Posts Tagged cimitir

Locul unde nu ne mai e frică

Soarele s-a copt pe cer. Și nu e niciun nor pe aproape care să-i astâmpere fierbințeala. Zice lumea din Brătia că porumbul s-a ridicat, în luncă, chiar mai înalt decât un preșcolar. Unii l-au rărit și curățat deja; alții ajung mai greu la săpat, căci picioarele li se înțepenesc în fața unei cârciumi. Pe urmă se înmoaie și nu mai sunt bune de nimic. Vorbesc însă cu obidă despre buruiana mare și deasă ce mai are doar nițel până să înghită culturile. ”Ne-au speriat ploile. În niciun an n-a mai turnat așa. Și cum să intri în grădină când se ia tot pământul de chicere? Daꞌ și ce parcă poți să erbicidezi?! Dai o grămadă de bani pe prafuri și ce te faci dacă vine ploaia?! ”. Se tânguie la umbra răcoroasă a unui vișin și mai cer o bere care să le răcească mințile încălzite de atâtea griji și necazuri. Apoi amuțesc o vreme urmărind din ochi bobocii de gâște care ciugulesc prin iarba din apropiere. ”Ali cui e astea?”

Corcodușele nuꞋs coapte încă, dar multe se strică pe ramuri și cad învinețind pământul. Oamenii oftează, se scărpină sub pălăria împinsă spre ceafă și înghit în sec privind pământul care soarbe țuica lor bună și curată. Nici măcar femeile nu îndrăznesc să se bucure de amarul bărbaților. „Fir-ar a draculi de viață!”

Șoseaua e încinsă ca un fund de tigaie dar, chiar înainte de prăvălia lui Gogu, o luăm la dreapta spre cimitir, prin praful unei ulițe. La început e răcoare că-s nuci înalți cât dealul mic de la marginea satului; pe urmă tot te ajunge soarele și te frige mai ales în moalele capului. Zărim o fâșie din poteca îngustă ce intră pieziș prin mijlocul unei lucerne crescute pe un loc de casă cu gard mic și strâmb. Dar gardul nu se mai vede în spatele corcodușilor răsăriți unii la umbra altora. Portița din lemn putrezit e legată cu sârmă. Numai așa poți să păzești culturile de lăcomia vitelor care, odată scăpate, mănâncă până crapă. Pe oameni nu-i oprește însă nimeni să apuce scurtătura către cimitir. Așa era și-n vreme în care gardul mi-ajungea doar până în dreptul inimii. Pe atunci nu era nici poartă, nici portiță, ci doar un pârleaz pe care-l săream murind de râs, căci tare amuzante mi se păreau mamaie și alaiul ei de babe când se apucau să-și salte fustele neagre deasupra genunchilor de li se vedeau furourile și alte cămăși mai albe ca dinții din gurile care nu le tăceau tot drumul. Se trăgeau reciproc, se sprijineau una de alta și ajungeau pe rând de partea cealaltă. Îmi plăcea să le aud vorbind, tocând tot satul și oprindu-se în loc ca să spuie câte un necaz.

Nea Tudose e suit în clopotnița dintre tei și zbuciumă „cloapetili” care strigă numele unei femei. Genunchii i se îndoaie iar trupul costeliv se opintește trăgând cu putere de frânghia împletită care urnește gigantul răsunător. Limba dinăuntru lovește fierul gros și atunci clopotul le vorbește oamenilor.

Nu e urât în cimitir! Trandafiri cățărători cu crengi pătate de sânge strâng în brațele lor țepoase câteva cruci tăcute, uluite de această atingere parfumată. Ce straniu se înlănțuie viața și moartea sub soarele urzicător! Și crinii sunt înfloriți. Mirosurile lor îmbălsămează aerul abia în adierea răcoroasă a amurgului. Dar cine să mai vie seara prin cimitir?! Florile din primăvară, care pictaseră mormintele în culori atât de vesele, s-au scuturat rând pe rând iar locurile lor au rămas însemnate de câte o tulpină dreaptă și lungă, care se leagănă fără rost în bătaia vânturilor prăfoase venite din luncă. Nici bibilicile isterice, care intrau printr-o gaură de gard și țipau cât le ținea clonțul, nu mai sunt. Poate clocesc sau poate au ațipit pe sub vreo umbră. Și nea Tudose iar smucește frânghia, și iar ne intră în suflet un geamăt prelung. Apoi se face o liniște de auzi până și câinii care latră sub deal. Nea Tudose se așază cuminte pe o băncuță ascunsă sub tei. Are cămașă de culoarea cerului senin și capul acoperit de o pălărie cu o nuanță sau poate două mai decolorată decât iarna trecută. E subțirel, cu ochi ușor adânciți în orbite, dar pielea obrazului îi e curată și întinsă. Își leagănă în aer picioarele și le izbește când și când, scuturând un glod imaginar de pe tălpile gumarilor. La 84 de ani e iute la umblet. Și are vorba clară precum a clopotului pe care-l trage de câte ori se întâmplă o nenorocire în sat. „Dumnezeu s-o ierte! Era bătrână, daꞌ a murit de inimă rea. Într-un an i s-au dus doi băieți. Ăl din urmă nici nu crez să fi împlinit șase luni”.

Teii sălbatici și-au pierdut floarea, dar „ăia bunii abia acum încep să se dășchiză. Să te ții parfum! Uite colea în spatili bisericii. Dar cine poate să le adune floarea?! Că e mai înalți ca turlili…”. E nădușit, puțin livid, dar are chef de vorbă. Din nouă copii câți i s-au născut, doi au murit de prunci. Cel mai mic dintre băieți, născut în 75, „e în echipă. Uite acu trebuie să vie de la fotbal, că a avut meci. Zice că le-a dat patronul câte 20 de milioane, că au bătut în deplasare. Bani frumoși! (…)Nici n-am termenat de cosit trifoiul, că te omoară căldura….E cald, daꞌ încă nici n-a vinit căldura aia mare.”.

Setea usturătoare ne urnește din loc, dar n-apucăm să suim pe o margine de șosea că și vedem un fulger roșu venind direct spre noi. E mașina Poștei care trece ca un gând, stârnind babele ieșite pe la porți. „Iată-l ce mână! A înnebunit cu toții…S-a pus, maică, pe noi să ne omoare!”. Fina Georgeta, care sta la o casă de noi, sprijină și ea un colț de gard, unde e umbra cea mai deasă iar răcoarea vine din mai multe părți. Mă oprește să-mi zică un vis dintr-o noapte, mai înainte să fie furtună și să nu mai poată închide un ochi pân la ziuă. Cică i s-a arătat mamaie și i-a zis că vine în fiecare seară pe acasă. „Di ce mai vii, bre nașă?! Di ce mai bați atâta amar de drum?” „Ca să nu le mai fie frică”, i-ar fi răspuns mamaie. Dar eu deja știam asta. Și nu de prin vise…

Sat Brătia, com. Axintele, județul Ialomița

, , , , , , , ,

3 comentarii

Pomana in Baragan

Drumul nu e tocmai usor cand afara ninge cu coduri galbene si portocalii. Pe DN2 termometrul indica -12 grade Celsius, dar coliva se simte bine. Motaie pe bancheta din spate ocrotita de bratele inmuiate de somn ale unei matusi pensionare. Iesim din padurea Sinesti si trecem apoi printr-o alta padure: cea a crucilor tot mai numeroase de pe marginea drumului. Sunt din ce in ce mai multe si mai aproape una de cealalta incat mai au doar putin pana sa-si uneasca bratele intr-o macabra hora a mortii. Stiu ca undeva in stanga e si cea a Laurei Stoica. Ca si-n alte dati, evit sa privesc intr-acolo.
La Cosereni, ne desprindem de DN2 si, daca nu as cunoaste cu ochii-nchisi stravechiul drum judetean, as crede ca am ajuns direct pe partie. Sunt portiuni cu gheata, damburi de zapada, iar intre localitati, in camp deschis, cucerim troian dupa troian. Se dau lupte grele, dar ingineria nemteasca invinge, gafaind, nametele de Baragan. Cale de aproape 17 de kilometri pana in comuna Axintele, ne duce cu derapaje usoare, sub privirile amuzate ale catorva babute zgribulite care s-au incumetat catre biserici, patinand si ele cu colivele lor cu tot. Vantul e aspru, taios, dusmanos si grabit. De mii de ani e asa. Lasa-l boalii, ti-ar zice orice batran de prin partile acelea, si tine drumul drept pana in locul in care pe vremuri era celebra Bomba, pravalie de unde femeile se aprovizionau cu gaz si chibrituri iar copiii cu biscuiti economici si dropsuri. Sunt cativa ani buni de cand Bomba a disparut iar barbatii care serveau cate un rom si se pierdeau in interminabile dezbateri agraro-filosofice s-au mutat pe la privatizati. Astazi, privatizatul european din Axintele te trece pe caiet, iti ia banii abia la pensie, uneori mai multi decat socotisesi tu iar cand vine garda infige lacatul in gratiile muscate de rugina, pierzandu-si pasii pe cate o ulita desfundata pe care pana si dracul se fereste sa-si puna copitele lui afurisite.
***
Dincolo de locul fostei Bombe se vad despuiate si crapate, in nuante de aramiu decrepit, zidurile rapciugoase ale fostei scoli primare din satul Bratia. Matusa lacrimeaza: “Doamne, cum a ajuns scoala noastra!”. Pe ulita spre biserica e mai adapost. Cainii latra isteric pe la garduri, dar agitatia lor tulbura prea putin linistea de lemn a satului inca somnoros si gandurile iti zburda aiurea printre crucile mute din cimitir.
In bisericuta cu ziduri mai albe decat zapada neteda de afara freamata frigul in cele cateva babute cu guri stirbe si maini boante, cu obraji sfichiuiti fara mila de vant si parliti de soare, care stau stranse una langa alta, se susotesc si chicotesc cu voci ragusite. Isi freaca mainile deasupra sobitei si bat marunt din picioarele inghetate. Umbre negre, infasurate in broboade de culoarea noptii, cu figuri si destine aproape identice. Miroase a zahar vanilat si a lemne arse, a gaz si a ulei incins. Parintele soseste tremurand din toate incheieturile. Freamatul femeilor se stinge si slujba incepe domol dar spre final cantarile, dirijate de frigului care ne intepeneste oasele, capata un tempo tot mai vioi. Intre tanarul preot si enoriasele sale e o complicitate duioasa; ele sunt ingaduitoare cu stangacia, cu graba lui iar el le invaluie din cand in cand cu priviri calme si usor supuse. “E tare cumsecade parintilii”, susura o mamaie.
La troparul “Vesnica pomenire”, cele 10-12 umbre negre isi unesc vocile intr-un cor al durerii. Bocetele lor irump ca un strigat de lupta. Jalea asta sfasietoarea te ia pe nepregatite, te scutura si te taraste dupa ea. Mortii sunt plansi cu lacrimi adevarate, numele lor rostite ca un suspin, in vreme ce clopotul de afara umple toata valea si urca pana-n varful dealului, purtandu-le lacrimile si tanguirile pana hat departe, in lumea de dincolo.

Iesim in cimitirul crucilor cu epoleti de zapada, ne risipim pe la morminte iar preotul trece pe la fiecare murmurand, cu buze amortite de ger, vesnica pomenire. Vocea sa tremurata e acoperita complet de glasul rasunator al clopotului care se zbuciuma iar in nestire. Buzele i se misca, dar nu se mai aude ce spune. Desi tanar, parintele e adus de spate iar frigul naprasnic ii stange oasele firave ca un corset. Are un zambet nesigur si maini de adolescent timid. De sub vesmintele cu fireturi apar cand in cand o pereche decolorata de blugi si doua botine lacuite care scartaie zapada cu mersul lor grabit. Vantul fosneste, ne ia la goana cu suflarea lui pizmasa iar cand nu mai are pe cine necajii, scutura bezmetic zapada brazilor din cimitir.
***
In biserica, focul din sobita metalica e atatat cu cateva bucati uscate si subtiri de salcam, dar caldura se raceste pana se ajunga la noi. Batranul cantaret la strana, cu parul mai nins decat brazii de afara, se vaita ca l-a lasat auzul, in timp parintele binecuvanteaza bucatele si iese grabit. Corul mamaicilor invorate il acompaniaza pana-n pridvorul unde se stinge si tacanitul botinelor lui lacuite.

Se impart pachete, se sufla in lumanari, iar in pahare se toarna tuica fiarta din doua foste jumatati de Coca-Cola in care s-au inecat prematur cateva boabe de piper negru. Fina Vasilica ma priveste complice, imi arata gingiile in care stau agatati eroic doi canini si puncteaza: “Ia, pune-mi, maica si mie nitica Coca-Cola”.
Coliva asteapta tacuta verdictul fruntilor imbrobodite ce se se apropie iscoditoare. Gurile stirbe molfaie cate un “bogdaproste”, iar mainile boante despica aerul inghetat si se retrag inclestate pe cate o caserola. Le privesc fascinata si as vrea sa le mangai obrajii uscati, sa le ating palmele aspre, sa ma las cuprinsa de bratele lor mirosind a busuioc si lemne proaspat taiate, in cautarea unor farame din mamaia mea. Biserica se goleste incet-incet, iar dascalul cu auzul pierdut deretica, stinge lumanarile cu buricele degetelor umezite, sufla-n candele si incuie in urma noastra.
Pe ulita pustie vantul ne zgaltaie si ne impinge pentru ultima oara. Tristetea se urca si ea in masina, dar gandurile zboara departe si se agata printre crengile unui batran corcodus din dosul unei casute albe din chirpici. Ramurile sale blande, noduroase si calde ca niste maini de bunic mi-au leganat toate fanteziile, nazbatiile de-o vara, iubirile de o vacanta si certitudinea ca suntem nemuritori. Astazi nici corcodusul nu mai e, nici casa, nici oamenii care umpleau batatura cu rasete, lacrimi si vise, cu doruri si amintiri care s-au revarsat in mine.

(o versiune a textului a fost publicata in ziuaveche.ro, in luna februarie 2010)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

12 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: