S-a modificat relieful!

S-a modificat relieful iar văile s-au umplut de munți. Dar știrea care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi făcut înconjurul lumii, e că în doar două zile tanti Sița a ajuns cea mai măruntă femeie din Brătia. Abia dacă ți-ajunge până la genunchi cu tot cu basmalele și broboadele trase peste căciula din lână netoarsă. Micimea asta subită n-o înspăimântă prea tare. Râde știrb către troianul care ne înalță creștetele până spre vârfurile corcodușilor. Fântâna i-a fost astupată de zăpadă încă de la primul viscol, iar apă n-a mai putut să scoață de mai bine de două săptămâni.

Noroc cu Nicu Punguță! În două rânduri i-a mutat nămetele de la ușă și i-a făcut cărare până la drum. Îi aduce apă și ce mai are nevoie. „Stai, bre, colo-n casă, bagă-te sub plapomă. Nu vezi ce-i afară?! Ia oala cu matale și fă-ți necesitățile înuntru, nu mai ieși, că degeri naibii până la closet”. „Da ce parcă am stare?! Mai dau și eu cu lopata pe lângă casă. Până m-o lua frigul.” Și frigul nu te uită prea mult pe afară. La -14 grade, orice adiere e pișcătură dușmănoasă. În fundul grădinii i-a răsărit, dintr-un capăt într-altul, până-n spate la Dorel, ditamai lanțul muntos. Neted ca un perete și curat ca spuma laptelui, cu creasta ușor răsucită, asemeni unui val uriaș pornit către sat, dar împietrit de ger înainte să se reverse și să și-o îndese, în pântecele imaculate, pe tanti cu tot cu casuță, acareturi, cele câteva gâini scăpate din ghearele holerei, trei rațe și un câine. Cum nu prinde decât TVR-ul, tanti Sița nici nu bănuiește că e sinistrată. A primit un salam și două pateuri. Ridică din umerii înguști, scuturați de un fior: „or fi pentru că trebuie să mergem să votăm”.

***

Nicu Punguță nu e jandarm, polițist și nici ultras. Nu lucrează la deszăpeziri, dar curăța oriunde e nevoie. Și pe bani, și pe o țuică, dar cel mai adesea pe nimic. „Lasă, bre, că ne cunoaștem, n-am io nevoie de la mata”. Locuiește dincolo de tanti Sița, în ultima casă de pe ulița care duce la luncă. A venit printre ultimii la hotarul dintre sat și câmpul care nu e drept ca-n palmă, ci urcă și coboară domol până-n umbra unei păduri. Acolo fiecare răsărit e măreție neasemuită. Câinii mei vă pot confirma.

Are solar, grădină de zarzavaturi, crește animale, păsări iar din noiembrie și până la sfârșit de decembrie culege măsline în Spania. Mărunțele pentru ulei. Acum are și patru munți colțuroși, cu versanți neteziți de gheață. Câte unul în fiecare punct cardinal, ca o închinare venită din ceruri. În vecinătatea pustietății mai degrabă decât a oamenilor, în tovărășia aspră a vânturilor suflate din luncă, Nicu a trăit ierni de toate felurile. Urgie ca asta nu crede să mai fi văzut. Dar ce nu vede omul cât trăiește? El e încă tânăr…A plâns pentru soție și fata lui mai mare întroienite la o margine de București și aruncate, alături de alte colege din Axintele, într-un motel rece ca o peșteră. Altfel, firma de împachetat medicamente le dă salarii bune: 12-14 milioane, funcție de comenzi și randament. O căruță de bani pe timpurile astea. Nu-ți dă mâna să renunți, oricât ar fi de greu!

Și uneori e foarte greu. Nu chiar ca la televizor, dar tot e greu. Și e și spectaculos să vezi copacii înțepeniți în coaja lor de gheață străvezie, lumea umblând pe deasupra gardurilor și fudulia câinilor pe care furia zăpezii i-a săltat brusc din lumea lor mică până la nivelul oamenilor și chiar mai sus. Săgetează trufași troian după troian și hămăie orice mogâldeață care pătează cu mersul greoi, poticnit, la limita echilibrului, vasta lor împărăție albă.

***

În stânga, peste drum de Nicu, Marin al lui Bebeacă și-a scobit câteva trepte în millefeuille-ul întărit de la poartă. Arhitectura nămetelui e arhicunoscută: prima zăpadă s-a acoperit de freezing rain, acoperită, la rându-i, de o altă zăpadă întărită de gerurile care au urmat. Și peste zăpadă tot zăpadă. Ca să ajungă-n șosea, pentru o pâine sau un rachiu la Gogu sau la o părere cu oamenii, Marin al lui Bebeacă urcă și coboară două dealuri de zăpadă.

Pe vremea când lucra la București, Marin era cel mai corpolent bărbat din sat. Lumea zice că a fost dintotdeauna holtei, că nu l-a luat nici naiba de gras ce era. El întoarce, nefurios cum îi e felul, aceste bârfe răutăcioase, susținând că a fost însurat, în tinerețe, cu o bucureșteancă neserioasă din 23 August, dar a lăsat-o și s-a întors acasă. A fost fără acte, dar tot însurătoare se numește. La începutul anilor 90, casa în care locuia cu părinții săi octogenari era marginea satului și încă nu beneficia de avantajele electricității. După ce i-au murit părinții și s-a pensionat pe caz de boală, Marin și-a pierdut rotunjimile din tinerețe iar fălcile dolofane, care tremurau sub călcătura apăsată, i s-au lăsat ca un piept de babă. Are 61 sau poate 62, dar mersul greoi și vorbirea ușor poticnită îi ridică vârsta cu cel puțin zece ani. Pensia bunicică îl detașează însă de alți tineri din sat.

Așa încet la umblet, dezumflat la trup și cu obrazul îmbătrânit, cu pantalonii muiați prin zăpadă și întăriți de ger, l-am descoperit mai cumsecade și chiar mai deștept decât în vremea de mult trecută, când îmi bâțâiam picioarele desculțe pe băncuța umbrită de nucul fălos de la poarta lui. Ne-a surprins – pe maică-mea și pe mine – în timp ce scobeam pasional, cu două lopeți și-o cazma, nămetele micuț de la intrarea pe islaz. „Stați, mă, fetelor!”. „Nu acum, Marine, c-avem treabă, zău!”. Ne-a ignorat respingerea, ne-a mai lăsat o vreme să ne maimuțărim prin zăpadă și apoi a chemat vreo trei oameni. Doi s-au oprit din proprie inițiativă și, uite așa, cât ai zice „hop”, cinci cetățeni coordonați de Marin al lui Bebeacă m-au extras pe sus, cu mașină cu tot, din penibilul în care mă afundase vitejia mea urbană.

Ieri, toată ziua, și azi până-n prânz au muncit oamenii pe uliță lui tanti Sița, Nicu Punguță și Marin al lui Bebeacă, să facă trecătoare din fundul satului până la șoseaua județeană. Au dat la lopată și bețivii, și cumpătații, și inocenții, și vinovații. Ultima zăpadă a înălțat și mai tare crestele munților. Anxietățile noastre au întrecut însă orice troian. Fiecare drum e o pedeapsă. Fiecare gând e o neliniște desăvârșit proiectată pe acest fundal imaculat. Unii visează inundații, alții văd semne rele în gura câinilor care urlă pe la miezul nopții. Scormonim frenetic, neîncetat sub lințoliul ăsta mare și alb, dorindu-ne parcă să aflăm cât mai curând cum arată propria moarte.

, , , , ,

  1. #1 by Gigi Cacoveanu on 14 Februarie 2012 - 10:30 pm

    Frumos „pastelul de iarna”! Asa stiu si eu mai pe indelete cum mai e pe la Bratia noastra. Imi povesteste mama,pe scurt ca sa nu ma ingrijoreze la cei 700 de km distanta. Si pe ulita Bisericii sint troiene. Povesteau bunicii cum venea „ghiforul” si noi nu-i credeam. Nu ne primeau decat vara,in vacante, ca sa nu ne impotmolim de vreo zapada. Parintii le-au luat locul si s-au lamurit si ei ce greu putea sa le fie iarna,pe vremuri. Prin ceea ce scrii,Camelia, Bratia iese din fundatura pe care multi o considerau. De ani si ani,in fel de fel de vremuri. Ramane tainica,minunata. Dar nu si nestiuta.

  2. #2 by Camelia Tabacu on 14 Februarie 2012 - 10:55 pm

    Iarna pare cu atât mai grea cu cât primele două luni au fost atât de dulci…Cine se mai aștepta la așa ceva? Parcă nici eu nu mai credeam în „ghiforul” de pe vremuri. Mi se părea mai mult o exagerare, o legendă umflată de imaginația maică-mii care povestește mereu despre iernile alea cu zăpada cât casa, cu viscolul care îți lua vederea și-ți tăia respirația. Slavă Domnului că troiene sunt mai mititele, nu ca-n alte părți unde au înghițit casele cu totul, că nu s-au închis drumurile mai mult de o zi-două, că nu s-a luat curentul! Și DA, Brătia e minunată, e miracolul copilăriei, al libertății depline, al umbletului neîngrădit pe care acum și fetița mea îl descoperă…Să ne vedem sănătăși la vară sau oricând veți sosi la noi în sat!

  3. #3 by Carmen on 15 Februarie 2012 - 1:16 am

    Dragă Camelia, am ajuns pe blogul tău întâmplător. Dă-mi voie să-ți mărturisesc că m-a impresionat talentul tău…
    Felicitări! În ziua de azi puțină lume mai citește, așa că la noi e greu să te afirmi ca autor literar, dar ai condei!
    Sper să trăiești cât mai multe momente de satisfacție datorate recunoașterii valorii tale de autor literar.

  4. #4 by Camelia Tabacu on 15 Februarie 2012 - 6:35 am

    Carmen, mulțumesc din suflet. Nu am ambiții literare. Pur și simplu îmi place să scriu, să-mi construiesc propria realitate. Plăcere atât de consistentă cred că mai experimentez doar în timpul lungilor plimbări matinale pe lunca de la marginea satului.

  5. #5 by copuzeanu ion on 17 Februarie 2012 - 9:54 am

    Foarte frumos !!! Numai citind randurile Dvs. si mi-am mai revenit din abisul in care cazusem… Sa va dea Dumnezeu Sanatate !!!J.C.

  6. #6 by Camelia Tabacu on 17 Februarie 2012 - 10:39 am

    Haideți, domnu Jack, sus moralu (sau molaru, cum v-ar încuraja fina Vasilica dacă v-ar cunoaște. Și ea știe ce vorbește că a crescut șapte copii). Ce n-am mai apucat să relatez aici pe blog (din motive de câine mic, de casă, de nici două luni jumate, care face caca pe covor și pipi pe parchet, și-mi ronțăie canapeaua și felii din ce în ce mai mari din timpul care și așa nu-mi ajungea) e că după ce iese tuta din zăpadă, adică subsemnata, își ia avânt, sare peste primul troian și, după nici 200 m, se înzăpezește din nou. Bineînțeles, mie nu aveam nimic să-mi reproșez, ci mașinii că nu e 4×4, că are garda prea joasă, că „ai uitat, fă, nerecunoscătoare mică, când te-am scos din zăpada zaharisită de la Borănești, și nu te-am lăsat să de dezasambleze țiganii?!” și câte nu au fost la gura mea. De supărare și nervi, am lăsat-o în mijlocul islazului, s-o troinească Bombonica și Boabă (câinii vecinilor). Apoi a venit domnul Costel, cu primul microbuz care s-a încumetat să se dea pe pârtia de la noi din sat. M-a luat cu binișorul, c-o fi, c-o păți, că hai Geluțu (văr-miu) salt-o de aripă, și până să conștientizez ce se întâmplă, matracuca era parcată în poartă la domnu Costel (la noi nu se putea din motive de troian înghețat cât gardul). Bine asta a fost abia pe seară, după ce ne-am făcut curaj cu câte o stacană de vin fiert și am plâns de au sărit fâșurile după noi. Fiecare pentru necazurile lui. Am plecat a doua zi imediat după prânz, cu domnul Costel în dreapta și cu viscolul mușcând în urma noastră. Sănătate, domnule Jack

  7. #7 by Anonim on 17 Februarie 2012 - 8:51 pm

    Domnilor pauza de o tigare!
    Tragetiva cismele de cauciuc si hopa in barcute ca vine inundatia.{”Scapa cine poate”}

  8. #8 by Dulce Deea on 19 Februarie 2012 - 3:31 pm

    Excelent text. Scris cu scântei din condei:) Şi impresionante portretele de Oameni:) Mulţumesc, draga de Camelia:))

  9. #9 by Camelia Tabacu on 19 Februarie 2012 - 5:04 pm

    Mulțumesc și eu dragă Deea.

  10. #10 by Nautilus on 5 Aprilie 2012 - 10:37 am

    Aşteptăm primăvara din Bărăgan …

    Nautilus & Archaeopteryx 🙂

  1. Românul, omul zăpezii. Povestiri din Brătia | Ziarişti Online

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: