Înzăpezirile de altădată

Am nostalgia iernilor risipite în frânturi de memorie … Nu jinduiesc retrospectiv după vreun peisaj feeric, arome pierdute, povești la gura sobei sau exaltări specifice copilăriei. Doar că nu ne bântuiau atâtea sensibilități și nici excesiva predispoziție la disconfort de acum.

Despre starea drumurilor aflai abia la autogară, când vânzătoarea de bilete plescăia somnoroasă breakingnewsul: „la Axintele nu merge nicio rată, mamaie”. Ca și eschimoșii de acum, mamaie nu credea nici ea în breakingnewsuri. Își potrivea broboada și analiza variantele rămase, cu mai multă precizie decât zgomotoasele comandamente de iarnă din prezent. Traistele uzate și grele, în urma cărora tropăiau două nepoate bucureștene, se mutau în gara de alături și așteptau răbdătoare pornirea anevoiasă a câte unui tren și așa foarte întârziat.

Una din neuitatele mele vacanțe de iarnă a început într-un compartiment frigorific. Ne tremurau plămânii când ne atingeam spinările de mușamaua înțepenită a banchetelor și scrijeleam cu unghia nervurile de gheață de pe geamuri, ca să aflăm pe unde suntem. Eram mereu în același loc. Sau cel puțin asta ne comunica peisajul uniform, căci trenul se mișca. Ne izbeam picioarele și suflam mereu în mâinile amorțite, dar nu scăpam niciun cuvințel din conversațiile care, pe măsură ce înghesuiala devenea tot mai mare, erau și mai însuflețite.

Am ajuns la Urziceni aproape de căderea nopții. Am tras la o mătușă, cea mai mică din cele cinci surori ale lui tataie. Tușa Anica, căsătorită a doua oară cu un bărbat la fel de bolnăvicios ca și răposatul, era prinsă până peste cap cu îngrijirea unui nepoțel timid, sfrijit și cam urâțel. Studiam uluite ventuza imensă care-i acoperea lui Forinel, pe sub ochelarii imenși, unul din ochi. Am ieșit din muțenie abia a două zi dimineață la plecare, când ne-am luat, în șoaptă, rămas bun și i-am strecurat în palmă biletele de tren cu care am fi vrut să ne lăudăm prin fața blocului, la întoarcerea în București. Mamaie ne-a lăudat mărinimia, convinsă că Dumnezeu ne va răsplăti, pentru că Florinel e copil necăjit, fără tată. Cam ca noi, dar nu chiar la fel, pentru că taică-su avea să iasă după patru ani. Dar numai Dumnezeu știe dacă fata deșteaptă a tușii Anica, care și-a tocit coatele pe băncile facultății ca și nen-tu Steluș, o să vrea să-l aștepte.

În rabla suspectată a fi rata de Axintele – singura, de altfel, care s-a încumetat să plece din autogară – am uitat de tanti Anica și necazurile ei (cam vreo doi ani, până când ne-am întâlnit întâmplător pe stradă, în București. Îi murise și cel de-al doilea soț, vânduse casa din Urziceni și se mutase la capitală, că Florinel mai avea puțin și mergea la școală. Încă îi mai fugea ochiul, dar nu ca înainte). Șoferul hârbului n-a vrut în ruptul capului să meargă mai departe de Coșereni, deși, din disperare, oamenii aflați pe drumuri de mai multe zile se ofereau să-i plătească oricât, la negru. Mamaie și-a aruncat traistele pe umăr, ne-a smucit de la locul unei foarte posibile și apropiate încăierări, numărând pe degete, de mai multe ori, satele pe care le aveam de trecut.

Abia dacă lăsasem în urmă doi-trei kilometri din 18 și ne simțeam deja ispitite de o ușoară grijă și un început de descurajare. Ne odihneam tăcute pe băncuța de la intrarea într-o gospodărie, când din troiene s-a ivit izbăvitoarea cabină roșie a unui tractor. Ne-a izbăvit, cu hurducăieli dureroase, într-un iz acru de ceapă și țigări fără filtru, de următorii zece kilometri și, mai ales, de vastele întinderi țigănești de la Borănești.

Ațipisem, înmuiată de fierbințeala unei sobe, și am crezut parte dintr-un vis febra plecării care o cuprinsese brusc pe mamaie, dând slavă lui Dumnezeu pentru cum „știe El să le aranjeze pe toate”. I-am mulțumit călduros preamilostivei văduve din Bărcănești care ne preluase din ger, oferindu-ne un loc la gura sobei, și ne-am înghesuit într-un Aro înzăpezit și deszăpezit la câțiva metri de casa pe care tocmai o părăsisem. Sub privirile îngăduitoare ale unor tovarăși, îmblăniți până-n dinți, mamaie și șoferul, descoperit a fi băiat de la noi din sat, au descurcat crengile unui complicat arbore genealogic, identificând niște firave rămurele comune. Când ne-a văzut intrând pe poartă, tataie și-a făcut cruce. A sărutat apăsat icoanele, învrednicind-o pe mamaie cu singurul compliment pe care i-l permitea firea arțăgoasă „fă, Mio, fă, tu nu ești sănătoasă!”.

Când oamenii visează

Într-o dimineață, cu vreo trei ore înainte de răsărit. Orașul pare complet absorbit de ultimele vise prin care umblă taxiuri fantomatice, somnambule, fără pasageri și poate fără șoferi. Și eu, prin aceleași vise, cărând povara unui somn cleios care se lipește de perne, se agață de periuța uscată, zvâcnește la primul contact dureros cu apa, refuzând amăgirea unei cafele. Cocoașa de somn mă gheboșează deasupra volanului înghețat care adâncește senzația de amorțeală. Nu-mi amintesc drumul cu liftul. Am ațipit pesemne și din căldura bucătăriei m-am trezit direct în răceala mașinii.

Alunec prin acest întuneric cu umbre neclare, contururi neterminate, cu insule luminoase în care părțile trupului disparate de beznă fuzionează temporar. Pe traseul Panduri – Știrbei Vodă – Ateneu – Rosetti – Moșilor – Colentina semafoarele pactizează cu gerul, somnul și alți demoni matinali. Un roșu intens îți zgârie ochii și te aruncă din nou în brațele primitoare ale frigului care îți mângâie ceafa cu delicatețea curentului electric. Trec agale și primele spectre metalice ale reatebeului la geamurile cărora se profilează câteva mogâldețe fără trăsături. O limuzină jucăușă mă acompaniază o vreme. E când pe stânga, când pe dreapta, când mult în față, când hăt îndărăt. Apoi se topește într-un întuneric de stradă. Cofeina se activează abia la ieșirea din oraș, pe la o benzinărie pustie, bântuită doar de aroganța insomniacă a unui angajat cu cozoroc.

Pe sensul opus, un zid mișcător de tiruri înmoaie șoseaua. E o senzație să fii neînsemnat și iute printre atâția giganți indiferenți. În afara zonelor locuite, când zidul de tiruri se întrerupe, parapetele de beznă îngustează șoseaua, modifică traseul și dău amploare curbelor. Totul pare identic și parcă te apropii de localități depășite deja, și parcă auzi la radio aceleași lălăiturile de mai devreme, și parcă a fost deja 4.30. Și -7 grade? De ce sunt -7 grade când mai devreme erau -2? Cum de s-a făcut și mai frig? Și nu tăiasem oare bretonul care acum mă supără mai tare decât luminile ce vin din sensul opus?

Dar toate astea sunt în afara mea. Înăuntrul meu sunt doar gânduri. Gânduri pe care adesea le scriu tot în gând. Și nu pun niciodată semne de punctuație în aceste texte, ceva mai numeroase decât restul. Nici măcar o virgulă nu pun. De aia probabil nu le mai găsesc apoi. Scriu repede și frumos mai ales în drum spre țară, pe dn2. Între Sinești și Movilița scriu cel mai mult. Nu știu de ce curbele alea în câmp deschis mă ațâță. Scriu și când mă cocoț să șterg praful de pe rafturile înalte. Scriu sus, aproape de tavan, de unde textele nu mai coboară niciodată. O dată am lovit o sticluță cu parfum iar dopul a sărit la câțiva metri. Până să mă decid să-l recuperez aveam deja aproape 3000 de semne.

Ultimele rânduri le mâzgălesc la Coșereni, după crucile soților Aldea Teodorovici, înainte să fac dreapta. Îmi holbez farurile cât pot și încerc să mă strecor fără să tulbur câinii care mișuna cu priviri sticloase prin bălăriile de pe marginea drumului. Și merg tot mai încet ca să-i dau răgaz pisicii zgribulite să traverseze dintr-un boschet într-altul. Niciun om, nicio mașină. Doar stele, multe stele tot mai clare, tot mai aproape. Câte una mai prietenoasă coboară și se așază în dreptul unui felinar și mă ghidează prin întunericul încă gros. Iarna, steluțele stradale se sting, pare-mi-se, pe la șase. Și iată un mic paradox care prinde a mă frământa la câteva minute după ora 5: cum poate un drum de țară să fie mai luminat decât un drum național? Păi ăsta-i farmecul Bărăganului! Căci și eu am lângă casă un ditamai dealul…

Iarba izlazului cu un singur plop e înțepenită într-o crustă argintată iar gerul îți încorsetează toate oasele. Blana cățeilor e umedă, puțin rece. Emoția revederii e-n respirația fierbinte, în pipăiala mută, înfrigurată, în nemișcarea în care vor aștepta până la ziuă, ghemuind preșurile de la intrare și privind chiorâș spre cușcă. Visele oamenilor încep să se tulbure. Trece prima mașină și se înfiripă primul cântat tremurat de cocoș. Eu sorb din cafeaua fierbinte și încep să visez…

Oameni și șerpi. Trei rațe fără aripi și un cal vorbitor

Prima oară a trecut ca o iluzie peste pământul uscat al potecii dinspre nașa Stela, s-a prelins printr-o gaură de gard cu o asemenea viteză, că nici n-am apucat să-l introducem în baza noastră de spaime. Aproape îl uitasem când a apărut din nou. Se răsfăța prin praful încins al grădinii, ondulându-se distrat, strângându-se și desfășurându-se la mai puțin de doi metri de casă. Molfăia un pui de broască când am început să tropăim, să ne ciocnim unele de altele, să vorbim deodată, să…. ”Adu furcoiul! Lasă furca! Vino cu grebla! Adu altceva, că nu e bună grebla!”. În cele din urmă m-am surprins trăgând după mine o sapă, cea mai grea și mai inutilă sapă din lume, și niște picioare petrificate, cântărind sute de kilograme fiecare.

Încolțit, zăpăcit de mobilizarea haotică, balaurul de Bărăgan s-a refugiat sub o viță de vie, crescută anapoda în mijlocul grădinii. Din locul în care mă aflam nu se mai zărea și am început să sper că, în câteva clipe, cineva avea să-mi confirme că fusese doar o vedenie, un fir mai gros de iarbă ridicat de vânt sau cel mult o șopârlă. Dar mi s-a indicat, fără echivoc, ascunzișul fiarei: „Uite-o, uite-o! E acolo! Dă-i cu sapa!”. Atunci m-am pomenit zbierând cu o voce care nu mai era a mea. Daneeeee, Daneeeee, Daneeeeeee, zbiera vocea. Și vocea nu s-a mai oprit decât atunci când Dan, vecinul, a smuls, din cele mai încleștate mâini de pe planetă, cea mai grea și mai inutilă sapă din lume. A tăiat reptila în trei bucăți, milimetric egale. A tăiat simplu, precis, fără implicații emoționale. A făcut ochii mari și s-a scărpina sub șapca transpirată doar când a văzut că șarpele avea fălcile umflate de abdomenul unei broaște cu picioarele inferioare ieșind țepene, din gura încă vie, asemeni unor celebre mustăți suprarealiste. „Iată, l-am deranjat de la masă. Lua prânzu, hal dreacu!”. A încărcat balaurul pe o lopată și l-a azvârlit în fundul curții, „că ăsta așa se mișcă, hal dreacu, până la asfințit!”. Noaptea următoare, șarpele s-a plimbat, așa ciopârțit cum era, prin toate visele. Ba cobora din tavan, ba se încolăcea prin colțurile pe unde se strânsese toată bezna unei nopți ce parcă se oprinse-n loc, ba se răsucea pe sub plapumă, ba aluneca pe-un picior de veioză. A plecat abia la prima geană de lumină, spulberat de un cucurigu pițigăiat și răgușit.

Apoi lumea a început să vorbească. Fiecare despre șarpele lui. Oamenii cu cele mai mari solare din istoria comunei Axintele, nea Costel și doamna lui, Nicoleta, au găsit unul încolăcit pe prispă, aproape de ușă. La tanti Fila, nora răposatului nea Vasile Gânfăneanu, celebru asistent medical care dădea vitamine la copii, făcea injecții la cai și îndopa puii de găină cu buline, a fost și mai abitir. Șarpele urcase până-n dreptul unui geam deschis și era gata-gata să se strecoare în casă. Nepoții care se jucau în curte, printre umbrele corcodușilor fără corcodușe, l-au văzut și au țipat „mamaie, mamaie, uite șărchili dă să intre în casă”. Mamaie Fila l-a tăiat cu sapa, deși parcă știa din bătrâni că nu prea e bine să omori șarpele de casă. Când ai însă copchii pe bătătură nu merită să te riști doar pentru o părere bătrânească…

Și bărbatul șchiop al doamnei Lucica, o venetică de la București care crește gâște, găini și multe curci, a tăiat unul gros cât un braț de om și lung de aproape doi metri. Trebuie să fi fost femeie de șarpe, șerpoaică bătrână, a cugetat lumea care mai știa câte ceva despre șerpi. E semn rău, au cobit babele dintr-o margine de islaz. Și n-a mai durat mult și bărbatul șchiop al doamnei Lucica a înnebunit (mai înnebunise el și-n alte veri, când se întovărășise cu bețivii din sat, dar niciodată ca acum). S-a luat cu bățul după copiii care se jucau pe lângă poarta, a dat cu pietre după niște căței de nici de două luni, a înjurat lumea de mamă și a pus toată noaptea manele la defuzor, jucând singur prin curte. A sunat lumea la 112 și tot la 112 a sunat și doamna Lucica învinețită cu bastonul lui de infirm. A venit miliția, a venit și unul din cei trei băieți ai doamnei Lucica iar doamna și-a luat plângând la revedere de la vecinele mai cumsecade, anunțându-le că plecă definitiv – a nu știu câta oară, au comentat apoi vecinele – la București. „Curvo! Îndărăt să nu mai vii, că nu te mai primesc”, a strigat în urma doamnei bărbatul ei cel șchiop. Bastonul de infirm a mai bătut o vreme aerul încărcat de musculițe și s-a așezat apoi împăcat, calm și sigur în țărâna pătată de găinații verzulii ai gâștelor deloc constipate ale doamnei Lucica. S-a liniștit bastonul, s-a liniștit și soțul șchiop al doamnei Lucica. Au plecat apoi, fără grabă, la bufetul Dorinei lui Costel Odică. Au așteptat liniștiți, sub vișin, o sticlă mare, de doi litri.

Și chiar în după-amiaza în care doamna Lucica pleca definitiv la București, cu mașina singurului băiat rămas în țară, cucuveaua a cântat de mai multe ori prin salcâmii din păduricea lui Marian al tușii Didina. Noaptea următoare a plouat cu omizi peste un dud bătrân care nu știe ce sunt dudele și peste micuțul măr văratic de lângă casă care toată vara și-a izbit merele lui grase de acoperișul din tablă. Nu le-a luat omizilor nici două zile să umple mărul cu văluri funeste sub care tocau fără pauze de respirație. Se împuțina, bietul măr, plângeam de mila lui și nu știam ce să-i facem. Apoi l-am văzut, călcând apăsat iarba islazului cu un singur plop, pe nea Costel, omul cu cele mai mari solare din istoria comunei. Venea spre noi ducând în spate un ghiozdan galben, încărcat cu aproape 15 litri de apă și prafuri. A nins cu omizi păroase până seara târziu. Am strâns cu mătura zăpada asta moartă și-am ars-o.

***

Dar cea mai grozavă trăsnaie s-a petrecut mai înainte să plouă cu omizi și cu mult înainte de venirea șerpilor, pe când se dădea grâul la oameni. Dorel, băiatul cel mic al recent răposatului nea Fane Funie, a căzut într-un somn adânc de două zile și două nopți. Trecea lumea pe lângă curtea lui și își făcea cruce văzând calul înțepenit lângă căruța plină ochi. A plouat de a rupt pămîntul, a tunat și a bătut vântul de s-au îndoit copacii, dar animalul nu s-a mișcat de lângă căruță, n-a mâncat, n-a băut, nici n-a dormit iar când s-au apropiat țigăncile ca să fure grâul a început să latre câinește și să vorbească cu glas de om de și-au scos pirandele sufletul din ele fugind, cu fustele răsucite printre picioare, până prin dreptul casei lui Marin al lui Bebeacă. Tot atunci au sărit din bălăriile de pe marginea uliței și cele trei rațe ale lui tanti Sița, bătând aerul cu aripile lor retezate încă de astă-primăvară și zburând până la cablurile electrice și înapoi. Vreo patru ore a fost curentul electric oprit iar Tanti Sița s-a enervat mai rău ca-n alte dăți, înjurând în gura mare: „Le bag în pizda mă-sii dacă mai zboară!”. De la nervii aceia i s-a pus un junghi între coaste care a trecut abia când a ieșit Dorel în curte și s-a întins la soare sătul de atâta somn. „Te bag în pizda mă-tii dacă mai dormi atâta”, i-a strigat tanti Sița peste gard. Dorel a râs cu capul în jos, privindu-și unghiile crescute, dar nu de ce-i zicea tanti Sița, ci de niște vorbe spuse de un cal.

Pomana in Baragan

Drumul nu e tocmai usor cand afara ninge cu coduri galbene si portocalii. Pe DN2 termometrul indica -12 grade Celsius, dar coliva se simte bine. Motaie pe bancheta din spate ocrotita de bratele inmuiate de somn ale unei matusi pensionare. Iesim din padurea Sinesti si trecem apoi printr-o alta padure: cea a crucilor tot mai numeroase de pe marginea drumului. Sunt din ce in ce mai multe si mai aproape una de cealalta incat mai au doar putin pana sa-si uneasca bratele intr-o macabra hora a mortii. Stiu ca undeva in stanga e si cea a Laurei Stoica. Ca si-n alte dati, evit sa privesc intr-acolo.
La Cosereni, ne desprindem de DN2 si, daca nu as cunoaste cu ochii-nchisi stravechiul drum judetean, as crede ca am ajuns direct pe partie. Sunt portiuni cu gheata, damburi de zapada, iar intre localitati, in camp deschis, cucerim troian dupa troian. Se dau lupte grele, dar ingineria nemteasca invinge, gafaind, nametele de Baragan. Cale de aproape 17 de kilometri pana in comuna Axintele, ne duce cu derapaje usoare, sub privirile amuzate ale catorva babute zgribulite care s-au incumetat catre biserici, patinand si ele cu colivele lor cu tot. Vantul e aspru, taios, dusmanos si grabit. De mii de ani e asa. Lasa-l boalii, ti-ar zice orice batran de prin partile acelea, si tine drumul drept pana in locul in care pe vremuri era celebra Bomba, pravalie de unde femeile se aprovizionau cu gaz si chibrituri iar copiii cu biscuiti economici si dropsuri. Sunt cativa ani buni de cand Bomba a disparut iar barbatii care serveau cate un rom si se pierdeau in interminabile dezbateri agraro-filosofice s-au mutat pe la privatizati. Astazi, privatizatul european din Axintele te trece pe caiet, iti ia banii abia la pensie, uneori mai multi decat socotisesi tu iar cand vine garda infige lacatul in gratiile muscate de rugina, pierzandu-si pasii pe cate o ulita desfundata pe care pana si dracul se fereste sa-si puna copitele lui afurisite.
***
Dincolo de locul fostei Bombe se vad despuiate si crapate, in nuante de aramiu decrepit, zidurile rapciugoase ale fostei scoli primare din satul Bratia. Matusa lacrimeaza: “Doamne, cum a ajuns scoala noastra!”. Pe ulita spre biserica e mai adapost. Cainii latra isteric pe la garduri, dar agitatia lor tulbura prea putin linistea de lemn a satului inca somnoros si gandurile iti zburda aiurea printre crucile mute din cimitir.
In bisericuta cu ziduri mai albe decat zapada neteda de afara freamata frigul in cele cateva babute cu guri stirbe si maini boante, cu obraji sfichiuiti fara mila de vant si parliti de soare, care stau stranse una langa alta, se susotesc si chicotesc cu voci ragusite. Isi freaca mainile deasupra sobitei si bat marunt din picioarele inghetate. Umbre negre, infasurate in broboade de culoarea noptii, cu figuri si destine aproape identice. Miroase a zahar vanilat si a lemne arse, a gaz si a ulei incins. Parintele soseste tremurand din toate incheieturile. Freamatul femeilor se stinge si slujba incepe domol dar spre final cantarile, dirijate de frigului care ne intepeneste oasele, capata un tempo tot mai vioi. Intre tanarul preot si enoriasele sale e o complicitate duioasa; ele sunt ingaduitoare cu stangacia, cu graba lui iar el le invaluie din cand in cand cu priviri calme si usor supuse. “E tare cumsecade parintilii”, susura o mamaie.
La troparul “Vesnica pomenire”, cele 10-12 umbre negre isi unesc vocile intr-un cor al durerii. Bocetele lor irump ca un strigat de lupta. Jalea asta sfasietoarea te ia pe nepregatite, te scutura si te taraste dupa ea. Mortii sunt plansi cu lacrimi adevarate, numele lor rostite ca un suspin, in vreme ce clopotul de afara umple toata valea si urca pana-n varful dealului, purtandu-le lacrimile si tanguirile pana hat departe, in lumea de dincolo.

Iesim in cimitirul crucilor cu epoleti de zapada, ne risipim pe la morminte iar preotul trece pe la fiecare murmurand, cu buze amortite de ger, vesnica pomenire. Vocea sa tremurata e acoperita complet de glasul rasunator al clopotului care se zbuciuma iar in nestire. Buzele i se misca, dar nu se mai aude ce spune. Desi tanar, parintele e adus de spate iar frigul naprasnic ii stange oasele firave ca un corset. Are un zambet nesigur si maini de adolescent timid. De sub vesmintele cu fireturi apar cand in cand o pereche decolorata de blugi si doua botine lacuite care scartaie zapada cu mersul lor grabit. Vantul fosneste, ne ia la goana cu suflarea lui pizmasa iar cand nu mai are pe cine necajii, scutura bezmetic zapada brazilor din cimitir.
***
In biserica, focul din sobita metalica e atatat cu cateva bucati uscate si subtiri de salcam, dar caldura se raceste pana se ajunga la noi. Batranul cantaret la strana, cu parul mai nins decat brazii de afara, se vaita ca l-a lasat auzul, in timp parintele binecuvanteaza bucatele si iese grabit. Corul mamaicilor invorate il acompaniaza pana-n pridvorul unde se stinge si tacanitul botinelor lui lacuite.

Se impart pachete, se sufla in lumanari, iar in pahare se toarna tuica fiarta din doua foste jumatati de Coca-Cola in care s-au inecat prematur cateva boabe de piper negru. Fina Vasilica ma priveste complice, imi arata gingiile in care stau agatati eroic doi canini si puncteaza: “Ia, pune-mi, maica si mie nitica Coca-Cola”.
Coliva asteapta tacuta verdictul fruntilor imbrobodite ce se se apropie iscoditoare. Gurile stirbe molfaie cate un “bogdaproste”, iar mainile boante despica aerul inghetat si se retrag inclestate pe cate o caserola. Le privesc fascinata si as vrea sa le mangai obrajii uscati, sa le ating palmele aspre, sa ma las cuprinsa de bratele lor mirosind a busuioc si lemne proaspat taiate, in cautarea unor farame din mamaia mea. Biserica se goleste incet-incet, iar dascalul cu auzul pierdut deretica, stinge lumanarile cu buricele degetelor umezite, sufla-n candele si incuie in urma noastra.
Pe ulita pustie vantul ne zgaltaie si ne impinge pentru ultima oara. Tristetea se urca si ea in masina, dar gandurile zboara departe si se agata printre crengile unui batran corcodus din dosul unei casute albe din chirpici. Ramurile sale blande, noduroase si calde ca niste maini de bunic mi-au leganat toate fanteziile, nazbatiile de-o vara, iubirile de o vacanta si certitudinea ca suntem nemuritori. Astazi nici corcodusul nu mai e, nici casa, nici oamenii care umpleau batatura cu rasete, lacrimi si vise, cu doruri si amintiri care s-au revarsat in mine.

(o versiune a textului a fost publicata in ziuaveche.ro, in luna februarie 2010)

Dimineata, pe racoare

Oglinda tremurata a lacului, covorul miscator de gaste sasaitoare, plopul solemn de la sosea, islazul care se pregateste sa hiberneze, dealul micut de la marginea satului, oameni infofoliti in negraba. Dimineata de toamna in Baragan. Satul Bratia, com. Axintele, Ialomita. Un loc in care poti sa asculti linistea. E linistea in care Pamantul prinde curaj si iti face  declaratii de dragoste.