Am nostalgia iernilor risipite în frânturi de memorie … Nu jinduiesc retrospectiv după vreun peisaj feeric, arome pierdute, povești la gura sobei sau exaltări specifice copilăriei. Doar că nu ne bântuiau atâtea sensibilități și nici excesiva predispoziție la disconfort de acum.
Despre starea drumurilor aflai abia la autogară, când vânzătoarea de bilete plescăia somnoroasă breakingnewsul: „la Axintele nu merge nicio rată, mamaie”. Ca și eschimoșii de acum, mamaie nu credea nici ea în breakingnewsuri. Își potrivea broboada și analiza variantele rămase, cu mai multă precizie decât zgomotoasele comandamente de iarnă din prezent. Traistele uzate și grele, în urma cărora tropăiau două nepoate bucureștene, se mutau în gara de alături și așteptau răbdătoare pornirea anevoiasă a câte unui tren și așa foarte întârziat.
Una din neuitatele mele vacanțe de iarnă a început într-un compartiment frigorific. Ne tremurau plămânii când ne atingeam spinările de mușamaua înțepenită a banchetelor și scrijeleam cu unghia nervurile de gheață de pe geamuri, ca să aflăm pe unde suntem. Eram mereu în același loc. Sau cel puțin asta ne comunica peisajul uniform, căci trenul se mișca. Ne izbeam picioarele și suflam mereu în mâinile amorțite, dar nu scăpam niciun cuvințel din conversațiile care, pe măsură ce înghesuiala devenea tot mai mare, erau și mai însuflețite.
Am ajuns la Urziceni aproape de căderea nopții. Am tras la o mătușă, cea mai mică din cele cinci surori ale lui tataie. Tușa Anica, căsătorită a doua oară cu un bărbat la fel de bolnăvicios ca și răposatul, era prinsă până peste cap cu îngrijirea unui nepoțel timid, sfrijit și cam urâțel. Studiam uluite ventuza imensă care-i acoperea lui Forinel, pe sub ochelarii imenși, unul din ochi. Am ieșit din muțenie abia a două zi dimineață la plecare, când ne-am luat, în șoaptă, rămas bun și i-am strecurat în palmă biletele de tren cu care am fi vrut să ne lăudăm prin fața blocului, la întoarcerea în București. Mamaie ne-a lăudat mărinimia, convinsă că Dumnezeu ne va răsplăti, pentru că Florinel e copil necăjit, fără tată. Cam ca noi, dar nu chiar la fel, pentru că taică-su avea să iasă după patru ani. Dar numai Dumnezeu știe dacă fata deșteaptă a tușii Anica, care și-a tocit coatele pe băncile facultății ca și nen-tu Steluș, o să vrea să-l aștepte.
În rabla suspectată a fi rata de Axintele – singura, de altfel, care s-a încumetat să plece din autogară – am uitat de tanti Anica și necazurile ei (cam vreo doi ani, până când ne-am întâlnit întâmplător pe stradă, în București. Îi murise și cel de-al doilea soț, vânduse casa din Urziceni și se mutase la capitală, că Florinel mai avea puțin și mergea la școală. Încă îi mai fugea ochiul, dar nu ca înainte). Șoferul hârbului n-a vrut în ruptul capului să meargă mai departe de Coșereni, deși, din disperare, oamenii aflați pe drumuri de mai multe zile se ofereau să-i plătească oricât, la negru. Mamaie și-a aruncat traistele pe umăr, ne-a smucit de la locul unei foarte posibile și apropiate încăierări, numărând pe degete, de mai multe ori, satele pe care le aveam de trecut.
Abia dacă lăsasem în urmă doi-trei kilometri din 18 și ne simțeam deja ispitite de o ușoară grijă și un început de descurajare. Ne odihneam tăcute pe băncuța de la intrarea într-o gospodărie, când din troiene s-a ivit izbăvitoarea cabină roșie a unui tractor. Ne-a izbăvit, cu hurducăieli dureroase, într-un iz acru de ceapă și țigări fără filtru, de următorii zece kilometri și, mai ales, de vastele întinderi țigănești de la Borănești.
Ațipisem, înmuiată de fierbințeala unei sobe, și am crezut parte dintr-un vis febra plecării care o cuprinsese brusc pe mamaie, dând slavă lui Dumnezeu pentru cum „știe El să le aranjeze pe toate”. I-am mulțumit călduros preamilostivei văduve din Bărcănești care ne preluase din ger, oferindu-ne un loc la gura sobei, și ne-am înghesuit într-un Aro înzăpezit și deszăpezit la câțiva metri de casa pe care tocmai o părăsisem. Sub privirile îngăduitoare ale unor tovarăși, îmblăniți până-n dinți, mamaie și șoferul, descoperit a fi băiat de la noi din sat, au descurcat crengile unui complicat arbore genealogic, identificând niște firave rămurele comune. Când ne-a văzut intrând pe poartă, tataie și-a făcut cruce. A sărutat apăsat icoanele, învrednicind-o pe mamaie cu singurul compliment pe care i-l permitea firea arțăgoasă „fă, Mio, fă, tu nu ești sănătoasă!”.
Upsilamba! 
#1 by copuzeanu ion on 27 ianuarie 2012 - 5:45 pm
Mi-a placut foarte mult povestea de iarna si m-am bucurat ca s-a incheiat cu bine. Eu am renuntat la Capitala si m-am mutat in casa de vacanta pe care am facut-o cu sotia la Dragoiesti , asa ca cunosc bine zona Axintele. Chiar am fost pe acolo… Povestea de iarna mi-a amintiti de tragedia unei familii , vecine cu noi , care s-a dus acum 4-5 ani sa petreaca Revelionul la fica lor din Buzau. Cand au plecat din Dragoiesti ( fica a venit cu un taxi din Buzau , sa-i ia) era un 30 dec. cu soare si grade multe peste zero… Pe 1 ian. dupa amiaza s-a pus pe un pui de fulguiala , apoi puiul a generat un pui de viscol , viscol care a tinut si pe 2 si pe 3 ian. pana pe la amiaza. A doua zi cand am iesit cu sania sa cumpar o butelie, tot satul vuia ca doi oameni , barbat si femeie , au fost gasiti inghetati intre Movilita si Rosiori , la cateva sute de metri de Rosiori. Initial s-a spus ca erau din Rosiori , apoi s-a aflat ca erau de fapt de la noi din Dragoiesti , vecini nostri. Ce s-a intamplat de fapt ? Pe 2 ian. , pe viscol fata i-a adus cu taxiul acasa. Dar numai ce au intrat in Movilita din soseaua nationala pe drumul judetean spre Rosiori – Dragoiesti si soferul a refuzat sa mearga mai departe , valurile de zapada fiind din ce in ce mai mari. Fata a insistat sa se intoarca cu totii la Buzau dar tatal , ambitios din fire nu a vrut in ruptul capului si au luat-o pe jos , el cu sotia , si mai erau cativa tineri din Rosiori care faceau naveta de la Bucuresti. Cei tineri au razbit cei 5 km. pana la Rosiori dar ei , trecuti de 65 de ani , au cazut in zapada , inai el , apoi ea , atunci cand mai aveau 4-500 metri pana la prima casa… O tragedie platita scump , poate prea scump…
#2 by Camelia Tabacu on 27 ianuarie 2012 - 7:03 pm
Dramatic, într-adevăr. Oamenii nu sunt atât inconștienți, cât mânați de grija pentru gospodăriile (care, cred ei, se surpă în lipsa lor), animalele, neajutoriații lăsați în urmă. Cel puțin așa era mamaie. După câteva ore petrecute cu noi la București, începea să se frământe și nu-și mai găsea locul. Adevărul e că ea le descurca pe toate, avea sute de păsări, creștea două vaci, dădea cheag la lapte, spăla, călca, cosea, tricota, gătea, repara, dirija diverse lucrări prin curte, săpa grădina iar vara pleca dis de dimineață fie la pădure, fie la câmp. Tataie, dascăl la biserica din sat, era rupt de toate treburile casnice sau agricole. Nu mai vorbesc că era băutor înrăit iar după orele 13-14.00 nu se mai înțelegea nimeni cu el. Avea mamaie o vorbă – „arde cămașa pe mine” care redă exact situația în care se găsea. Așa că nu mai conta dacă ploua torențial, ningea apocaliptic sau viscolea ca zilele trecute (oamenii din Ialomița trăiesc aproape an de an infernul troienelor cât casa. În 2010, în Axintele trei zile nu a fost curent electric). O lua din loc și-și calcula singură, cu o istețime mereu vie, variantele de deplasare. Nu știu de ce, dar niciodată nu ne-am temut că ar fi putut pățit ceva pe drum, oricât de dificil ar fi fost acesta. Era volubilă, mobilă, agilă și, mai ales, abilă. În vacanța în care ne-am ținut de capul ei să ne ia și pe noi, nu m-am simțit nicio clipă în pericol. Eu aveam zece ani, soră-mea doar trei :). Acum sunt mult mai temătoare, solicit confort și pericol minim. Habar n-am cum am ajuns așa de împiedicată…
#3 by Anonim on 9 februarie 2012 - 5:03 pm
Iarna-i grea,omatul mare/Semne bune,anul are!
– Cum un a bagat primaru buldoexcavatoru primariei?!
Poate acum il baga teoretic pe hartie si la primavara practic pe teren.Vorba tiganului”teoria c-a teoria,dar praftica ne omoara”.Ce sa-i faci ”Asta-i trupa si cu asta defilam”.O veni si vremuri mai bune!M-a refeream la ala cu buldoexcavatoru.Pana atunci sa-i dea inainte cu partidul.