Posts Tagged Axintele

Fericirea atârnă de un fir de…roșie

Ar fi putut fi ziua perfectă. Ar fi putut fi, dar n-a mai fost, chiar dacă scormonind întunecimile pădurii Groasa, am aflat izbânda unui luminiș, ce ne ademenise cu o irezistibilă chemare turcoaz. Capătul luminișului era și capătul lumii de sus, care se prăvălea prin lutul arămiu al unor râpe abrupte, ocrotind ca un zid panglica șerpuitoare a unei Ialomițe strâmte, dar învolburate, tulbure, dar netulburată în trecerea ei.

Spaima că pământul atât de sigur pe care călcasem se termină brusc a devenit, cadru cu cadru, tihnă, încântare, eliberare, extaz. Păduri, crânguri, arbori solitari, culturi, biserici cu turle argintate, gospodării cufundate în limpedea mare de verde, mici puncte umblătoare pe fire drepte sau întortocheate, și iarăși noi și noi creste, toate rispite pe grandioasa pânză a unui Bărăgan atât de neted în geografia prejudecăților și necunoașterii noastre.

Curiozitatea aprinsă într-un mijloc de pădure ne purtase așadar până pe buza dealului micuț care apără linia sudică a satului nostru și de care credeam că ne despart vreo cincisprezece minute de praf cleios. Îl rătăcisem pe la Bărbătescu, un sătuc singuratic și melancolic, care se îngroapă tăcut sub o pulbere amară. Aveam să aflăm însă că dealul, netulburat de aceste tristeți, își continuă până hăt departe neașteptata lui trecere prin Bărăgan, ivindu-se brusc ba într-un capăt de pădure, ba la o răspântie de drumuri, apropiindu-se,  depărtându-se în curbe largi sau înguste.

Nu era nicio îndoială că, în vecinătatea Ialomiței, culmile sale erau mai semețe decât în alte locuri, căci ne simțeam la porțile cerului, privind de sus micuțele zeități înaripate care construiau, în picaje scurte, zborul unei mogâldețe abia desprinse de căldura cuibului. Uliii. Zborul lor precis se asorta măreției acelei amieze care putea fi perfectă, dar n-a mai fost.

Am coborât spre Crăsanii de Jos, lăsând în dreapta mânăstirea de maici, ctitorie a marelui, iubitului și regretatului duhovnic Adrian Făgețeanu (căci iată oamenii ăștia impregnează pământul cu trecerea lor sfântă în cele mai neașteptate pustietăți). Asfaltul, a cărui igienă ajungi s-o venerezi cu patimă după 20-30 de minute de hurducăieli neîntrerupte, ne-a izbăvit de moliciunea ce ne mai cumințise spiritul de aventură. Stârnită de frumusețea locurilor, poezia începuse să se recompună singură, metru cu metru. Gospodării îngrijite, case proaspăt spoite, priviri micuțe de bătrâne curioase, silueta gârbovită a ultimelor flori de primăvară, contururile de canion ale dealului, câmpia fără margini care se desfășura înainte-ne și, mai ales, frenezia salcâmilor, mirosurilor lor calde, nebunia lor albă eliberată într-o singură noapte.

Înfiripam un vis pe un traseu croit de câte un „uite o biserică, uite o casă, uite o vale, uite un pod, uite o baltă”, când un suspin gâlgâit de imprevizibilul piept al maică-mii a curmat feeria.  „Ce ai, mamă? Ce te doare?”. „Roșiile, roșiile…”, gemu, apărându-și cu mâna privirea de soarele, de care reușisem cumva să ne ferim sau să uităm o vreme, și care acum își arunca spre noi, dintr-un vârf de deal, zâmbetul crâncen.

Zdruncinată de revelația subită, am revăzut drumul rupt, bolovănos, hârtoapele gigantice camuflate de troscotul des, nădușeala feroce care nu s-a astâmpărat nici la umbra nenumăraților gutui din gospodăria bine închegată a lui Nicu Frizeru. Răsadurile sale de roșii și de toate felurile primiseră binecuvântarea mătușii Chița de la Frumușica, satul care chiar își merită numele și în care tataie slujise ca dascăl mai bine de șase decenii.  ”Când intrați pe șoseaua de piatră, întrebați de mine”, îmi spusese Nicu Frizeru la telefon. Am fi întrebat, că nu ne durea gura, dar singura vietătate umblătoare prin fierbințeala aia era o domnișoară inocentă, cu buletin de București. La prima intersecție, ulițele identice n-au fost motiv de meditații prelungite. „Stânga sau dreapta?” „Dreapta că-i mai dreaptă și sunt și case mai frumoase pe ea”. Casele s-au terminat după câteva garduri, „șoseaua de piatră” a dispărut fără urmă. Vagi rămășițe ale unui posibil fost drum mijeau ici colo de sub vegetația luxuriantă care masca râpe periculoase. Am răzbit doar grație încurajărilor și suportului moral oferite prin telefon de o șepcuță albă pe care o zăream din depărtare agitându-se energic în fața unei porți. „Bine ați venit pe drumuri neumblate”, ne-a urat șepcuța. Și tot ea ne-a înmânat trofeul acelui chinuitor off-road: saizeci de fire subțirele de roșii,  transportate la Brătia cu grijă maternă, în condiții de maximă securitate și umbră, pe „șoseaua de piatră”, nu pe coclauri primejdioși.

Desigur, roșiile! Oare cum se simțeau roșiile pe arșița asta? Roșiile micuțe plantate, udate la umbra înserării, când soarele nimicitor se prăvălise după deal, când Marin al lui Georgeta sărise gardul la vecina focoasă care primea răcoarea sfârșitului de zi într-un maiou cu breteluțe reglabile, roșiile plăpânde, dar cu rigole maiestuoase, executate din bolovani pisați, roșiile cărora parcă le și simțeam deja miezul, zeama acrișoară impregnând grozava brânză de capră de la Dani (singura egipteancă din familia noastră)…

Presentimente sumbre aglomerau fruntea maică-mii, zbârcind frumusețea drumului care mergea spre Copuzu, un sat în care poate mai trăiesc și astăzi urmași din stirpea lui Ulescu, bâtu ăla bătrân, tatăl lui tataie. Mama își amintea cum, în copilărie, bătătura se umplea adesea de rudele de la Copuzu, bărbați numai unul și unul, falnici, cinstiți și aprigi la mânie. Mânia asta năvalnică a simțit-o mamaie pe pielea ei, când a mâncat-o unde nu trebuie, povestește mama, și a jurat pentru fecioria celei mai mici dintre cumnate. Cu mamaie așezată la loc de cinste în cea mai mândră dintre căruțele lor iuți, ca onorabil martor și chezaș al fericitei alianțe, copuzenii au codus tânăra mireasă la flăcăul nerăbdător să cunoască lăudatul ei trup fără de prihană. În noaptea nunții mireasa n-a lăsat însă nici măcar o picătură de virginătate pe cerceafurile îndelung cercetate de nuntașii dornici să joace rachiul. Foc și pară, când au văzut că n-au ce juca, copuzenii au zbierat să fie aduse nefericitele să le smulgă părul din cap și să le încingă spinările, ca să se întoarcă de unde au venit acoperite de toată rușinea necinstei lor. Dar rudele le-au scăpat printr-un fund de grădină și le-au îndemnat nici să nu privească înapoi. Abia pe la pădure, când s-au oprit să-și mai tragă sufletul, mamaie și-a vărsat năduful „Bine, făi cumnată, nu puteai să spui și tu?!”. Au coborât pe urmă dealul iar Copuzu a fost dat uitării.

                                                                                                       

Ar fi putut fi deci ziua perfectă, am fi putut ajunge chiar și la Copuzu, aflat imediat după Crăsanii de Jos, ne-am fi putut desfăta cu vestita priveliște a locurilor prin care au umblat nu doar rudele noastre, ci însuși regele geților, măritul Dromichete, cel care l-a prins pe Lisimah, generalul lui Alexandru cel Mare, și l-a adus în lanțuri la Hellis, Cetatea Soarelui, ridicată pe mândrul Pisc al Crăsanilor.  Multe erau pe cale să se întâmple în ziua aia, dar nu s-au mai întâmplat căci totul s-a înecat în praful cât zidurile unei cetăți stârnit de mașina care s-a iuțit spre casă cu viteza viforului de astă-iarnă.

***

  Am fumat, am tăcut, am fumat din nou și doar am privit – lăsând în continuare neatins minunatul vocabular al limbii române – când pompierul rotofei, neîndemânatic și irascibil în care se transformase maică-mea s-a năpustit asupra plăpândelor fire pârjolite și trântite în țărâna fierbinte.

Sub soarele încă pișcător a făcut praf rigorile udatului pe care mi le enumera adesea ca să pricep cât de familiar i-a devenit grădinăritul. „Dimineața, înainte de răsărit sau seara, după asfințit”, mă atenționa încă de prin februarie. Ori în ziua aia toridă ne aflam exact la jumătatea distanței dintre cele două momente atât de importante pentru orice grădinar care se respectă. O ploaie nervoasă a căzut pe unde a dirijat-o mâna fermă, transformând proaspăta cultură de tomate într-o mocirlă din al cărei mâl ne-am căznit să extragem cele câteva răsaduri care mai puteau fi salvate, până ce broaștele au început să țopăie dezinvolt în jurul nostru iar goangele să ia cu asalt micul soare artificial de pe verandă.

În zori, cu ochii încă împăienjeniți de somnul atât de răcoros, am zărit-o râcâind din nou pământul. Avea în picioare aceleași cizme de cauciuc din seara trecută și dâre de noroi pe cămașa de noapte. S-a fâstâcit, s-a încruntat și a pus lucrurile la punct „Oricum la cât erau de pirpirii, nu se mai făceau alea roșii!”. Apoi m-a iertat definitiv pentru căutătura mirată. „Ce vrei?! Am intrat în panică…dar să știi că le-am visat toată noaptea. Ce-ar fi să-l sunăm pe Nicu….”

PS Fotografiile au fost realizate o săptămână mai târziu.

, , , , , , , ,

2 comentarii

Necazurile unei domnișoare

 Lehămetită de cifre, hârțoage agrare, impozite și taxe, cu nervii zdruncinați de agresivitatea unei menopauze rebele, care, iată, nu ține seama de curățenia trupească și nici de grija cu care o domnișoară s-a ferit atâta amar de vreme – aproape jumătate de secol – să se dedea plăcerilor carnale, cea mai neprihănită dintre angajatele Primăriei Axintele, domnișoara Ani, cum o lingușesc restanțierii pe la ușa îngustă, dar veșnic întredeschisă a biroului său strâmt, întunecos, cu fișete pătate de rugină, s-a tulburat și mai tare după ce s-a aruncat în apele ispititoare, dar atât de înșelătoare ale internetului (mai ales pentru o minte așa senină și virgină ca a dumneaei).

Mai înainte de net, bloguri și alte scârboșenii virtuale, sâcâitoarele dureri de cap se lăsau tratate cu o compresă rece, un gât de țuică și, doar în caz de forță majoră, lua pe vârful limbii sale ascuțite o bulină de paracetamol. Înghițea cu apă, trăgea plapuma pe ochi, sforăia sănătos în a doua parte a nopții iar ziua următoare era nou-nouță. Nimic n-a mai fost însă la fel, după ce, într-o zi ca oricare alta de prin luna martie a acestui an, domnișoara s-a descoperit pomenită, pe blogul subsemnatei, într-un text din 2010. I s-a oprit respirația și a simțit cum bobi de gheață îi năpădesc spinarea, înmuind fibrele acrilice ale cămășii primăvăratice abia extrase de la naftalină. Abdomenul i s-a cutremurat de crampe care s-au mai astâmpărat abia după două-trei drumuri la closet. Avea la treabă de nici nu-și mai vedea capul, mai ales că era luna când toți căscații se înghesuiau să prindă reducerea la impozite…și tocmai capul ăsta care trebuia să-i fie de ajutor începuse să huruie ca un turboreactor.

”Trei femei – una batrana, voluminoasa, dar agila si vorbareata, doua mai tinere, timide si tacute – se deplaseaza in formatie compacta pe urmele “domnisoarei Ani” de la “taxe si impozite”. In timp ce le xeroxeaza niste acte, “domnisoara Ani” le dojeneste parinteste ca au lungit-o prea mult cu impozitele si acum trebuie sa plateasca penalitati. “Vai de capul si de zilele mele! Si de unde sa dau, domnisoara Ani, noua milioane? Poate doar daca ma vand”, zice vorbareata. “Vinde-te, mamaie, s-o gasi si pentru mata un cumparator”, raspunde razand “domnisoara Ani”. Inaltuta si mereu data cu negru pe la ochi, “domnisoara” sa tot aiba prinse in cununa vietii 45-47 de primaveri. Are degete lungi si maini curate, ingrijite. In plus, e o fire vesela. In primava trecuta, si noua ne-a incasat, tot asa razand, vreo 2000 de lei noi, impozite si penalitati.

“Domnisoara Ani” intra in birou iar ele raman in prag, dezorientate si nemultumite. Sunt imbracate gros si au dare de noroi pe hainele ponosite. Pe sub capoate au pantaloni iar in picioare papuci rupti, patati de balega si gainat. Sosetele decolorate le atarna dincolo de marginea papucilor. Ne studiem reciproc. Batrana isi asaza broboada pe cap si ridica din umeri. “Pai asa e: de unde boalii sa dau noua milioane?”(fragment din textul scris prin 2010)

A citit, a recitit și tot nu-i venea să-și creadă ochilor, a căror veșnică mirare este evidențiată de umbrele negre ale unui creion dermatograf. Cu vintrele bulversate de  notorietatea asta subită pe care o și vedea rostogolindu-se asemenea unui bulgăre lansat din vârful dealului micuț de la marginea satului, domnișoara se simțea inundată de un dor sfâșietor după viața sa cuminte de dinainte, după monotonia cifrelor neînșelătoare, neinterpretabile, după certitudinea înscrisurilor zilnice plimbate agale dintr-un birou într-altul, după mirosurile acre, dar oneste și familiare ale bătrânilor cocoșați de neputințe care-și numără cu voce tare, în holul mare al primăriei, restul mic căpătat după plata unui impozit și a unei penalizări de întârziere.

Nu, nu dorea să dea interviuri la ziare, să intre în direct prin telefon la vreo dezbatere televizată sau să ajungă să fie imortalizată în stânjenitoare ipostaze casnice de paparazzi cocoțați pe uluci sau agățați prin corcodușii din grădină. Și din nou amețeli, crampe, atacuri de panică, dar mai ales o pornire de nestăvilit de a scuipa drăcuieli și revărsa sudalme incomparabil mai înflorate, mai migălos lucrate decât ștergarele pe care le așezau odinioară bunicile noastre pe la icoane, la adresa neamului care a zămislit înfiorătoarea creatură ce zdruncină pe degeaba liniștea unui sat și umblă prin viețile oamenilor.

Recent a încercat o răfuială cu maică-mea venită să-și plătească dările pe anul în curs, cerându-i socoteală, în special, pentru pasajul în care i-aș fi descris manichiura în termeni jignitori…HA?????? A bătut însă în retragere când mama (care, în general, habar nu are ce trăncănesc eu pe blog), deși luată ca din oală, s-a repliat surprinzător și s-a îndreptat amenințător spre calculatorul trăirilor și emoțiilor tomnaticei domnișoare.

După aproape două luni de frecat netul în timpul programului, pe bani publici, vexata domnișoară internaută dă impresia că știe pe deasupra pasaje întregi din textele mele. Confruntarea ratată cu maică-mea pare s-o fi înverșunat și mai tare. Pândește persoanele implicate în poveștile mele și le croșetează versiuni halucinante împănate cu imprecații proprii. Culmea, când să le arate infamul site și fragmentele ofensatoare, ce să vezi, fie crapă calculatorul, fie pică netul…deh, primărie mică, dotare și viteză la conectare după buget.

, ,

8 comentarii

S-a modificat relieful!

S-a modificat relieful iar văile s-au umplut de munți. Dar știrea care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi făcut înconjurul lumii, e că în doar două zile tanti Sița a ajuns cea mai măruntă femeie din Brătia. Abia dacă ți-ajunge până la genunchi cu tot cu basmalele și broboadele trase peste căciula din lână netoarsă. Micimea asta subită n-o înspăimântă prea tare. Râde știrb către troianul care ne înalță creștetele până spre vârfurile corcodușilor. Fântâna i-a fost astupată de zăpadă încă de la primul viscol, iar apă n-a mai putut să scoață de mai bine de două săptămâni.

Noroc cu Nicu Punguță! În două rânduri i-a mutat nămetele de la ușă și i-a făcut cărare până la drum. Îi aduce apă și ce mai are nevoie. „Stai, bre, colo-n casă, bagă-te sub plapomă. Nu vezi ce-i afară?! Ia oala cu matale și fă-ți necesitățile înuntru, nu mai ieși, că degeri naibii până la closet”. „Da ce parcă am stare?! Mai dau și eu cu lopata pe lângă casă. Până m-o lua frigul.” Și frigul nu te uită prea mult pe afară. La -14 grade, orice adiere e pișcătură dușmănoasă. În fundul grădinii i-a răsărit, dintr-un capăt într-altul, până-n spate la Dorel, ditamai lanțul muntos. Neted ca un perete și curat ca spuma laptelui, cu creasta ușor răsucită, asemeni unui val uriaș pornit către sat, dar împietrit de ger înainte să se reverse și să și-o îndese, în pântecele imaculate, pe tanti cu tot cu casuță, acareturi, cele câteva gâini scăpate din ghearele holerei, trei rațe și un câine. Cum nu prinde decât TVR-ul, tanti Sița nici nu bănuiește că e sinistrată. A primit un salam și două pateuri. Ridică din umerii înguști, scuturați de un fior: „or fi pentru că trebuie să mergem să votăm”.

***

Nicu Punguță nu e jandarm, polițist și nici ultras. Nu lucrează la deszăpeziri, dar curăța oriunde e nevoie. Și pe bani, și pe o țuică, dar cel mai adesea pe nimic. „Lasă, bre, că ne cunoaștem, n-am io nevoie de la mata”. Locuiește dincolo de tanti Sița, în ultima casă de pe ulița care duce la luncă. A venit printre ultimii la hotarul dintre sat și câmpul care nu e drept ca-n palmă, ci urcă și coboară domol până-n umbra unei păduri. Acolo fiecare răsărit e măreție neasemuită. Câinii mei vă pot confirma.

Are solar, grădină de zarzavaturi, crește animale, păsări iar din noiembrie și până la sfârșit de decembrie culege măsline în Spania. Mărunțele pentru ulei. Acum are și patru munți colțuroși, cu versanți neteziți de gheață. Câte unul în fiecare punct cardinal, ca o închinare venită din ceruri. În vecinătatea pustietății mai degrabă decât a oamenilor, în tovărășia aspră a vânturilor suflate din luncă, Nicu a trăit ierni de toate felurile. Urgie ca asta nu crede să mai fi văzut. Dar ce nu vede omul cât trăiește? El e încă tânăr…A plâns pentru soție și fata lui mai mare întroienite la o margine de București și aruncate, alături de alte colege din Axintele, într-un motel rece ca o peșteră. Altfel, firma de împachetat medicamente le dă salarii bune: 12-14 milioane, funcție de comenzi și randament. O căruță de bani pe timpurile astea. Nu-ți dă mâna să renunți, oricât ar fi de greu!

Și uneori e foarte greu. Nu chiar ca la televizor, dar tot e greu. Și e și spectaculos să vezi copacii înțepeniți în coaja lor de gheață străvezie, lumea umblând pe deasupra gardurilor și fudulia câinilor pe care furia zăpezii i-a săltat brusc din lumea lor mică până la nivelul oamenilor și chiar mai sus. Săgetează trufași troian după troian și hămăie orice mogâldeață care pătează cu mersul greoi, poticnit, la limita echilibrului, vasta lor împărăție albă.

***

În stânga, peste drum de Nicu, Marin al lui Bebeacă și-a scobit câteva trepte în millefeuille-ul întărit de la poartă. Arhitectura nămetelui e arhicunoscută: prima zăpadă s-a acoperit de freezing rain, acoperită, la rându-i, de o altă zăpadă întărită de gerurile care au urmat. Și peste zăpadă tot zăpadă. Ca să ajungă-n șosea, pentru o pâine sau un rachiu la Gogu sau la o părere cu oamenii, Marin al lui Bebeacă urcă și coboară două dealuri de zăpadă.

Pe vremea când lucra la București, Marin era cel mai corpolent bărbat din sat. Lumea zice că a fost dintotdeauna holtei, că nu l-a luat nici naiba de gras ce era. El întoarce, nefurios cum îi e felul, aceste bârfe răutăcioase, susținând că a fost însurat, în tinerețe, cu o bucureșteancă neserioasă din 23 August, dar a lăsat-o și s-a întors acasă. A fost fără acte, dar tot însurătoare se numește. La începutul anilor 90, casa în care locuia cu părinții săi octogenari era marginea satului și încă nu beneficia de avantajele electricității. După ce i-au murit părinții și s-a pensionat pe caz de boală, Marin și-a pierdut rotunjimile din tinerețe iar fălcile dolofane, care tremurau sub călcătura apăsată, i s-au lăsat ca un piept de babă. Are 61 sau poate 62, dar mersul greoi și vorbirea ușor poticnită îi ridică vârsta cu cel puțin zece ani. Pensia bunicică îl detașează însă de alți tineri din sat.

Așa încet la umblet, dezumflat la trup și cu obrazul îmbătrânit, cu pantalonii muiați prin zăpadă și întăriți de ger, l-am descoperit mai cumsecade și chiar mai deștept decât în vremea de mult trecută, când îmi bâțâiam picioarele desculțe pe băncuța umbrită de nucul fălos de la poarta lui. Ne-a surprins – pe maică-mea și pe mine – în timp ce scobeam pasional, cu două lopeți și-o cazma, nămetele micuț de la intrarea pe islaz. „Stați, mă, fetelor!”. „Nu acum, Marine, c-avem treabă, zău!”. Ne-a ignorat respingerea, ne-a mai lăsat o vreme să ne maimuțărim prin zăpadă și apoi a chemat vreo trei oameni. Doi s-au oprit din proprie inițiativă și, uite așa, cât ai zice „hop”, cinci cetățeni coordonați de Marin al lui Bebeacă m-au extras pe sus, cu mașină cu tot, din penibilul în care mă afundase vitejia mea urbană.

Ieri, toată ziua, și azi până-n prânz au muncit oamenii pe uliță lui tanti Sița, Nicu Punguță și Marin al lui Bebeacă, să facă trecătoare din fundul satului până la șoseaua județeană. Au dat la lopată și bețivii, și cumpătații, și inocenții, și vinovații. Ultima zăpadă a înălțat și mai tare crestele munților. Anxietățile noastre au întrecut însă orice troian. Fiecare drum e o pedeapsă. Fiecare gând e o neliniște desăvârșit proiectată pe acest fundal imaculat. Unii visează inundații, alții văd semne rele în gura câinilor care urlă pe la miezul nopții. Scormonim frenetic, neîncetat sub lințoliul ăsta mare și alb, dorindu-ne parcă să aflăm cât mai curând cum arată propria moarte.

, , , , ,

11 comentarii

Rătăciți la minus 20 de grade

Nea Costel a dus la București 2000 de legături de ceapă verde. Zice că miercuri, pe 25, a fost prima victimă a viforului de la Afumați. Doar vreo trei ore, că era înainte de prânz. Are propria teorie cu privire la înzăpezirile atât de mediatizate. A fost viscol nu zice nu, dar mai răi ca viscolul au fost ăia de s-au băgat pe contrasens. Îi dau dreptate pentru că remarcasem, dimineață, când veneam spre Axintele, curajul unora de a se strecura în viteză, mai derapând, mai redresându-se, printre tiruri care își zgâlțâiau toate piulițele pe gheața de 15-20 cm dintre Afumați și Șindrilița, dintre Șindrilița și Lilieci, dintre Sinești și Movilița.

 „Te doare stomacul de la ea”, clefăie mama când nea Costel dispare în bucătărie să pună de cafea. Poftim? „De la ceapă”, mă edifică ea cu ochii dați peste cap, exasperată de lentoarea cu care funcționez. Nea Costel aduce cafeaua și-o oală mare cu vine fiert. „Cum ați petrecut la munte, domnu Costel?” „Aaaaa, nu, n-am mai fost că au apărut niște probleme”. O pleoapă a maică-mii coboară către mine cu subînțeles „vezi, ți-am zis eu. S-a lăudat ”. Venise nu atât să recupereze utilajul de deszăpezire – o lopată de la Carrefour, de care s-a atașat în mod straniu – cât să afle ce mai are lumea acum de spus la apariția egipteanului. Adevărul e că venirea egipteanului în Axintele, programată să se întâmple încă de astă-vară, ajunsese să fie cotată cum nu se poate mai prost la casele de pariuri locale. Unii se încumetau chiar să aprecieze că nici măcar nu ieșise vreodată din internetul ăla unde îl cunoscuse Dana, verișoara mea de gradul doi și singura nepoată care se bucură de simpatia maică-mii. Nu se pricepeau să explice cum s-ar fi putut concepe un copil în felul acesta, dar ce nu e posibil astăzi când se fac, vorba aia, copii în laborator. „Ei, domnu Costel, ați văzut că a venit tatăl lui Ahmeduțu?”  „Mda…lumea a treia” „Parcă noi aici în Axintele suntem mai breji” „Totuși…” Se răsucește contrariată spre mine. Cafeaua turcească a lui nea Costel e realmente o încântare…tare, aromată, fierbinte. N-am absolut nimic de adăugat. Și eu consider Axintele un loc deosebit.

Soarbe zgomotos din vinul de culoarea sângelui transfuzat, dar eleganța gesturilor – două degete rășchirate la distanță de vasul fierbinte – o încadrează în categoria ființelor distinse. Scutură energic din cap și scoate pe limbă bobul unei plante neidentificabile. Mirodenii, o liniștește nea Costel. Nici el nu prea o are la inimă.

În foișorul cu lambriuri perfect îmbinate de meticulozitatea lui nea Costel, îmbracat pe timp de iarnă în folie groasă de solar, sosesc și cele două ajutoare de nădejde ale gazdei, Dan și Gimi, cărora gerul le-a înlăcrimat privirile și le-a pictat pete vineții în găurile obrajilor.

Cu rictusuri tragice și gesturi blazate, Gimi ar putea fi un model de eșec aproape perfect. Îi lipsește însă geniul lui Dorel (vărul său primar, fost olimpic la matematică și fizică, naufragiat, Dumnezeu știe cum, la căpătâiul tatălui orb muribund, în căsuța care se surpă de la o zi la alta peste drum de foișorul lui nea Costel). Gimi n-are serviciu și nici nu caută. Deocamdată, slavă Domnului, se descurcă. Cât de cât. Nevastă-sa are puțin peste treizeci de ani, e știrbă și nepretențioasă. Trăiesc (cât de cât) din pensia maică-sii, o bătrână imobilizată la pat, și din alocația de 200 de lei a copilului care mai are până să împlinească doi ani. O să vadă apoi.

A divorțat de prima nevastă iar cu banii obținuți din partaj a cumpărat gospodăria părăginită a lui tanti Pia, fostă notabilitate locală. Când și-a măritat fata, tanti Pia s-a ambiționat să le ofere mirilor o nuntă de pomină. Babele țin minte și astăzi că, pe la miezul nopții, cântase Corneasca. Ce femeie frumoasă! Dar, după atâta fală, mare necaz a venit pe capul lor! Nea Stelică, bărbatul mereu ferchezuit al Piei, s-a încurcat cu Jula, fata răgușită a Mariei Tătițoaica, proasta satului, iar tanti Pia s-a refugiat rușinată, cu inima zdrobită, la unul din copii. Ca să satisfacă nebănuitele pretenții ale tinerei sale iubite, nea Stelică a vândut, în doar câțiva ani, toată agoniseala de-o viață. Ajunsă între timp adăpost pentru lighioane, mândra casă de odinioară a fost dată pe câteva lăzi de bere. Până să vină rata, Jula a fumat țigari fără filtru și, zdrăngănindu-și ultimele două lănțicuri din aur, și-a exprimat convingerea că viitorul lor e-n altă parte, nicidecum în satul ăsta de înapoiați. Avea unghiile date cu roșu și călcâiele jegoase.

Gimi zâmbește unor gânduri numai de el știute. Tresare și simulează o ușoară stinghereală când mama își îndreaptă săgețile asupra lui. „Da ce ați făcut, măi, oameni buni? Unde v-ați ascuns?”. Explică pentru mine și pentru nea Costel: „trei zile, cât a ținut vifornița, nu i-a zărit nimeni pe afară. Au ieșit pe geam, că zăpada le zidise ușa de la intrare”. Gimi se apără, citând din marii deszăpezitori ai țării:  „ba am deszăpezit, tanti Livia, și-n prima, și-n a doua zi! Viscolul a adus-o pe toată îndărăt!”. Pleoapa maică-mii vorbește din nou: „ați deszăpezit pe dracu! Puturoșilor!”.

Din cinci băutori de vin și cafele, trei nu au niciun venit, doi sunt pensionari. Dacă într-un foișor de câțiva metri pătrați, cu folia de la nord zdrențuită de vântul puternic, sunt atâtea destine zăpăcite, nici nu vreau să știu ce-o fi la nivelul foișorului cu 22 milioane de suflete. Soarele înghețat tun perlează zăpada căreia viscolul i-a dăruit măreția dunelor deșertice. Las că-i bună pentru agricultură, ne încurajează pe toți un mesaj optimist rătăcit la nivel subliminal.

, , , , , ,

7 comentarii

Înzăpezirile de altădată

Am nostalgia iernilor risipite în frânturi de memorie … Nu jinduiesc retrospectiv după vreun peisaj feeric, arome pierdute, povești la gura sobei sau exaltări specifice copilăriei. Doar că nu ne bântuiau atâtea sensibilități și nici excesiva predispoziție la disconfort de acum.

Despre starea drumurilor aflai abia la autogară, când vânzătoarea de bilete plescăia somnoroasă breakingnewsul: „la Axintele nu merge nicio rată, mamaie”. Ca și eschimoșii de acum, mamaie nu credea nici ea în breakingnewsuri. Își potrivea broboada și analiza variantele rămase, cu mai multă precizie decât zgomotoasele comandamente de iarnă din prezent. Traistele uzate și grele, în urma cărora tropăiau două nepoate bucureștene, se mutau în gara de alături și așteptau răbdătoare pornirea anevoiasă a câte unui tren și așa foarte întârziat.

Una din neuitatele mele vacanțe de iarnă a început într-un compartiment frigorific. Ne tremurau plămânii când ne atingeam spinările de mușamaua înțepenită a banchetelor și scrijeleam cu unghia nervurile de gheață de pe geamuri, ca să aflăm pe unde suntem. Eram mereu în același loc. Sau cel puțin asta ne comunica peisajul uniform, căci trenul se mișca. Ne izbeam picioarele și suflam mereu în mâinile amorțite, dar nu scăpam niciun cuvințel din conversațiile care, pe măsură ce înghesuiala devenea tot mai mare, erau și mai însuflețite.

Am ajuns la Urziceni aproape de căderea nopții. Am tras la o mătușă, cea mai mică din cele cinci surori ale lui tataie. Tușa Anica, căsătorită a doua oară cu un bărbat la fel de bolnăvicios ca și răposatul, era prinsă până peste cap cu îngrijirea unui nepoțel timid, sfrijit și cam urâțel. Studiam uluite ventuza imensă care-i acoperea lui Forinel, pe sub ochelarii imenși, unul din ochi. Am ieșit din muțenie abia a două zi dimineață la plecare, când ne-am luat, în șoaptă, rămas bun și i-am strecurat în palmă biletele de tren cu care am fi vrut să ne lăudăm prin fața blocului, la întoarcerea în București. Mamaie ne-a lăudat mărinimia, convinsă că Dumnezeu ne va răsplăti, pentru că Florinel e copil necăjit, fără tată. Cam ca noi, dar nu chiar la fel, pentru că taică-su avea să iasă după patru ani. Dar numai Dumnezeu știe dacă fata deșteaptă a tușii Anica, care și-a tocit coatele pe băncile facultății ca și nen-tu Steluș, o să vrea să-l aștepte.

În rabla suspectată a fi rata de Axintele – singura, de altfel, care s-a încumetat să plece din autogară – am uitat de tanti Anica și necazurile ei (cam vreo doi ani, până când ne-am întâlnit întâmplător pe stradă, în București. Îi murise și cel de-al doilea soț, vânduse casa din Urziceni și se mutase la capitală, că Florinel mai avea puțin și mergea la școală. Încă îi mai fugea ochiul, dar nu ca înainte). Șoferul hârbului n-a vrut în ruptul capului să meargă mai departe de Coșereni, deși, din disperare, oamenii aflați pe drumuri de mai multe zile se ofereau să-i plătească oricât, la negru. Mamaie și-a aruncat traistele pe umăr, ne-a smucit de la locul unei foarte posibile și apropiate încăierări, numărând pe degete, de mai multe ori, satele pe care le aveam de trecut.

Abia dacă lăsasem în urmă doi-trei kilometri din 18 și ne simțeam deja ispitite de o ușoară grijă și un început de descurajare. Ne odihneam tăcute pe băncuța de la intrarea într-o gospodărie, când din troiene s-a ivit izbăvitoarea cabină roșie a unui tractor. Ne-a izbăvit, cu hurducăieli dureroase, într-un iz acru de ceapă și țigări fără filtru, de următorii zece kilometri și, mai ales, de vastele întinderi țigănești de la Borănești.

Ațipisem, înmuiată de fierbințeala unei sobe, și am crezut parte dintr-un vis febra plecării care o cuprinsese brusc pe mamaie, dând slavă lui Dumnezeu pentru cum „știe El să le aranjeze pe toate”. I-am mulțumit călduros preamilostivei văduve din Bărcănești care ne preluase din ger, oferindu-ne un loc la gura sobei, și ne-am înghesuit într-un Aro înzăpezit și deszăpezit la câțiva metri de casa pe care tocmai o părăsisem. Sub privirile îngăduitoare ale unor tovarăși, îmblăniți până-n dinți, mamaie și șoferul, descoperit a fi băiat de la noi din sat, au descurcat crengile unui complicat arbore genealogic, identificând niște firave rămurele comune. Când ne-a văzut intrând pe poartă, tataie și-a făcut cruce. A sărutat apăsat icoanele, învrednicind-o pe mamaie cu singurul compliment pe care i-l permitea firea arțăgoasă „fă, Mio, fă, tu nu ești sănătoasă!”.

, , , , , , , , ,

3 comentarii

Când oamenii visează

Într-o dimineață, cu vreo trei ore înainte de răsărit. Orașul pare complet absorbit de ultimele vise prin care umblă taxiuri fantomatice, somnambule, fără pasageri și poate fără șoferi. Și eu, prin aceleași vise, cărând povara unui somn cleios care se lipește de perne, se agață de periuța uscată, zvâcnește la primul contact dureros cu apa, refuzând amăgirea unei cafele. Cocoașa de somn mă gheboșează deasupra volanului înghețat care adâncește senzația de amorțeală. Nu-mi amintesc drumul cu liftul. Am ațipit pesemne și din căldura bucătăriei m-am trezit direct în răceala mașinii.

Alunec prin acest întuneric cu umbre neclare, contururi neterminate, cu insule luminoase în care părțile trupului disparate de beznă fuzionează temporar. Pe traseul Panduri – Știrbei Vodă – Ateneu – Rosetti – Moșilor – Colentina semafoarele pactizează cu gerul, somnul și alți demoni matinali. Un roșu intens îți zgârie ochii și te aruncă din nou în brațele primitoare ale frigului care îți mângâie ceafa cu delicatețea curentului electric. Trec agale și primele spectre metalice ale reatebeului la geamurile cărora se profilează câteva mogâldețe fără trăsături. O limuzină jucăușă mă acompaniază o vreme. E când pe stânga, când pe dreapta, când mult în față, când hăt îndărăt. Apoi se topește într-un întuneric de stradă. Cofeina se activează abia la ieșirea din oraș, pe la o benzinărie pustie, bântuită doar de aroganța insomniacă a unui angajat cu cozoroc.

Pe sensul opus, un zid mișcător de tiruri înmoaie șoseaua. E o senzație să fii neînsemnat și iute printre atâția giganți indiferenți. În afara zonelor locuite, când zidul de tiruri se întrerupe, parapetele de beznă îngustează șoseaua, modifică traseul și dău amploare curbelor. Totul pare identic și parcă te apropii de localități depășite deja, și parcă auzi la radio aceleași lălăiturile de mai devreme, și parcă a fost deja 4.30. Și -7 grade? De ce sunt -7 grade când mai devreme erau -2? Cum de s-a făcut și mai frig? Și nu tăiasem oare bretonul care acum mă supără mai tare decât luminile ce vin din sensul opus?

Dar toate astea sunt în afara mea. Înăuntrul meu sunt doar gânduri. Gânduri pe care adesea le scriu tot în gând. Și nu pun niciodată semne de punctuație în aceste texte, ceva mai numeroase decât restul. Nici măcar o virgulă nu pun. De aia probabil nu le mai găsesc apoi. Scriu repede și frumos mai ales în drum spre țară, pe dn2. Între Sinești și Movilița scriu cel mai mult. Nu știu de ce curbele alea în câmp deschis mă ațâță. Scriu și când mă cocoț să șterg praful de pe rafturile înalte. Scriu sus, aproape de tavan, de unde textele nu mai coboară niciodată. O dată am lovit o sticluță cu parfum iar dopul a sărit la câțiva metri. Până să mă decid să-l recuperez aveam deja aproape 3000 de semne.

Ultimele rânduri le mâzgălesc la Coșereni, după crucile soților Aldea Teodorovici, înainte să fac dreapta. Îmi holbez farurile cât pot și încerc să mă strecor fără să tulbur câinii care mișuna cu priviri sticloase prin bălăriile de pe marginea drumului. Și merg tot mai încet ca să-i dau răgaz pisicii zgribulite să traverseze dintr-un boschet într-altul. Niciun om, nicio mașină. Doar stele, multe stele tot mai clare, tot mai aproape. Câte una mai prietenoasă coboară și se așază în dreptul unui felinar și mă ghidează prin întunericul încă gros. Iarna, steluțele stradale se sting, pare-mi-se, pe la șase. Și iată un mic paradox care prinde a mă frământa la câteva minute după ora 5: cum poate un drum de țară să fie mai luminat decât un drum național? Păi ăsta-i farmecul Bărăganului! Căci și eu am lângă casă un ditamai dealul…

Iarba izlazului cu un singur plop e înțepenită într-o crustă argintată iar gerul îți încorsetează toate oasele. Blana cățeilor e umedă, puțin rece. Emoția revederii e-n respirația fierbinte, în pipăiala mută, înfrigurată, în nemișcarea în care vor aștepta până la ziuă, ghemuind preșurile de la intrare și privind chiorâș spre cușcă. Visele oamenilor încep să se tulbure. Trece prima mașină și se înfiripă primul cântat tremurat de cocoș. Eu sorb din cafeaua fierbinte și încep să visez…

, , , , , , , , ,

6 comentarii

Oameni și șerpi. Trei rațe fără aripi și un cal vorbitor

Prima oară a trecut ca o iluzie peste pământul uscat al potecii dinspre nașa Stela, s-a prelins printr-o gaură de gard cu o asemenea viteză, că nici n-am apucat să-l introducem în baza noastră de spaime. Aproape îl uitasem când a apărut din nou. Se răsfăța prin praful încins al grădinii, ondulându-se distrat, strângându-se și desfășurându-se la mai puțin de doi metri de casă. Molfăia un pui de broască când am început să tropăim, să ne ciocnim unele de altele, să vorbim deodată, să…. ”Adu furcoiul! Lasă furca! Vino cu grebla! Adu altceva, că nu e bună grebla!”. În cele din urmă m-am surprins trăgând după mine o sapă, cea mai grea și mai inutilă sapă din lume, și niște picioare petrificate, cântărind sute de kilograme fiecare.

Încolțit, zăpăcit de mobilizarea haotică, balaurul de Bărăgan s-a refugiat sub o viță de vie, crescută anapoda în mijlocul grădinii. Din locul în care mă aflam nu se mai zărea și am început să sper că, în câteva clipe, cineva avea să-mi confirme că fusese doar o vedenie, un fir mai gros de iarbă ridicat de vânt sau cel mult o șopârlă. Dar mi s-a indicat, fără echivoc, ascunzișul fiarei: „Uite-o, uite-o! E acolo! Dă-i cu sapa!”. Atunci m-am pomenit zbierând cu o voce care nu mai era a mea. Daneeeee, Daneeeee, Daneeeeeee, zbiera vocea. Și vocea nu s-a mai oprit decât atunci când Dan, vecinul, a smuls, din cele mai încleștate mâini de pe planetă, cea mai grea și mai inutilă sapă din lume. A tăiat reptila în trei bucăți, milimetric egale. A tăiat simplu, precis, fără implicații emoționale. A făcut ochii mari și s-a scărpina sub șapca transpirată doar când a văzut că șarpele avea fălcile umflate de abdomenul unei broaște cu picioarele inferioare ieșind țepene, din gura încă vie, asemeni unor celebre mustăți suprarealiste. „Iată, l-am deranjat de la masă. Lua prânzu, hal dreacu!”. A încărcat balaurul pe o lopată și l-a azvârlit în fundul curții, „că ăsta așa se mișcă, hal dreacu, până la asfințit!”. Noaptea următoare, șarpele s-a plimbat, așa ciopârțit cum era, prin toate visele. Ba cobora din tavan, ba se încolăcea prin colțurile pe unde se strânsese toată bezna unei nopți ce parcă se oprinse-n loc, ba se răsucea pe sub plapumă, ba aluneca pe-un picior de veioză. A plecat abia la prima geană de lumină, spulberat de un cucurigu pițigăiat și răgușit.

Apoi lumea a început să vorbească. Fiecare despre șarpele lui. Oamenii cu cele mai mari solare din istoria comunei Axintele, nea Costel și doamna lui, Nicoleta, au găsit unul încolăcit pe prispă, aproape de ușă. La tanti Fila, nora răposatului nea Vasile Gânfăneanu, celebru asistent medical care dădea vitamine la copii, făcea injecții la cai și îndopa puii de găină cu buline, a fost și mai abitir. Șarpele urcase până-n dreptul unui geam deschis și era gata-gata să se strecoare în casă. Nepoții care se jucau în curte, printre umbrele corcodușilor fără corcodușe, l-au văzut și au țipat „mamaie, mamaie, uite șărchili dă să intre în casă”. Mamaie Fila l-a tăiat cu sapa, deși parcă știa din bătrâni că nu prea e bine să omori șarpele de casă. Când ai însă copchii pe bătătură nu merită să te riști doar pentru o părere bătrânească…

Și bărbatul șchiop al doamnei Lucica, o venetică de la București care crește gâște, găini și multe curci, a tăiat unul gros cât un braț de om și lung de aproape doi metri. Trebuie să fi fost femeie de șarpe, șerpoaică bătrână, a cugetat lumea care mai știa câte ceva despre șerpi. E semn rău, au cobit babele dintr-o margine de islaz. Și n-a mai durat mult și bărbatul șchiop al doamnei Lucica a înnebunit (mai înnebunise el și-n alte veri, când se întovărășise cu bețivii din sat, dar niciodată ca acum). S-a luat cu bățul după copiii care se jucau pe lângă poarta, a dat cu pietre după niște căței de nici de două luni, a înjurat lumea de mamă și a pus toată noaptea manele la defuzor, jucând singur prin curte. A sunat lumea la 112 și tot la 112 a sunat și doamna Lucica învinețită cu bastonul lui de infirm. A venit miliția, a venit și unul din cei trei băieți ai doamnei Lucica iar doamna și-a luat plângând la revedere de la vecinele mai cumsecade, anunțându-le că plecă definitiv – a nu știu câta oară, au comentat apoi vecinele – la București. „Curvo! Îndărăt să nu mai vii, că nu te mai primesc”, a strigat în urma doamnei bărbatul ei cel șchiop. Bastonul de infirm a mai bătut o vreme aerul încărcat de musculițe și s-a așezat apoi împăcat, calm și sigur în țărâna pătată de găinații verzulii ai gâștelor deloc constipate ale doamnei Lucica. S-a liniștit bastonul, s-a liniștit și soțul șchiop al doamnei Lucica. Au plecat apoi, fără grabă, la bufetul Dorinei lui Costel Odică. Au așteptat liniștiți, sub vișin, o sticlă mare, de doi litri.

Și chiar în după-amiaza în care doamna Lucica pleca definitiv la București, cu mașina singurului băiat rămas în țară, cucuveaua a cântat de mai multe ori prin salcâmii din păduricea lui Marian al tușii Didina. Noaptea următoare a plouat cu omizi peste un dud bătrân care nu știe ce sunt dudele și peste micuțul măr văratic de lângă casă care toată vara și-a izbit merele lui grase de acoperișul din tablă. Nu le-a luat omizilor nici două zile să umple mărul cu văluri funeste sub care tocau fără pauze de respirație. Se împuțina, bietul măr, plângeam de mila lui și nu știam ce să-i facem. Apoi l-am văzut, călcând apăsat iarba islazului cu un singur plop, pe nea Costel, omul cu cele mai mari solare din istoria comunei. Venea spre noi ducând în spate un ghiozdan galben, încărcat cu aproape 15 litri de apă și prafuri. A nins cu omizi păroase până seara târziu. Am strâns cu mătura zăpada asta moartă și-am ars-o.

***

Dar cea mai grozavă trăsnaie s-a petrecut mai înainte să plouă cu omizi și cu mult înainte de venirea șerpilor, pe când se dădea grâul la oameni. Dorel, băiatul cel mic al recent răposatului nea Fane Funie, a căzut într-un somn adânc de două zile și două nopți. Trecea lumea pe lângă curtea lui și își făcea cruce văzând calul înțepenit lângă căruța plină ochi. A plouat de a rupt pămîntul, a tunat și a bătut vântul de s-au îndoit copacii, dar animalul nu s-a mișcat de lângă căruță, n-a mâncat, n-a băut, nici n-a dormit iar când s-au apropiat țigăncile ca să fure grâul a început să latre câinește și să vorbească cu glas de om de și-au scos pirandele sufletul din ele fugind, cu fustele răsucite printre picioare, până prin dreptul casei lui Marin al lui Bebeacă. Tot atunci au sărit din bălăriile de pe marginea uliței și cele trei rațe ale lui tanti Sița, bătând aerul cu aripile lor retezate încă de astă-primăvară și zburând până la cablurile electrice și înapoi. Vreo patru ore a fost curentul electric oprit iar Tanti Sița s-a enervat mai rău ca-n alte dăți, înjurând în gura mare: „Le bag în pizda mă-sii dacă mai zboară!”. De la nervii aceia i s-a pus un junghi între coaste care a trecut abia când a ieșit Dorel în curte și s-a întins la soare sătul de atâta somn. „Te bag în pizda mă-tii dacă mai dormi atâta”, i-a strigat tanti Sița peste gard. Dorel a râs cu capul în jos, privindu-și unghiile crescute, dar nu de ce-i zicea tanti Sița, ci de niște vorbe spuse de un cal.

, , , , , , , , ,

5 comentarii

Locul unde nu ne mai e frică

Soarele s-a copt pe cer. Și nu e niciun nor pe aproape care să-i astâmpere fierbințeala. Zice lumea din Brătia că porumbul s-a ridicat, în luncă, chiar mai înalt decât un preșcolar. Unii l-au rărit și curățat deja; alții ajung mai greu la săpat, căci picioarele li se înțepenesc în fața unei cârciumi. Pe urmă se înmoaie și nu mai sunt bune de nimic. Vorbesc însă cu obidă despre buruiana mare și deasă ce mai are doar nițel până să înghită culturile. ”Ne-au speriat ploile. În niciun an n-a mai turnat așa. Și cum să intri în grădină când se ia tot pământul de chicere? Daꞌ și ce parcă poți să erbicidezi?! Dai o grămadă de bani pe prafuri și ce te faci dacă vine ploaia?! ”. Se tânguie la umbra răcoroasă a unui vișin și mai cer o bere care să le răcească mințile încălzite de atâtea griji și necazuri. Apoi amuțesc o vreme urmărind din ochi bobocii de gâște care ciugulesc prin iarba din apropiere. ”Ali cui e astea?”

Corcodușele nuꞋs coapte încă, dar multe se strică pe ramuri și cad învinețind pământul. Oamenii oftează, se scărpină sub pălăria împinsă spre ceafă și înghit în sec privind pământul care soarbe țuica lor bună și curată. Nici măcar femeile nu îndrăznesc să se bucure de amarul bărbaților. „Fir-ar a draculi de viață!”

Șoseaua e încinsă ca un fund de tigaie dar, chiar înainte de prăvălia lui Gogu, o luăm la dreapta spre cimitir, prin praful unei ulițe. La început e răcoare că-s nuci înalți cât dealul mic de la marginea satului; pe urmă tot te ajunge soarele și te frige mai ales în moalele capului. Zărim o fâșie din poteca îngustă ce intră pieziș prin mijlocul unei lucerne crescute pe un loc de casă cu gard mic și strâmb. Dar gardul nu se mai vede în spatele corcodușilor răsăriți unii la umbra altora. Portița din lemn putrezit e legată cu sârmă. Numai așa poți să păzești culturile de lăcomia vitelor care, odată scăpate, mănâncă până crapă. Pe oameni nu-i oprește însă nimeni să apuce scurtătura către cimitir. Așa era și-n vreme în care gardul mi-ajungea doar până în dreptul inimii. Pe atunci nu era nici poartă, nici portiță, ci doar un pârleaz pe care-l săream murind de râs, căci tare amuzante mi se păreau mamaie și alaiul ei de babe când se apucau să-și salte fustele neagre deasupra genunchilor de li se vedeau furourile și alte cămăși mai albe ca dinții din gurile care nu le tăceau tot drumul. Se trăgeau reciproc, se sprijineau una de alta și ajungeau pe rând de partea cealaltă. Îmi plăcea să le aud vorbind, tocând tot satul și oprindu-se în loc ca să spuie câte un necaz.

Nea Tudose e suit în clopotnița dintre tei și zbuciumă „cloapetili” care strigă numele unei femei. Genunchii i se îndoaie iar trupul costeliv se opintește trăgând cu putere de frânghia împletită care urnește gigantul răsunător. Limba dinăuntru lovește fierul gros și atunci clopotul le vorbește oamenilor.

Nu e urât în cimitir! Trandafiri cățărători cu crengi pătate de sânge strâng în brațele lor țepoase câteva cruci tăcute, uluite de această atingere parfumată. Ce straniu se înlănțuie viața și moartea sub soarele urzicător! Și crinii sunt înfloriți. Mirosurile lor îmbălsămează aerul abia în adierea răcoroasă a amurgului. Dar cine să mai vie seara prin cimitir?! Florile din primăvară, care pictaseră mormintele în culori atât de vesele, s-au scuturat rând pe rând iar locurile lor au rămas însemnate de câte o tulpină dreaptă și lungă, care se leagănă fără rost în bătaia vânturilor prăfoase venite din luncă. Nici bibilicile isterice, care intrau printr-o gaură de gard și țipau cât le ținea clonțul, nu mai sunt. Poate clocesc sau poate au ațipit pe sub vreo umbră. Și nea Tudose iar smucește frânghia, și iar ne intră în suflet un geamăt prelung. Apoi se face o liniște de auzi până și câinii care latră sub deal. Nea Tudose se așază cuminte pe o băncuță ascunsă sub tei. Are cămașă de culoarea cerului senin și capul acoperit de o pălărie cu o nuanță sau poate două mai decolorată decât iarna trecută. E subțirel, cu ochi ușor adânciți în orbite, dar pielea obrazului îi e curată și întinsă. Își leagănă în aer picioarele și le izbește când și când, scuturând un glod imaginar de pe tălpile gumarilor. La 84 de ani e iute la umblet. Și are vorba clară precum a clopotului pe care-l trage de câte ori se întâmplă o nenorocire în sat. „Dumnezeu s-o ierte! Era bătrână, daꞌ a murit de inimă rea. Într-un an i s-au dus doi băieți. Ăl din urmă nici nu crez să fi împlinit șase luni”.

Teii sălbatici și-au pierdut floarea, dar „ăia bunii abia acum încep să se dășchiză. Să te ții parfum! Uite colea în spatili bisericii. Dar cine poate să le adune floarea?! Că e mai înalți ca turlili…”. E nădușit, puțin livid, dar are chef de vorbă. Din nouă copii câți i s-au născut, doi au murit de prunci. Cel mai mic dintre băieți, născut în 75, „e în echipă. Uite acu trebuie să vie de la fotbal, că a avut meci. Zice că le-a dat patronul câte 20 de milioane, că au bătut în deplasare. Bani frumoși! (…)Nici n-am termenat de cosit trifoiul, că te omoară căldura….E cald, daꞌ încă nici n-a vinit căldura aia mare.”.

Setea usturătoare ne urnește din loc, dar n-apucăm să suim pe o margine de șosea că și vedem un fulger roșu venind direct spre noi. E mașina Poștei care trece ca un gând, stârnind babele ieșite pe la porți. „Iată-l ce mână! A înnebunit cu toții…S-a pus, maică, pe noi să ne omoare!”. Fina Georgeta, care sta la o casă de noi, sprijină și ea un colț de gard, unde e umbra cea mai deasă iar răcoarea vine din mai multe părți. Mă oprește să-mi zică un vis dintr-o noapte, mai înainte să fie furtună și să nu mai poată închide un ochi pân la ziuă. Cică i s-a arătat mamaie și i-a zis că vine în fiecare seară pe acasă. „Di ce mai vii, bre nașă?! Di ce mai bați atâta amar de drum?” „Ca să nu le mai fie frică”, i-ar fi răspuns mamaie. Dar eu deja știam asta. Și nu de prin vise…

Sat Brătia, com. Axintele, județul Ialomița

, , , , , , , ,

3 comentarii

Un loc in care se ingroapa si oameni, si case

Peste crucile strambe din cimitir se zareste un pustiu de lunca. La marginea pustiului, creasta unei paduri despuiate de frunze prin care serpuieste panglica de ape a Ialomitei.

Glia acoperita cu fasii de zapada si chiciura, argintate de razele plapande ale soarelui, a ramas singura companioana permanenta a bisericutei batrane asezate, in urma cu aproape 200 de ani, la marginea satului Panduri (initial Paduri, astazi parte a comunei Axintele, IL). Aici! Cu trecerea timpului, minusurile demografice au mutat marginea putin cate putin, astfel incat satul propriu-zis e, de la an la an, tot mai departe de bisericuta sa.

Gospodariile din apropiere au disparut la scurta vreme dupa ce batranii truditori s-au mutat rand pe rand in tintirimul crucilor strambe. Pamantul hulpav a inghitit, felie cu felie, casutele cocosate din paianta, acoperind urmele cupiditatii sale cu maracinis.  Aici natura dicteaza arhitectura locului! Pana si clopotnita e inclinata intr-o parte, fie de asprimea vanturilor care isi sufla cu putere gerurile de la est, fie de indolenta mesterilor locali care, asa cum le sta in fire, nu s-or fi ostenit indeajuns sa infiga bulumacii temeinic in pamant.

E o margine de sat si de viata unde o lumea nestiuita isi ingroapa sub tarina zgomotele si toate urmele trecerii sale discrete printr-o asezare minuscula din Baragan. Un taram care agonizeaza si devine, cat amintirea il pastreaza nediluat, ideal pentru proiectarea cosmarurilor nocturne. Copaci batrani cu trunchiuri groase infipte ca niste gheare in pamantul vascos, garduri putrede cu sipcile smulse, fantani pe fundul carora bolborosesc maluri vascoase, cu ghizduri din care vanturile musca bucata cu bucata, cu galeti al caror fier e rontait centimetru cu centimetru de apetitul frenetic al ruginii. Un loc in care, ca intr-un descantesc stravechi pentru alungarea deochiului, nici cainii nu latra, nici cocosii nu canta. Bisericuta ar fi pierit si ea de n-ar fi fost parintele Bogdan. Dar asta e o alta poveste pe care o voi depana curand cu binecuvantarea sfintei sale…

Glodul din cimitir, inasprit de gerul noptii, se inmoaie si isi agata cleiurile de cizme. Dar nu ma tem pentru ca am cizme noi din cauciuc iar “Animal”-ul inscriptionat in dreptul calcaiului luneca neinfricat, desi e supt cu lacomie de foamea vascoasa a pamantului. Si cand ai zice ca gata, l-a inhatat, “Animal”-ul se opinteste, se ridica in aer, planeaza si se infige intr-un loc mai putin ostil, acoperit ici-colo cu smocuri de iarba (inca) verde.

Iar fiecare pas ma duce tot mai aproape de zidurile fantomatice ale unei case cu ferestre fara geamuri, cu usi cazute, o casa cu pridvor din lemn, sculptat cu migala, care isi striga prin toate crapaturile neputinta de a rezista chemarii mieroase cu care pamantul isi atata foamea. Si urletul ei reverbereaza in gradina din fata nefiresc de verde si umple toata valea. Ma cutremura o jale care e cu atat mai zguduitoare cu cat la poarta cu scanduri lipsa sau rupte de la jumatate, zaua unui lant e agatata intr-un ciot de cui mancat de rugina. Ca si cum stapanii zidurilor jupuite, de care buruienisul se apropie amenintator, se vor intoarce curand sa puna ordine in ograda. O iau agale catre satul sambetelor mele – doua ulite mai incolo – incercand sa-mi urnesc totodata si gandurile care se incapataneaza sa se mire continuu de lantul care atarna cinic la poarta si sa se intrebe prosteste “Cine l-a pus? Cine l-a pus?”. Si nu stiu daca pustiul de afara e mai mare decat pustiul dinlauntrul meu…

, , ,

1 comentariu

Cand moartea trece pe la noi prin sat

Umbla zanatica de zici ca n-atinge pamantul si intra pe sub scandura putreda din gard asa hoteste ca nici praful din batutura nu-i stie trecerea. Doar cainii o latra de sa rupa lanturile, dar e mai iute ca vantul ce intra prin crapaturile cascate in peretii din chirpici si, intr-un clipit de gene, s-a si varat in culcusul cald al patului. Si adormi murind si mori visand venirea mortii…

Colinda fiori de teama prin sat, caci moartea nu mai pridideste sa ia. Saptamana trecuta un prunc nebotezat, alaltaieri o batrana de la marginea izlazului, ieri tot o batrana dintr-un capat de ulita. “Stiu ca daca intru in casa nu mai ies vie”, spusese tanti Radita in seara in care a intrat totusi, si-a tras plapuma pana sub barbia napadita de perii batranetii iar peste noapte a intepenit atat de tare ca ore-n sir s-au caznit femeile s-o spele si s-o imbrace cu hainele ei cele de moarte.

 Tusa Mita a tras si ea pleoapele peste ochii care intreceau limpezimile unui cer curat de primavara, iar acum doarme in coma intr-un spital din Bucuresti. Parca nici catelusa care vine sa-i dam de mancare nu mai e in firea ei. Musca pe oricine pune piciorul in batatura. Da sa-l inhate si pe preot, dar o gonim la timp.

De cand s-a intors moartea in vale, la Bratia, tanarul preot din sat nu mai umbla asa repede ca-n iarna trecuta cand moartea intepenise prin cine stie ce geruri naprasnice. I s-au umplut gaurile obrajilor cu carne noua, atinsa de roseata merelor tomnatice, si are mersul greoi ca nu-i chip sa te intelegi cu lumea care a pregatit atatea si atatea mancaruri. “Si apoi ce daca a mancat tot din farfurie. Las’ sa-i punem si la pachet!”, zic babele iar preotul stie ca nu-i rost sa te opui, ca au gurile intepatoare precum urzica si ajungi de pomina ulitelor pe unde frunzele corcodusilor se ingroapa singure sub praf.

Nici degetele nu mai au subtirimea surcelelor uscate, nici spatele nu ii mai e asa de incovoiat. Dar are ochelari de soare si drumuri multe de umblat prin toamna primavaratica in care se moare cu atata harnicie, mese intinse de binecuvantat si multe bucate de dus pe picioarele incaltate in pantofi scorojiti de atata purtat.

Batranul dascal, infofolit in flanelul din iarna trecuta si in surzenia care il face sa vorbeasca din ce in ce mai putin si sa cante din ce in ce mai tare, geme si el de preaplinul stomacului sau de neputinta batranetilor care i-au amortit degetele de la mana stanga. Linge hartia incretita de la o prajitura si tace. Ce ar mai fi de spus?

***

“Ca parca niciodata nu s-a murit ca acum”, se tanguie femeile venite la noi, pentru pomana de an. O frica metalica le clantane dintii din fier strepeziti de atata nesomn. Abia cand parintele se ridica de la masa, ca, uite, iar a tras clopotul si e o moarta de ingropat, dumicatul aluneca pe vaile gatului pe unde gandurile negre s-au strans intr-un nod.

“Si mai zic unii ca nu exista Dumnezeu! Cand ii auzi, iti vine sa le dai cu ceva in cap…Pai de unde sa fi stiut biata tanti Radita ca moare, daca nu de Sus?! Ca a mai fost o biata femeie, uite colea sub deal, care saptamani la rand a vorghit numa aiurea – ba ca au venit doi copchii la ea in batatura si nu mai vor sa plece, ba ca o viziteaza mereu fi-su ala mort de tanar. Dar ea zicea ca-i viu. Si numa bine ca dupa trei saptamani au gasit-o moarta”, povesteste tanti Ioana si dumicatul se opinteste din nou pe valea gatului, de zici ca ar vrea sa urce, nu sa coboare . Iar cerul s-a stropit cu pete negre. Ciorile trec stoluri-stoluri pe deasupra noastra si clopotul a ragusit de atata zbucium.

“Ia mai terminati dracului, fa! Ce aveti? Fir-ar a pamantului de moarte!”, iar vorbele finei Vasilica au puterea descantecului care alunga duhurile mortii. Ca nimic nu se pune cu clocotul de viata din fina Vasilica, cu geanta ei cea noua, in care azvarle, ori de cate ori merge cu rata la Urziceni, o crema, o oglinda si un pieptene. N-are spaime, n-are astampar, n-are nici macar o umbra de neliniste pe chipul ramas acelasi din copilaria mea. “Eu vreau sa ma marit, nu sa mor. Imi iau unu’ care sa ma tie uite asa in palme”. Si ne arata cuibul palmelor sale mari, unde e crestat un labirint de linii pe care nici moartea nu e capabila sa-l descurce .

, , ,

1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: