putin ostil, acoperit ici-colo cu smocuri de iarba (inca) verde.

Iar fiecare pas ma duce tot mai aproape de zidurile fantomatice ale unei case cu ferestre fara geamuri, cu usi cazute, o casa cu pridvor din lemn, sculptat cu migala, care isi striga prin toate crapaturile neputinta de a rezista chemarii mieroase cu care pamantul isi atata foamea. Si urletul ei reverbereaza in gradina din fata nefiresc de verde si umple toata valea. Ma cutremura o jale care e cu atat mai zguduitoare cu cat la poarta cu scanduri lipsa sau rupte de la jumatate, zaua unui lant e agatata intr-un ciot de cui mancat de rugina. Ca si cum stapanii zidurilor jupuite, de care buruienisul se apropie amenintator, se vor intoarce curand sa puna ordine in ograda. O iau agale catre satul sambetelor mele – doua ulite mai incolo – incercand sa-mi urnesc totodata si gandurile care se incapataneaza sa se mire continuu de lantul care atarna cinic la poarta si sa se intrebe prosteste “Cine l-a pus? Cine l-a pus?”. Si nu stiu daca pustiul de afara e mai mare decat pustiul dinlauntrul meu…

, , ,

1 comentariu

Cartea Amintirilor. O Biblie din zilele Majestatii Sale Carol I

E batrana, batrana. Vine din vremea lui Carol I. A strabatut un veac si poarta in ea mirosuri mucede din vremuri diferite, cand mai zgrunturoase, cand mai netede. A trecut prin doua razboaie, s-a urcat pe deal cu oamenii din sat cand s-a revarsat Ialomita, in anii ’70, a venit la Bucuresti sa ajute la studiul Teologiei, a plecat de la Bucuresti, s-a intors la Bucuresti. A fost uitata si redescoperita. Citita si abandonata. 

Această prezentare necesită JavaScript.

Aspra, usor rigida, prea voluminoasa pentru o lectura tihnita, prea veche ca sensul sa-i fie descalcit cu usurinta, cam prea brutal frunzarita candva, astfel ca, astazi, orice atingere produce emotia unei desprinderi de fila. Cu timpul, am renuntat s-o mai deschidem, sa ii mai zgandarim tristetile.

In felul ei este o opera de arta. O opera de arta neterminata, pe care timpul isi picteaza inca trecerea. Are o frumusete vetusta, in nuantele decolorate ale nostalgiei. Duce cu ea doruri si aromele odaitei dominate de amintirea unui tanar plecat prea devreme.

A fost Biblia lui, manualul lui, impregnat de el, de vise, emotii si melancolii, de intrebari fara raspuns. E firul prin care trecutul ramane vesnic agatat de prezent. Ulescu Stelian, cls I, STB, fratele mamei pe care, desi nu l-am cunoscut, il stiu atat de bine…

, , ,

Lasă un comentariu

Soparle, broaste si furtuni solare

Am pierdut lupta cu somnul cam pe cand Maximus Decimus Meridius gonea (a cata oara?), sambata seara, sa-si salveze sotia “cu parul negru ca pamantul” si copilul, pe care nu-i mai vazuse “de doi ani, 264 zile si o dimineata “. Stiam, oricum, ca va ajunge prea tarziu, asa ca m-am lasat…De pe Antena 1 am intrat direct intr-un vis cu soparle si broaste spulberate apoi de furtuna solara care incepuse mai devreme, nu in 2012. Era atata zgomot, se auzeau niste bubuituri inspaimantatoare ca mi-a fost frica sa mai raman in visul acela si m-am trezit.

Am asteptat cateva secunde sa ma dezmeticesc. Dar bubuiturile nu au incetat asa cum sperasem…Dimpotriva, le auzeam si mai clar. Veneau de undeva de afara, dinspre Casa Poporului. M-am uitat la ceas. Era in jur de 22.30.

Citește în continuare »

, , , , , , , , , ,

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: