Tatal Prostilor a fost la Gaudeamus

Gaudeamus, duminica, 21 noiembrie, ziua in care s-a nascut, in urma cu fix 316 ani, Francois Marie Arouet – VOLTAIRE si s-a implinit anul de la disparitia Renei Kanokogi,  „Mama judoului”. Dumnezeu sa-i odihneasca!

 O zi deosebita asadar, in care noi, doi adulti si un copil, am fugit, fugit, fugit, alaturi de alte zeci de persoane necunoscute, in jurul pavilionului expozitional, decolorat de timp si de jeg. Am fugit, nu de placere, nu de graba, ci de frig si pentru ca parcasem in zona intrarii D, dar de patruns nu puteam patrunde decat pe intrarea principala. Men sana in corpore sano. Am fugit palmuiti continuu peste ochi si gura de vantul mai aspru ca un tata vitreg. Am scapat de vant si am pasit cu genunchi tremurati pe mocheta rosie de la intrare. (Bineinteles, fata cu bilete nu avea sa dea rest la 50 lei. Am scotocit dupa marunt prin toate portmoneele familiei. Faza cu maruntul a devenit, oricum, cutuma nationala….ar fi chiar straniu sa incerci sa strici obiceiul locului si sa te ambitionezi sa primesti rest la 50 sau 100 lei.)

Altfel am gasit ce cautam – Monica Lovinescu „Jurnal esential” (Humanitas) si V. Voiculescu „Proza” (Nemira). Tin sa multumesc pe acesta cale librariei Carturesti Verona, care a avut grija de finantele mele si m-a obligat sa economisesc 11 lei.  La ei V.V. era 50 lei, la Gaudeamus 39. Era si Herta Muller pe acolo. Multa Herta Muller. Si la Humanitas, si la Polirom.

Si mai era si Tatal Prostilor, dupa cum aveam sa aflam odata intorsi, cu tolba plina, la masina parcata regulamentar si pe bani – trei lei/ora – pe locul indicat de echipele de paza. Tatal Prostilor venise si el cu masina, un Cielo gri metalizat. Scrupulos cum il stiti, a tras frana de mana si a pozitionat-o, cu precizie matematica, la doar cativa centimetri distanta de a noastra. Amandoua pe un singur loc, ca sa incapa toata lumea, a murmurat, probabil, in sinea lui patrunzatoare grijuliul Tata…. si atat de pierdut in lumea cartilor, ca n-a fost chip sa-l gaseasca o intreaga echipa de vorbitori prin statii care a anuntat continuu – „Conducatorul autoturismului cu numarul B 89 ARS este chemat de urgenta in parcare” – pana li s-au descarcat bateriile. 

A venit apoi seful echipei de paza si a impiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiins, si a impiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiins, si a reusit sa mute cam un metru autovehiculul Tatalui Prostilor. Am iesit, am platit: o ora de stat la targ, una de stat in/pe langa masina.

M-am inveselit putin cand am remarcat ca privirea palie a lui Robert Turcescu scaneaza vultureste parcarea in cautarea unui loc…Parca in realitate nu e grizonat chiar 100% si poate doar mi s-o fi parut ca se uita crucis de la X3-ul pe care-l conducea cu mainile intelectuale cu care mangaie cositele muzicale ale fostei licenee Oana Sarbu.

La Carturesti! La Carturesti? Nu, mersi

 Stiu ca lumea adora Carturesti si as fi vrut sa impartasesc si eu aceasta dragoste, sa ma integrez turmei de cumparatori fanatici de ceaiuri, cani, agende si carti, dar fie ghinionul, fie nepotrivirea caracterului meu impetuos cu detasarea, cu lentoarea prea artistica a angajatilor, hraniti  doar cu infuzii ayurvedice, biscuiti cu ghimbir si paine bio unsa cu filosofie, au facut ca adorarea sa nu se intample.

Am fost recent acolo, a treia sau a patra oara anul asta. Desi aproape iarna, inauntru la fel de cald ca asta-vara cand am baut pe nerasuflate doua limonade cu menta – tot de la ei – ca sa se amortizez pierderea de lichide suferita pe cand incercam sa localizez „Medgidia” lui Cristian Teodorescu in meschinul raft cu autori romani (cum intri, prima incapere pe dreapta, langa geam). Ultima oara am incercat sa cumpar volumul de proza al lui V. Voiculescu publicat la Nemira, dar n-a fost cu putinta. Intai m-am fatait de colo-colo ca n-avea pret si nu stiam pe cin’ sa intreb de vreme ce tanarul responsabil cu incaperea directiona deosebit de amabil, dar complet gresit, o domnisoara pornita pe urmele „Violoncelistului din Sarajevo”. In timp ce angajatul si cititoarea dispareau in incaperea alaturata, privirea mi s-au oprit pe „Violoncelist”, stivuit exact in locul din care cei doi pornisera cautarea…Nu stiu daca l-au gasit sau nu pana la urma.

Cinci minute mai tarziu, fata de la casa la care ma asezasem a alunecat de pe scaunul sau inalt si s-a scurs intr-o directie necunoscuta….Si am asteptat, si am asteptat si doar dupa ce am intrebat, mi s-a spus ca nu mai vine. Am refuzat sa ma asez la coada formata la cealalta casa si am plecat, aruncand peste umar sau poate doar in gand un redundant „Nesimtitilor!”. Cel mai rau mi-a parut de carte, care nu merita sa ramana acolo, in caldura aia infernala, printre turte dulci si zahar candel pe bat.