Un strop de birocratie rurala

E la o ora si putin de Bucuresti, dar distanta pare ca se masoara mai mult in ani decat in kilometri. Doar crucile din cimitir s-au inmultit, in rest totul e neschimbat, ca-n vremea copilariei.

Ploaia s-a oprit. Dar e la fel de frig ca intr-o zi mai blanda de iarna. Pe la porti doar gaste zgribulite, care se baga tot mai tare una intr-alta. Sasaie din pozitia “culcat” rarele masini care intra in raza de acoperire a cardului lor. Or fi satule, ca porumbul abia a fost adus de pe lunca sau din deal, de pe unde il are fiecare, iar porumbarele sunt pline.

Primarul a lasat vorba ca ajunge abia dupa 14.00. Lipseste si doamna Militia, simpatica sa secretara. Plinuta si cu dioptrii maricele, are aerul unei eleve premiante, dar e blanda si ajuta pe fiecare.

Sunt indrumata catre nea C. caruia i se mai zice si nea Onica (nu-i dau numele intreg pentru ca pur si simplu nu mi-l amintesc). Am venit dupa o adeverinta ca sa putem inainta dosarul la Enel. Stie domnul primar despre ce e vorba. Stie si nea C., numai ca nu gaseste formularul, ca ne trebuie un anumit tip de ….”Va grabiti?” “Aaaaa, nu chiar”, ma ia gura pe dinainte. “Mai stati nitel sa caut”. “Cine mai e pe aici?”, incerc eu o conversatie in timp ce el isi umezeste aratatorul in gura ca sa mareasca viteza de rascolire printr-un vraf de hartii la care se holbeaza tot mai mirat. “Doar vicele”. Neonul din biroul lui palpaie constant si imi intrerupe toate gandurile. Ii spun ca astept pe hol. “Cum vreti”.

***

“Vicele” se plimba plictist sau poate ingandurat. Are pantaloni calcati la dunga iar, pe sub puloverul uzat, cu model, se zareste timid o camasa in nuante incerte. E neobisnuit de inalt. E subtire si, daca n-ar fi usor adus de spate, ar semana cu o rigla. Merge privind in jos. Observ in urma lui o dara groasa de fum, dar tigara pe care o tine intre degete e mai mult plimbata decat fumata. Nu pare sa aiba peste 45 de ani.

Spre deosebire de birourile intunecoase si mici, in care nu intra mai mult de o masuta, un fiset si un functionar, holul e disproportionat de lung si de lat. Are aspect de sala de asteptare. Aproape de biroul primarului troneaza o bancheta maronie, din imitatie de proasta calitate. E totusi curat si foarte alb iar partea inferioara e imbracata intr-un lambriu, montat rudimentar. Te insoteste peste tot un miros neplacut de vechi, imbacsit, mirosul saraciei si al neputintei.

Trei femei – una batrana, voluminoasa, dar agila si vorbareata, doua mai tinere, timide si tacute –  se deplaseaza in formatie compacta pe urmele “domnisoarei Ani” de la “taxe si impozite”. In timp ce le xeroxeaza niste acte, “domnisoara Ani” le dojeneste parinteste ca au lungit-o prea mult cu impozitele si acum trebuie sa plateasca penalitati. “Vai de capul si de zilele mele! Si de unde sa dau, domnisoara Ani, noua milioane? Poate doar daca ma vand”, zice vorbareata. “Vinde-te, mamaie, s-o gasi si pentru mata un cumparator”, raspunde razand “domnisoara Ani”. Inaltuta si mereu data cu negru pe la ochi, “domnisoara” sa tot aiba prinse in cununa vietii 45-47 de primaveri. Are degete lungi si maini curate, ingrijite. In plus, e o fire vesela. In primava trecuta, si noua ne-a incasat, tot asa razand, vreo 2000 de lei noi, impozite si penalitati.

 “Domnisoara Ani” intra in birou iar ele raman in prag, dezorientate si nemultumite. Sunt imbracate gros si au dare de noroi pe hainele ponosite. Pe sub capoate au pantaloni iar in picioare papuci rupti, patati de balega si gainat. Sosetele decolorate le atarna dincolo de marginea papucilor. Ne studiem reciproc. Batrana isi asaza broboada pe cap si ridica din umeri. “Pai asa e: de unde boalii sa dau noua milioane?”

***

Ma duc sa vad ce mai face domnul C.. Il gasesc aplicand pasta corectoare pe o hartie. “Asta e! Am gasit-o, dar trebuie sa sterg niste cuvinte ca nu se potrivesc cu situatia matale. Cand zici ca a murit mama?” “Pai nu mama a murit, ci mama mamei mele. Mama e mostenitoarea parintilor ei, decedati, iar eu am venit in numele ei.” “Aha. Si unde aveti casa?” “In satul Bratia, la islaz” “La islaz? Voi sunteti aia de la Bucuresti cu casa? Ai lu’ nea Costica Dascalu’ ?” “Da, da, exact! Noi!” “Pai de ce nu ziceti asa?! Stai sa vad daca sunteti trecuti in registrul agricol” “Asaaaa, Bratia, deci….Ia sa vedem…..Ulescu, Ulescu….a uite Ulescu Maria”. Citeste din registru: “Ulescu Maria, decedata in 1905” “Pai n-are cum ca a murit abia anul trecut….”  Rade. “N-are cum! Nu te impacienta ca mai am unul!”. Si, intr-adevar, mai are unul. Dar nu e nici acolo. “Mai am unul!”, exclama fericit. In asta sunt trecuti  toti: parintii mamei, mama si toti cei opt nepoti ai maica-mii, copiii fratelui decedat. “Ii stiu. Mama ta e sora cu Mimi?”, zice. Explic: “Mama e cumnata cu Mimi. Mimi a fost sotia lui Aurel, fratele mijlociu al maica-mii, mort de vreo zece ani“. “Aaaaa…ma stiam bine cu Aurel. Eram prieten cu al lui Putaru si ma duceam la fotbal, la islaz. Pe Stelus (fratele cel mare) nu prea il stiam. Sedea mai mult pe la Bucuresti”. Incerc o eschivare: “El a murit inaintea lui Aurel…..Puteti sa completati adeverinta, va rog?” “Cum sa nu? Ca doar n-o sa pleci cu ea necompletata”. Rade….Incepe sa completeze nenorocita de hartie. Peretele din spatele lui e acoperit in intregime de imaginea comunei suprinsa din satelit. Plopul inalt de la islaz pare o mazgalitura iar curtea noastra e plina de pete maronii, probabil anexele, demolate primavara trecuta. Nea C. scrie citet, caligrafic, dar greu, extrem de greu. Ma mir in sinea mea ca individul asta confuz, debusolat, cu o privire de care e agatata tampenia in starea ei pura, reuseste, cu mainile lui butucanoase si ostile, sa scrie corect, frumos si ordonat. Poate ca buimaceala i se trage de la neonul care palpaie nebun. A terminat. Verifica. Pare multumit. “Ma duc sa iau numar de inregistrare”. Vine dupa zece minute desi biroul in care a intrat e alaturi, la doi metri. “Acum mergeti la vice sa iscaleasca. Dac-o fi…” Tresar: “L-am vazut acum un sfert de ora. Credeti ca a plecat?” Ridica din umeri: “Si daca a plecat se intoarce. Ca nu se duce departe”. Ma rog in gand: “Da Doamne sa fie vicele in birou”. Vicele este. Citeste si “iscaleste”. Pun hartia la dosar si aproape ca o iau la fuga spre iesire. Cele trei femei sunt tot in usa la “domnisoara Ani”.

Mi se pare mai frig ca in urma cu – ma uit la ceasul de pe bordul masini- o ora. O ora? Atat am stat pentru o adeverinta? Bine cel putin ca n-a fost nimeni inaintea mea….

Comuna Axintele, judetul Ialomita

, , , ,

  1. Necazurile unei domnișoare « Upsilamba!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: