Posts Tagged Bratia

S-a modificat relieful!

S-a modificat relieful iar văile s-au umplut de munți. Dar știrea care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi făcut înconjurul lumii, e că în doar două zile tanti Sița a ajuns cea mai măruntă femeie din Brătia. Abia dacă ți-ajunge până la genunchi cu tot cu basmalele și broboadele trase peste căciula din lână netoarsă. Micimea asta subită n-o înspăimântă prea tare. Râde știrb către troianul care ne înalță creștetele până spre vârfurile corcodușilor. Fântâna i-a fost astupată de zăpadă încă de la primul viscol, iar apă n-a mai putut să scoață de mai bine de două săptămâni.

Noroc cu Nicu Punguță! În două rânduri i-a mutat nămetele de la ușă și i-a făcut cărare până la drum. Îi aduce apă și ce mai are nevoie. „Stai, bre, colo-n casă, bagă-te sub plapomă. Nu vezi ce-i afară?! Ia oala cu matale și fă-ți necesitățile înuntru, nu mai ieși, că degeri naibii până la closet”. „Da ce parcă am stare?! Mai dau și eu cu lopata pe lângă casă. Până m-o lua frigul.” Și frigul nu te uită prea mult pe afară. La -14 grade, orice adiere e pișcătură dușmănoasă. În fundul grădinii i-a răsărit, dintr-un capăt într-altul, până-n spate la Dorel, ditamai lanțul muntos. Neted ca un perete și curat ca spuma laptelui, cu creasta ușor răsucită, asemeni unui val uriaș pornit către sat, dar împietrit de ger înainte să se reverse și să și-o îndese, în pântecele imaculate, pe tanti cu tot cu casuță, acareturi, cele câteva gâini scăpate din ghearele holerei, trei rațe și un câine. Cum nu prinde decât TVR-ul, tanti Sița nici nu bănuiește că e sinistrată. A primit un salam și două pateuri. Ridică din umerii înguști, scuturați de un fior: „or fi pentru că trebuie să mergem să votăm”.

***

Nicu Punguță nu e jandarm, polițist și nici ultras. Nu lucrează la deszăpeziri, dar curăța oriunde e nevoie. Și pe bani, și pe o țuică, dar cel mai adesea pe nimic. „Lasă, bre, că ne cunoaștem, n-am io nevoie de la mata”. Locuiește dincolo de tanti Sița, în ultima casă de pe ulița care duce la luncă. A venit printre ultimii la hotarul dintre sat și câmpul care nu e drept ca-n palmă, ci urcă și coboară domol până-n umbra unei păduri. Acolo fiecare răsărit e măreție neasemuită. Câinii mei vă pot confirma.

Are solar, grădină de zarzavaturi, crește animale, păsări iar din noiembrie și până la sfârșit de decembrie culege măsline în Spania. Mărunțele pentru ulei. Acum are și patru munți colțuroși, cu versanți neteziți de gheață. Câte unul în fiecare punct cardinal, ca o închinare venită din ceruri. În vecinătatea pustietății mai degrabă decât a oamenilor, în tovărășia aspră a vânturilor suflate din luncă, Nicu a trăit ierni de toate felurile. Urgie ca asta nu crede să mai fi văzut. Dar ce nu vede omul cât trăiește? El e încă tânăr…A plâns pentru soție și fata lui mai mare întroienite la o margine de București și aruncate, alături de alte colege din Axintele, într-un motel rece ca o peșteră. Altfel, firma de împachetat medicamente le dă salarii bune: 12-14 milioane, funcție de comenzi și randament. O căruță de bani pe timpurile astea. Nu-ți dă mâna să renunți, oricât ar fi de greu!

Și uneori e foarte greu. Nu chiar ca la televizor, dar tot e greu. Și e și spectaculos să vezi copacii înțepeniți în coaja lor de gheață străvezie, lumea umblând pe deasupra gardurilor și fudulia câinilor pe care furia zăpezii i-a săltat brusc din lumea lor mică până la nivelul oamenilor și chiar mai sus. Săgetează trufași troian după troian și hămăie orice mogâldeață care pătează cu mersul greoi, poticnit, la limita echilibrului, vasta lor împărăție albă.

***

În stânga, peste drum de Nicu, Marin al lui Bebeacă și-a scobit câteva trepte în millefeuille-ul întărit de la poartă. Arhitectura nămetelui e arhicunoscută: prima zăpadă s-a acoperit de freezing rain, acoperită, la rându-i, de o altă zăpadă întărită de gerurile care au urmat. Și peste zăpadă tot zăpadă. Ca să ajungă-n șosea, pentru o pâine sau un rachiu la Gogu sau la o părere cu oamenii, Marin al lui Bebeacă urcă și coboară două dealuri de zăpadă.

Pe vremea când lucra la București, Marin era cel mai corpolent bărbat din sat. Lumea zice că a fost dintotdeauna holtei, că nu l-a luat nici naiba de gras ce era. El întoarce, nefurios cum îi e felul, aceste bârfe răutăcioase, susținând că a fost însurat, în tinerețe, cu o bucureșteancă neserioasă din 23 August, dar a lăsat-o și s-a întors acasă. A fost fără acte, dar tot însurătoare se numește. La începutul anilor 90, casa în care locuia cu părinții săi octogenari era marginea satului și încă nu beneficia de avantajele electricității. După ce i-au murit părinții și s-a pensionat pe caz de boală, Marin și-a pierdut rotunjimile din tinerețe iar fălcile dolofane, care tremurau sub călcătura apăsată, i s-au lăsat ca un piept de babă. Are 61 sau poate 62, dar mersul greoi și vorbirea ușor poticnită îi ridică vârsta cu cel puțin zece ani. Pensia bunicică îl detașează însă de alți tineri din sat.

Așa încet la umblet, dezumflat la trup și cu obrazul îmbătrânit, cu pantalonii muiați prin zăpadă și întăriți de ger, l-am descoperit mai cumsecade și chiar mai deștept decât în vremea de mult trecută, când îmi bâțâiam picioarele desculțe pe băncuța umbrită de nucul fălos de la poarta lui. Ne-a surprins – pe maică-mea și pe mine – în timp ce scobeam pasional, cu două lopeți și-o cazma, nămetele micuț de la intrarea pe islaz. „Stați, mă, fetelor!”. „Nu acum, Marine, c-avem treabă, zău!”. Ne-a ignorat respingerea, ne-a mai lăsat o vreme să ne maimuțărim prin zăpadă și apoi a chemat vreo trei oameni. Doi s-au oprit din proprie inițiativă și, uite așa, cât ai zice „hop”, cinci cetățeni coordonați de Marin al lui Bebeacă m-au extras pe sus, cu mașină cu tot, din penibilul în care mă afundase vitejia mea urbană.

Ieri, toată ziua, și azi până-n prânz au muncit oamenii pe uliță lui tanti Sița, Nicu Punguță și Marin al lui Bebeacă, să facă trecătoare din fundul satului până la șoseaua județeană. Au dat la lopată și bețivii, și cumpătații, și inocenții, și vinovații. Ultima zăpadă a înălțat și mai tare crestele munților. Anxietățile noastre au întrecut însă orice troian. Fiecare drum e o pedeapsă. Fiecare gând e o neliniște desăvârșit proiectată pe acest fundal imaculat. Unii visează inundații, alții văd semne rele în gura câinilor care urlă pe la miezul nopții. Scormonim frenetic, neîncetat sub lințoliul ăsta mare și alb, dorindu-ne parcă să aflăm cât mai curând cum arată propria moarte.

, , , , ,

11 comentarii

Locul unde nu ne mai e frică

Soarele s-a copt pe cer. Și nu e niciun nor pe aproape care să-i astâmpere fierbințeala. Zice lumea din Brătia că porumbul s-a ridicat, în luncă, chiar mai înalt decât un preșcolar. Unii l-au rărit și curățat deja; alții ajung mai greu la săpat, căci picioarele li se înțepenesc în fața unei cârciumi. Pe urmă se înmoaie și nu mai sunt bune de nimic. Vorbesc însă cu obidă despre buruiana mare și deasă ce mai are doar nițel până să înghită culturile. ”Ne-au speriat ploile. În niciun an n-a mai turnat așa. Și cum să intri în grădină când se ia tot pământul de chicere? Daꞌ și ce parcă poți să erbicidezi?! Dai o grămadă de bani pe prafuri și ce te faci dacă vine ploaia?! ”. Se tânguie la umbra răcoroasă a unui vișin și mai cer o bere care să le răcească mințile încălzite de atâtea griji și necazuri. Apoi amuțesc o vreme urmărind din ochi bobocii de gâște care ciugulesc prin iarba din apropiere. ”Ali cui e astea?”

Corcodușele nuꞋs coapte încă, dar multe se strică pe ramuri și cad învinețind pământul. Oamenii oftează, se scărpină sub pălăria împinsă spre ceafă și înghit în sec privind pământul care soarbe țuica lor bună și curată. Nici măcar femeile nu îndrăznesc să se bucure de amarul bărbaților. „Fir-ar a draculi de viață!”

Șoseaua e încinsă ca un fund de tigaie dar, chiar înainte de prăvălia lui Gogu, o luăm la dreapta spre cimitir, prin praful unei ulițe. La început e răcoare că-s nuci înalți cât dealul mic de la marginea satului; pe urmă tot te ajunge soarele și te frige mai ales în moalele capului. Zărim o fâșie din poteca îngustă ce intră pieziș prin mijlocul unei lucerne crescute pe un loc de casă cu gard mic și strâmb. Dar gardul nu se mai vede în spatele corcodușilor răsăriți unii la umbra altora. Portița din lemn putrezit e legată cu sârmă. Numai așa poți să păzești culturile de lăcomia vitelor care, odată scăpate, mănâncă până crapă. Pe oameni nu-i oprește însă nimeni să apuce scurtătura către cimitir. Așa era și-n vreme în care gardul mi-ajungea doar până în dreptul inimii. Pe atunci nu era nici poartă, nici portiță, ci doar un pârleaz pe care-l săream murind de râs, căci tare amuzante mi se păreau mamaie și alaiul ei de babe când se apucau să-și salte fustele neagre deasupra genunchilor de li se vedeau furourile și alte cămăși mai albe ca dinții din gurile care nu le tăceau tot drumul. Se trăgeau reciproc, se sprijineau una de alta și ajungeau pe rând de partea cealaltă. Îmi plăcea să le aud vorbind, tocând tot satul și oprindu-se în loc ca să spuie câte un necaz.

Nea Tudose e suit în clopotnița dintre tei și zbuciumă „cloapetili” care strigă numele unei femei. Genunchii i se îndoaie iar trupul costeliv se opintește trăgând cu putere de frânghia împletită care urnește gigantul răsunător. Limba dinăuntru lovește fierul gros și atunci clopotul le vorbește oamenilor.

Nu e urât în cimitir! Trandafiri cățărători cu crengi pătate de sânge strâng în brațele lor țepoase câteva cruci tăcute, uluite de această atingere parfumată. Ce straniu se înlănțuie viața și moartea sub soarele urzicător! Și crinii sunt înfloriți. Mirosurile lor îmbălsămează aerul abia în adierea răcoroasă a amurgului. Dar cine să mai vie seara prin cimitir?! Florile din primăvară, care pictaseră mormintele în culori atât de vesele, s-au scuturat rând pe rând iar locurile lor au rămas însemnate de câte o tulpină dreaptă și lungă, care se leagănă fără rost în bătaia vânturilor prăfoase venite din luncă. Nici bibilicile isterice, care intrau printr-o gaură de gard și țipau cât le ținea clonțul, nu mai sunt. Poate clocesc sau poate au ațipit pe sub vreo umbră. Și nea Tudose iar smucește frânghia, și iar ne intră în suflet un geamăt prelung. Apoi se face o liniște de auzi până și câinii care latră sub deal. Nea Tudose se așază cuminte pe o băncuță ascunsă sub tei. Are cămașă de culoarea cerului senin și capul acoperit de o pălărie cu o nuanță sau poate două mai decolorată decât iarna trecută. E subțirel, cu ochi ușor adânciți în orbite, dar pielea obrazului îi e curată și întinsă. Își leagănă în aer picioarele și le izbește când și când, scuturând un glod imaginar de pe tălpile gumarilor. La 84 de ani e iute la umblet. Și are vorba clară precum a clopotului pe care-l trage de câte ori se întâmplă o nenorocire în sat. „Dumnezeu s-o ierte! Era bătrână, daꞌ a murit de inimă rea. Într-un an i s-au dus doi băieți. Ăl din urmă nici nu crez să fi împlinit șase luni”.

Teii sălbatici și-au pierdut floarea, dar „ăia bunii abia acum încep să se dășchiză. Să te ții parfum! Uite colea în spatili bisericii. Dar cine poate să le adune floarea?! Că e mai înalți ca turlili…”. E nădușit, puțin livid, dar are chef de vorbă. Din nouă copii câți i s-au născut, doi au murit de prunci. Cel mai mic dintre băieți, născut în 75, „e în echipă. Uite acu trebuie să vie de la fotbal, că a avut meci. Zice că le-a dat patronul câte 20 de milioane, că au bătut în deplasare. Bani frumoși! (…)Nici n-am termenat de cosit trifoiul, că te omoară căldura….E cald, daꞌ încă nici n-a vinit căldura aia mare.”.

Setea usturătoare ne urnește din loc, dar n-apucăm să suim pe o margine de șosea că și vedem un fulger roșu venind direct spre noi. E mașina Poștei care trece ca un gând, stârnind babele ieșite pe la porți. „Iată-l ce mână! A înnebunit cu toții…S-a pus, maică, pe noi să ne omoare!”. Fina Georgeta, care sta la o casă de noi, sprijină și ea un colț de gard, unde e umbra cea mai deasă iar răcoarea vine din mai multe părți. Mă oprește să-mi zică un vis dintr-o noapte, mai înainte să fie furtună și să nu mai poată închide un ochi pân la ziuă. Cică i s-a arătat mamaie și i-a zis că vine în fiecare seară pe acasă. „Di ce mai vii, bre nașă?! Di ce mai bați atâta amar de drum?” „Ca să nu le mai fie frică”, i-ar fi răspuns mamaie. Dar eu deja știam asta. Și nu de prin vise…

Sat Brătia, com. Axintele, județul Ialomița

, , , , , , , ,

3 comentarii

Cand moartea trece pe la noi prin sat

Umbla zanatica de zici ca n-atinge pamantul si intra pe sub scandura putreda din gard asa hoteste ca nici praful din batutura nu-i stie trecerea. Doar cainii o latra de sa rupa lanturile, dar e mai iute ca vantul ce intra prin crapaturile cascate in peretii din chirpici si, intr-un clipit de gene, s-a si varat in culcusul cald al patului. Si adormi murind si mori visand venirea mortii…

Colinda fiori de teama prin sat, caci moartea nu mai pridideste sa ia. Saptamana trecuta un prunc nebotezat, alaltaieri o batrana de la marginea izlazului, ieri tot o batrana dintr-un capat de ulita. “Stiu ca daca intru in casa nu mai ies vie”, spusese tanti Radita in seara in care a intrat totusi, si-a tras plapuma pana sub barbia napadita de perii batranetii iar peste noapte a intepenit atat de tare ca ore-n sir s-au caznit femeile s-o spele si s-o imbrace cu hainele ei cele de moarte.

 Tusa Mita a tras si ea pleoapele peste ochii care intreceau limpezimile unui cer curat de primavara, iar acum doarme in coma intr-un spital din Bucuresti. Parca nici catelusa care vine sa-i dam de mancare nu mai e in firea ei. Musca pe oricine pune piciorul in batatura. Da sa-l inhate si pe preot, dar o gonim la timp.

De cand s-a intors moartea in vale, la Bratia, tanarul preot din sat nu mai umbla asa repede ca-n iarna trecuta cand moartea intepenise prin cine stie ce geruri naprasnice. I s-au umplut gaurile obrajilor cu carne noua, atinsa de roseata merelor tomnatice, si are mersul greoi ca nu-i chip sa te intelegi cu lumea care a pregatit atatea si atatea mancaruri. “Si apoi ce daca a mancat tot din farfurie. Las’ sa-i punem si la pachet!”, zic babele iar preotul stie ca nu-i rost sa te opui, ca au gurile intepatoare precum urzica si ajungi de pomina ulitelor pe unde frunzele corcodusilor se ingroapa singure sub praf.

Nici degetele nu mai au subtirimea surcelelor uscate, nici spatele nu ii mai e asa de incovoiat. Dar are ochelari de soare si drumuri multe de umblat prin toamna primavaratica in care se moare cu atata harnicie, mese intinse de binecuvantat si multe bucate de dus pe picioarele incaltate in pantofi scorojiti de atata purtat.

Batranul dascal, infofolit in flanelul din iarna trecuta si in surzenia care il face sa vorbeasca din ce in ce mai putin si sa cante din ce in ce mai tare, geme si el de preaplinul stomacului sau de neputinta batranetilor care i-au amortit degetele de la mana stanga. Linge hartia incretita de la o prajitura si tace. Ce ar mai fi de spus?

***

“Ca parca niciodata nu s-a murit ca acum”, se tanguie femeile venite la noi, pentru pomana de an. O frica metalica le clantane dintii din fier strepeziti de atata nesomn. Abia cand parintele se ridica de la masa, ca, uite, iar a tras clopotul si e o moarta de ingropat, dumicatul aluneca pe vaile gatului pe unde gandurile negre s-au strans intr-un nod.

“Si mai zic unii ca nu exista Dumnezeu! Cand ii auzi, iti vine sa le dai cu ceva in cap…Pai de unde sa fi stiut biata tanti Radita ca moare, daca nu de Sus?! Ca a mai fost o biata femeie, uite colea sub deal, care saptamani la rand a vorghit numa aiurea – ba ca au venit doi copchii la ea in batatura si nu mai vor sa plece, ba ca o viziteaza mereu fi-su ala mort de tanar. Dar ea zicea ca-i viu. Si numa bine ca dupa trei saptamani au gasit-o moarta”, povesteste tanti Ioana si dumicatul se opinteste din nou pe valea gatului, de zici ca ar vrea sa urce, nu sa coboare . Iar cerul s-a stropit cu pete negre. Ciorile trec stoluri-stoluri pe deasupra noastra si clopotul a ragusit de atata zbucium.

“Ia mai terminati dracului, fa! Ce aveti? Fir-ar a pamantului de moarte!”, iar vorbele finei Vasilica au puterea descantecului care alunga duhurile mortii. Ca nimic nu se pune cu clocotul de viata din fina Vasilica, cu geanta ei cea noua, in care azvarle, ori de cate ori merge cu rata la Urziceni, o crema, o oglinda si un pieptene. N-are spaime, n-are astampar, n-are nici macar o umbra de neliniste pe chipul ramas acelasi din copilaria mea. “Eu vreau sa ma marit, nu sa mor. Imi iau unu’ care sa ma tie uite asa in palme”. Si ne arata cuibul palmelor sale mari, unde e crestat un labirint de linii pe care nici moartea nu e capabila sa-l descurce .

, , ,

1 comentariu

Un strop de birocratie rurala

E la o ora si putin de Bucuresti, dar distanta pare ca se masoara mai mult in ani decat in kilometri. Doar crucile din cimitir s-au inmultit, in rest totul e neschimbat, ca-n vremea copilariei.

Ploaia s-a oprit. Dar e la fel de frig ca intr-o zi mai blanda de iarna. Pe la porti doar gaste zgribulite, care se baga tot mai tare una intr-alta. Sasaie din pozitia “culcat” rarele masini care intra in raza de acoperire a cardului lor. Or fi satule, ca porumbul abia a fost adus de pe lunca sau din deal, de pe unde il are fiecare, iar porumbarele sunt pline.

Primarul a lasat vorba ca ajunge abia dupa 14.00. Lipseste si doamna Militia, simpatica sa secretara. Plinuta si cu dioptrii maricele, are aerul unei eleve premiante, dar e blanda si ajuta pe fiecare.

Sunt indrumata catre nea C. caruia i se mai zice si nea Onica (nu-i dau numele intreg pentru ca pur si simplu nu mi-l amintesc). Am venit dupa o adeverinta ca sa putem inainta dosarul la Enel. Stie domnul primar despre ce e vorba. Stie si nea C., numai ca nu gaseste formularul, ca ne trebuie un anumit tip de ….”Va grabiti?” “Aaaaa, nu chiar”, ma ia gura pe dinainte. “Mai stati nitel sa caut”. “Cine mai e pe aici?”, incerc eu o conversatie in timp ce el isi umezeste aratatorul in gura ca sa mareasca viteza de rascolire printr-un vraf de hartii la care se holbeaza tot mai mirat. “Doar vicele”. Neonul din biroul lui palpaie constant si imi intrerupe toate gandurile. Ii spun ca astept pe hol. “Cum vreti”.

***

“Vicele” se plimba plictist sau poate ingandurat. Are pantaloni calcati la dunga iar, pe sub puloverul uzat, cu model, se zareste timid o camasa in nuante incerte. E neobisnuit de inalt. E subtire si, daca n-ar fi usor adus de spate, ar semana cu o rigla. Merge privind in jos. Observ in urma lui o dara groasa de fum, dar tigara pe care o tine intre degete e mai mult plimbata decat fumata. Nu pare sa aiba peste 45 de ani.

Spre deosebire de birourile intunecoase si mici, in care nu intra mai mult de o masuta, un fiset si un functionar, holul e disproportionat de lung si de lat. Are aspect de sala de asteptare. Aproape de biroul primarului troneaza o bancheta maronie, din imitatie de proasta calitate. E totusi curat si foarte alb iar partea inferioara e imbracata intr-un lambriu, montat rudimentar. Te insoteste peste tot un miros neplacut de vechi, imbacsit, mirosul saraciei si al neputintei.

Trei femei – una batrana, voluminoasa, dar agila si vorbareata, doua mai tinere, timide si tacute –  se deplaseaza in formatie compacta pe urmele “domnisoarei Ani” de la “taxe si impozite”. In timp ce le xeroxeaza niste acte, “domnisoara Ani” le dojeneste parinteste ca au lungit-o prea mult cu impozitele si acum trebuie sa plateasca penalitati. “Vai de capul si de zilele mele! Si de unde sa dau, domnisoara Ani, noua milioane? Poate doar daca ma vand”, zice vorbareata. “Vinde-te, mamaie, s-o gasi si pentru mata un cumparator”, raspunde razand “domnisoara Ani”. Inaltuta si mereu data cu negru pe la ochi, “domnisoara” sa tot aiba prinse in cununa vietii 45-47 de primaveri. Are degete lungi si maini curate, ingrijite. In plus, e o fire vesela. In primava trecuta, si noua ne-a incasat, tot asa razand, vreo 2000 de lei noi, impozite si penalitati.

 “Domnisoara Ani” intra in birou iar ele raman in prag, dezorientate si nemultumite. Sunt imbracate gros si au dare de noroi pe hainele ponosite. Pe sub capoate au pantaloni iar in picioare papuci rupti, patati de balega si gainat. Sosetele decolorate le atarna dincolo de marginea papucilor. Ne studiem reciproc. Batrana isi asaza broboada pe cap si ridica din umeri. “Pai asa e: de unde boalii sa dau noua milioane?”

***

Ma duc sa vad ce mai face domnul C.. Il gasesc aplicand pasta corectoare pe o hartie. “Asta e! Am gasit-o, dar trebuie sa sterg niste cuvinte ca nu se potrivesc cu situatia matale. Cand zici ca a murit mama?” “Pai nu mama a murit, ci mama mamei mele. Mama e mostenitoarea parintilor ei, decedati, iar eu am venit in numele ei.” “Aha. Si unde aveti casa?” “In satul Bratia, la islaz” “La islaz? Voi sunteti aia de la Bucuresti cu casa? Ai lu’ nea Costica Dascalu’ ?” “Da, da, exact! Noi!” “Pai de ce nu ziceti asa?! Stai sa vad daca sunteti trecuti in registrul agricol” “Asaaaa, Bratia, deci….Ia sa vedem…..Ulescu, Ulescu….a uite Ulescu Maria”. Citeste din registru: “Ulescu Maria, decedata in 1905” “Pai n-are cum ca a murit abia anul trecut….”  Rade. “N-are cum! Nu te impacienta ca mai am unul!”. Si, intr-adevar, mai are unul. Dar nu e nici acolo. “Mai am unul!”, exclama fericit. In asta sunt trecuti  toti: parintii mamei, mama si toti cei opt nepoti ai maica-mii, copiii fratelui decedat. “Ii stiu. Mama ta e sora cu Mimi?”, zice. Explic: “Mama e cumnata cu Mimi. Mimi a fost sotia lui Aurel, fratele mijlociu al maica-mii, mort de vreo zece ani“. “Aaaaa…ma stiam bine cu Aurel. Eram prieten cu al lui Putaru si ma duceam la fotbal, la islaz. Pe Stelus (fratele cel mare) nu prea il stiam. Sedea mai mult pe la Bucuresti”. Incerc o eschivare: “El a murit inaintea lui Aurel…..Puteti sa completati adeverinta, va rog?” “Cum sa nu? Ca doar n-o sa pleci cu ea necompletata”. Rade….Incepe sa completeze nenorocita de hartie. Peretele din spatele lui e acoperit in intregime de imaginea comunei suprinsa din satelit. Plopul inalt de la islaz pare o mazgalitura iar curtea noastra e plina de pete maronii, probabil anexele, demolate primavara trecuta. Nea C. scrie citet, caligrafic, dar greu, extrem de greu. Ma mir in sinea mea ca individul asta confuz, debusolat, cu o privire de care e agatata tampenia in starea ei pura, reuseste, cu mainile lui butucanoase si ostile, sa scrie corect, frumos si ordonat. Poate ca buimaceala i se trage de la neonul care palpaie nebun. A terminat. Verifica. Pare multumit. “Ma duc sa iau numar de inregistrare”. Vine dupa zece minute desi biroul in care a intrat e alaturi, la doi metri. “Acum mergeti la vice sa iscaleasca. Dac-o fi…” Tresar: “L-am vazut acum un sfert de ora. Credeti ca a plecat?” Ridica din umeri: “Si daca a plecat se intoarce. Ca nu se duce departe”. Ma rog in gand: “Da Doamne sa fie vicele in birou”. Vicele este. Citeste si “iscaleste”. Pun hartia la dosar si aproape ca o iau la fuga spre iesire. Cele trei femei sunt tot in usa la “domnisoara Ani”.

Mi se pare mai frig ca in urma cu – ma uit la ceasul de pe bordul masini- o ora. O ora? Atat am stat pentru o adeverinta? Bine cel putin ca n-a fost nimeni inaintea mea….

Comuna Axintele, judetul Ialomita

, , , ,

1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: