Cand moartea trece pe la noi prin sat

Umbla zanatica de zici ca n-atinge pamantul si intra pe sub scandura putreda din gard asa hoteste ca nici praful din batutura nu-i stie trecerea. Doar cainii o latra de sa rupa lanturile, dar e mai iute ca vantul ce intra prin crapaturile cascate in peretii din chirpici si, intr-un clipit de gene, s-a si varat in culcusul cald al patului. Si adormi murind si mori visand venirea mortii…

Colinda fiori de teama prin sat, caci moartea nu mai pridideste sa ia. Saptamana trecuta un prunc nebotezat, alaltaieri o batrana de la marginea izlazului, ieri tot o batrana dintr-un capat de ulita. “Stiu ca daca intru in casa nu mai ies vie”, spusese tanti Radita in seara in care a intrat totusi, si-a tras plapuma pana sub barbia napadita de perii batranetii iar peste noapte a intepenit atat de tare ca ore-n sir s-au caznit femeile s-o spele si s-o imbrace cu hainele ei cele de moarte.

 Tusa Mita a tras si ea pleoapele peste ochii care intreceau limpezimile unui cer curat de primavara, iar acum doarme in coma intr-un spital din Bucuresti. Parca nici catelusa care vine sa-i dam de mancare nu mai e in firea ei. Musca pe oricine pune piciorul in batatura. Da sa-l inhate si pe preot, dar o gonim la timp.

De cand s-a intors moartea in vale, la Bratia, tanarul preot din sat nu mai umbla asa repede ca-n iarna trecuta cand moartea intepenise prin cine stie ce geruri naprasnice. I s-au umplut gaurile obrajilor cu carne noua, atinsa de roseata merelor tomnatice, si are mersul greoi ca nu-i chip sa te intelegi cu lumea care a pregatit atatea si atatea mancaruri. “Si apoi ce daca a mancat tot din farfurie. Las’ sa-i punem si la pachet!”, zic babele iar preotul stie ca nu-i rost sa te opui, ca au gurile intepatoare precum urzica si ajungi de pomina ulitelor pe unde frunzele corcodusilor se ingroapa singure sub praf.

Nici degetele nu mai au subtirimea surcelelor uscate, nici spatele nu ii mai e asa de incovoiat. Dar are ochelari de soare si drumuri multe de umblat prin toamna primavaratica in care se moare cu atata harnicie, mese intinse de binecuvantat si multe bucate de dus pe picioarele incaltate in pantofi scorojiti de atata purtat.

Batranul dascal, infofolit in flanelul din iarna trecuta si in surzenia care il face sa vorbeasca din ce in ce mai putin si sa cante din ce in ce mai tare, geme si el de preaplinul stomacului sau de neputinta batranetilor care i-au amortit degetele de la mana stanga. Linge hartia incretita de la o prajitura si tace. Ce ar mai fi de spus?

***

“Ca parca niciodata nu s-a murit ca acum”, se tanguie femeile venite la noi, pentru pomana de an. O frica metalica le clantane dintii din fier strepeziti de atata nesomn. Abia cand parintele se ridica de la masa, ca, uite, iar a tras clopotul si e o moarta de ingropat, dumicatul aluneca pe vaile gatului pe unde gandurile negre s-au strans intr-un nod.

“Si mai zic unii ca nu exista Dumnezeu! Cand ii auzi, iti vine sa le dai cu ceva in cap…Pai de unde sa fi stiut biata tanti Radita ca moare, daca nu de Sus?! Ca a mai fost o biata femeie, uite colea sub deal, care saptamani la rand a vorghit numa aiurea – ba ca au venit doi copchii la ea in batatura si nu mai vor sa plece, ba ca o viziteaza mereu fi-su ala mort de tanar. Dar ea zicea ca-i viu. Si numa bine ca dupa trei saptamani au gasit-o moarta”, povesteste tanti Ioana si dumicatul se opinteste din nou pe valea gatului, de zici ca ar vrea sa urce, nu sa coboare . Iar cerul s-a stropit cu pete negre. Ciorile trec stoluri-stoluri pe deasupra noastra si clopotul a ragusit de atata zbucium.

“Ia mai terminati dracului, fa! Ce aveti? Fir-ar a pamantului de moarte!”, iar vorbele finei Vasilica au puterea descantecului care alunga duhurile mortii. Ca nimic nu se pune cu clocotul de viata din fina Vasilica, cu geanta ei cea noua, in care azvarle, ori de cate ori merge cu rata la Urziceni, o crema, o oglinda si un pieptene. N-are spaime, n-are astampar, n-are nici macar o umbra de neliniste pe chipul ramas acelasi din copilaria mea. “Eu vreau sa ma marit, nu sa mor. Imi iau unu’ care sa ma tie uite asa in palme”. Si ne arata cuibul palmelor sale mari, unde e crestat un labirint de linii pe care nici moartea nu e capabila sa-l descurce .

Anunțuri

, , ,

  1. Cand moartea trece pe la noi prin sat « Există viață după doliu!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: