Archive for category Rautati

Necazurile unei domnișoare

 Lehămetită de cifre, hârțoage agrare, impozite și taxe, cu nervii zdruncinați de agresivitatea unei menopauze rebele, care, iată, nu ține seama de curățenia trupească și nici de grija cu care o domnișoară s-a ferit atâta amar de vreme – aproape jumătate de secol – să se dedea plăcerilor carnale, cea mai neprihănită dintre angajatele Primăriei Axintele, domnișoara Ani, cum o lingușesc restanțierii pe la ușa îngustă, dar veșnic întredeschisă a biroului său strâmt, întunecos, cu fișete pătate de rugină, s-a tulburat și mai tare după ce s-a aruncat în apele ispititoare, dar atât de înșelătoare ale internetului (mai ales pentru o minte așa senină și virgină ca a dumneaei).

Mai înainte de net, bloguri și alte scârboșenii virtuale, sâcâitoarele dureri de cap se lăsau tratate cu o compresă rece, un gât de țuică și, doar în caz de forță majoră, lua pe vârful limbii sale ascuțite o bulină de paracetamol. Înghițea cu apă, trăgea plapuma pe ochi, sforăia sănătos în a doua parte a nopții iar ziua următoare era nou-nouță. Nimic n-a mai fost însă la fel, după ce, într-o zi ca oricare alta de prin luna martie a acestui an, domnișoara s-a descoperit pomenită, pe blogul subsemnatei, într-un text din 2010. I s-a oprit respirația și a simțit cum bobi de gheață îi năpădesc spinarea, înmuind fibrele acrilice ale cămășii primăvăratice abia extrase de la naftalină. Abdomenul i s-a cutremurat de crampe care s-au mai astâmpărat abia după două-trei drumuri la closet. Avea la treabă de nici nu-și mai vedea capul, mai ales că era luna când toți căscații se înghesuiau să prindă reducerea la impozite…și tocmai capul ăsta care trebuia să-i fie de ajutor începuse să huruie ca un turboreactor.

”Trei femei – una batrana, voluminoasa, dar agila si vorbareata, doua mai tinere, timide si tacute – se deplaseaza in formatie compacta pe urmele “domnisoarei Ani” de la “taxe si impozite”. In timp ce le xeroxeaza niste acte, “domnisoara Ani” le dojeneste parinteste ca au lungit-o prea mult cu impozitele si acum trebuie sa plateasca penalitati. “Vai de capul si de zilele mele! Si de unde sa dau, domnisoara Ani, noua milioane? Poate doar daca ma vand”, zice vorbareata. “Vinde-te, mamaie, s-o gasi si pentru mata un cumparator”, raspunde razand “domnisoara Ani”. Inaltuta si mereu data cu negru pe la ochi, “domnisoara” sa tot aiba prinse in cununa vietii 45-47 de primaveri. Are degete lungi si maini curate, ingrijite. In plus, e o fire vesela. In primava trecuta, si noua ne-a incasat, tot asa razand, vreo 2000 de lei noi, impozite si penalitati.

“Domnisoara Ani” intra in birou iar ele raman in prag, dezorientate si nemultumite. Sunt imbracate gros si au dare de noroi pe hainele ponosite. Pe sub capoate au pantaloni iar in picioare papuci rupti, patati de balega si gainat. Sosetele decolorate le atarna dincolo de marginea papucilor. Ne studiem reciproc. Batrana isi asaza broboada pe cap si ridica din umeri. “Pai asa e: de unde boalii sa dau noua milioane?”(fragment din textul scris prin 2010)

A citit, a recitit și tot nu-i venea să-și creadă ochilor, a căror veșnică mirare este evidențiată de umbrele negre ale unui creion dermatograf. Cu vintrele bulversate de  notorietatea asta subită pe care o și vedea rostogolindu-se asemenea unui bulgăre lansat din vârful dealului micuț de la marginea satului, domnișoara se simțea inundată de un dor sfâșietor după viața sa cuminte de dinainte, după monotonia cifrelor neînșelătoare, neinterpretabile, după certitudinea înscrisurilor zilnice plimbate agale dintr-un birou într-altul, după mirosurile acre, dar oneste și familiare ale bătrânilor cocoșați de neputințe care-și numără cu voce tare, în holul mare al primăriei, restul mic căpătat după plata unui impozit și a unei penalizări de întârziere.

Nu, nu dorea să dea interviuri la ziare, să intre în direct prin telefon la vreo dezbatere televizată sau să ajungă să fie imortalizată în stânjenitoare ipostaze casnice de paparazzi cocoțați pe uluci sau agățați prin corcodușii din grădină. Și din nou amețeli, crampe, atacuri de panică, dar mai ales o pornire de nestăvilit de a scuipa drăcuieli și revărsa sudalme incomparabil mai înflorate, mai migălos lucrate decât ștergarele pe care le așezau odinioară bunicile noastre pe la icoane, la adresa neamului care a zămislit înfiorătoarea creatură ce zdruncină pe degeaba liniștea unui sat și umblă prin viețile oamenilor.

Recent a încercat o răfuială cu maică-mea venită să-și plătească dările pe anul în curs, cerându-i socoteală, în special, pentru pasajul în care i-aș fi descris manichiura în termeni jignitori…HA?????? A bătut însă în retragere când mama (care, în general, habar nu are ce trăncănesc eu pe blog), deși luată ca din oală, s-a repliat surprinzător și s-a îndreptat amenințător spre calculatorul trăirilor și emoțiilor tomnaticei domnișoare.

După aproape două luni de frecat netul în timpul programului, pe bani publici, vexata domnișoară internaută dă impresia că știe pe deasupra pasaje întregi din textele mele. Confruntarea ratată cu maică-mea pare s-o fi înverșunat și mai tare. Pândește persoanele implicate în poveștile mele și le croșetează versiuni halucinante împănate cu imprecații proprii. Culmea, când să le arate infamul site și fragmentele ofensatoare, ce să vezi, fie crapă calculatorul, fie pică netul…deh, primărie mică, dotare și viteză la conectare după buget.

Anunțuri

, ,

8 comentarii

O mare republicană într-un parc micuț

Mi-a rămas în arhivă una din cele mai grandioase picturi ale acestei toamne. Toate culorile pământului înghesuite într-un părculeț de câțiva metri pătrați, al cărui teritoriu meschin stârnește adesea aversiuni patologice. Nu cred să fi văzut priviri care să se înfrunte cu mai multă ură ca ale oamenilor cu câini și oamenilor fără câini, dar cu copii mici care așază în formițe nisip cu…uroculturi și coproculturi, cum s-ar revolta Silviu Alupei pe la Otv.

Mă rog, în ziua aia, ca printr-o minune, cele două facțiuni erau slab reprezentate. Doar un copil isterizat într-un căruț full option plimbat de colo-colo de o bonă ușor melancolică și o doamnă cu dalmațian și cu oarece notorietate locală. Celebritatea nu are nicio legătură cu bietul animal, simpatic și binecrescut, ci cu straniile apariții ale distinsei în ținute emo, asortate cu coafuri grandioase care gheboșează fragilitatea adolescentină a unui trup emaciat de regimuri disociate și aerobic. Din păcate, în ciuda tinereții vestimentare, tenul agresiv ridat trădează posibilitatea ca distinsa doamnă să-și mănânce pensioara binemeritată de o perioadă bunicică de timp.

În rest, o tihnă care fortifica sistemul imunitar. Doi-trei elevi cu turul căzut se înjurau fără prea mare tragere de inimă, câteva fetițe bretonate butonau cuminți telefonele mobile și se imaginau staruri Disney Chanel (gen Selena Gomez, Zendaya, Bridgit Mendler, Miley Cyrus, etc), în vreme ce bunicii ascunși la umbra ghiozdanelor umflate mai ceva ca valizele de concediu iscodeau zadarnic aleile în speranța apariției izbăvitoare a unui partener de plictis.

În fața mea, ușor mai la dreapta, se răsucea ceafa amplă a domnului C., ale cărei cute devoalau iritarea provocată de neputința de a se conversa cu doamna necunoscută care i se alăturase pe bancă. Priveam cu satisfacție freamătul cutelor, cu gândul la o vară ceva mai îndepărtată când, dintr-o politețe nătângă, combinată cu o doză de masochism, am devenit depozitara celor mai agasante amintiri despre orașul Victoria unde fusese detașat, în urmă cu juma de secol, ca tânăr inginer la proaspăt înființata uzină chimică.

Pe când mă lăsam încălzită de această plăcere dezbrăcată de orice urmă de respect și de-o rază mai viguroasă care-mi gâdila o ureche, văd că mogâldeața cafenie ivită într-un capăt de alee iese vijelios din umbra ultimelor frunze, proptindu-se între mine și ceafa care mai avea atâtea să-mi comunice. Două clipe mai târziu, un Spiderman scorojit, călărind un geamantan școlar de culoarea plumbului, a aterizat zgomotos în imediata mea apropiere. ”Te pupă mama”. Și pieptul amplu al doamnei (pe care o știu nu doar ca bunică responsabilă, ci și ca fostă pianistă, cititoare de romane bune, salariată MApN, proprietareasă de vilă, actualmente posesoare de garsonieră și casă cu aplecătoare pe lângă Mitropolie și mai ales de păreri ferme) a intrat direct în subiect: ”Lumea asta e de-a dreptul tâmpită! Cum să spui că ai încredere în rege? Cum să spui așa ceva?!”. ”Eu cred că, să știți că…” Firește, începutul meu cețos îi sporește elanul: „Cum, domnule, cum? Păi dacă în ultimii cincizeci de ani n-ai trăit nicio zi sub rege, cum poți să zici că ai încredere în el? De unde încrederea asta?” „Știu, de fapt, am citit…” „Hai, lasă-mă cu cititul ăsta, că de citit am citit și eu. Ce io n-am citit?! Altceva nu înțeleg – cum poți să spui că ai încredere în ceva despre care habar n-ai. Păi ați trăit voi sub rege? Păi știți voi cum a fost? Că io știu! S-au îmbogățit pe spinarea nostră, și-au făcut palate, apoi și-au pus coada pe spinare și ne-au lăsat să ne omorâm între noi! Ce ne trebuia nouă rege străin?! Trebuia să rămână Cuza, să ne conducă un român de-al nostru!”. Am capitulat în fața tăvălugului retoric. Într-o scurtă pauză, pe care distinsa și-o acordase pentru dregerea vocii și orânduirea nenumăratelor informații pe care le revărsa asupra-mi, am remarcat cu coada ochiului că venerabila ceafă își relaxase cutele și se apropiase, aproape obscen, de o altă ceafă care încremenise ascultând povestea unui mic oraș de la poalele Făgărașilor.

, , , , , , ,

2 comentarii

Razbunarea postaritei

Initial voiam sa spun ca e doar 1-o pentru ea, ca meciul continua si ca, la o adica, puteam juca si-n prelungiri…Dar nu! Am tras la poarta, mingea s-a dus in balarii iar ea a jucat pe contraatac, a sutat fulgerator si balonul dezumflat al Postei Romane s-a oprit atat in usa de la intrare, cat si in cutia de scrisori. Asadar, manata de un spirit de fair-play fata de nervii mei, ma declar invinsa…. 

Mai pe inteles, iata despre ce e vorba: la aniversarea unui an de alocatie pentru copil *, mi-am luat inima in dinti si am intrebat la ghiseul pe care il vizitez lunar daca nu cumva intra in atributiile factorului postal sa-mi livreze fabuloasa suma la domiciliu. „Oh, ba da. Cum sa nu! Stati sa chem un superior!”. Superiorul a ascultat, a notat cu o dragalasenie magulitoare datele problemei, m-a incurajat, mi-a oblojit moralul cu sfaturi intelepte, enuntate pe un ton aproape matern, susurand „scumpete mica” catre copilul care se chircise de plictiseala in imediata apropiere si cuibarindu-mi in suflet speranta ca poate-poate ma aflu arondata la posta lui „deci se poate”.

Doar ca socoteala si dragalasenia superiorului de la Oficiul Postal nr 5, care se lafaie in caldura si confortul unui birou, nu se potrivesc cu socoteala postaritei de pe teren, care trebuie sa razbeasca prin troiene, sa infrunte asprimea ninsorilor, ploilor si vanturilor, trebuie sa urce opt etaje (cu liftul), sa numere 42 de lei, sa verifice, sa treaca seria si numarul din buletin, sa…etc. Deci, aceeasi postarita care, atunci cand aveam de primit o suma de n ori mai mare, m-a gasit, aceeasi postarita, care vreme de un an de zile mi-a livrat alocatia sub forma unor avize, ieri, 11 ianuarie 2011, desi ma aflam in spatiosul apartament de 70 mp, nu m-a mai gasit si, drept dovada, a facut risipa de avize, lasandu-mi unul in usa, unul pe pres, unul la cutie, asa ca sa ma sature…Si chiar m-a satura! Voi merge, asadar, si in 2011, si in toti anii care au mai ramas pana la majoratul copilului, luna de luna la posta. Asta sa fie necazul!

* Am depus actele ptr alocatie cu o intarziere de opt ani 🙂

, , , , ,

1 comentariu

Sebastian Vladescu: cea mai mare nebunie a vietii mele a fost sa fug cu Irina Boureanu iar cea mai mare prostie ar fi s-o ratez pe Valentina Pelinel

Intrebat care a fost cea mai mare nebunie pe care a făcut-o din dragoste, fostul ministru al Finantelor, Sebastian Vladescu a raspuns fara sa clipeasca: „Când am plecat de acasă, fără să stau să mă gândesc la nimic, ci am fugit pur şi simplu două săptămâni cu Irina” . Irina Boureanu este prima sotie a lui Cristi Boureanu, pe care deputatul pedelist a intalnit-o intr-un loc cum nu se poate mai romantic: o statie RATB. El trecea cu masina prin zona iar ea astepta zgribulita un troleibuz care nu mai venea. In 2000,Vlădescu le-a fost nas de cununie iar in 2001 le-a botezat-o pe Ioana, singurul copil al fostilor soti Boureanu.

Chiar daca enumera greselile din trecutul sau tumultuos, Vladescu, ca orice plezirist care se respecta, nu traieste din amintiri, ci scruteaza viitorul. Un viitor plin de placeri, din care ar fi si pacat sa lipseasca Valentina Pelinel, mai ales ca actuala sa iubita, Laura Rotileanu, nu prea mai corespunde descrierii furnizate Cancan: „Îmi plac femeile cu care mă înţeleg. Vii, frumoase, cele cu care pot să mă cert, să râd şi să vorbesc”.  De altfel, vara trecuta, Vladescu n-a ezitat sa sa declare revistei Kamikaze ca a vazut-o de cateva ori pe Pelinel si ca o considera „una dintre femeile frumoase din Romania”.

In plus, fostul nas Vladescu a aflat  – cum, nu se stie exact –  ca prelungirea de penis pentru care a optat fostul fin Boureanu, in urma cu cativa ani la New York, nu functioneaza chiar ca-n catalogul de prezentare. Iar Valentina Pelinel s-a plictisit sa tot lustruiasca bratara kabbalah in speranta unui viitor mai bun. Asa ca fostul nas nu si-a refuzat fostul fin cand acesta i-a solicitat o intrevedere.  Stie prea bine dom Sebi ca nici el nu va fi refuzat, cand va veni vremea sa ceara…

, , , , ,

1 comentariu

Lui Mircea Badea i-a reusit, totusi, mai bine decat Oanei Zavoranu

,

Lasă un comentariu

Nu suntem normali!

A murit mama presedintelui. Avea 81 de ani si fusese diagnosticata cu cancer si Alzheimer. Condoleante familiei indoliate/Dumnezeu s-o odihneasca!

Ce normalitate decenta as fi trait daca totul s-ar fi oprit dupa semnul exclamarii… Ieri. Putin dupa orele 16.00. Nici n-apuca sa se intinda bine imaginea pe micul ecran si deja simt miros de catastrofa planetara. Pun mana pe telefon si butonez disperata, dintr-o acuta nevoie de a vorbi cu cineva, de a impartasi stirea, de a comenta evenimentul. Formez la intamplare. Primul numar din memorie. Raspunde sotul :). „Basescu, Basescu, a murit mama lui Basescu”, ingaim la repezeala. Dezamagire totala: stia deja. Pai, cand a aflat, fratele meu, ca era cu copilul la lectia de pian (unde nu e tv) iar eu l-am sunat la 16.15, imediat ce s-a dat la breaking news???”. 

Cu plapuma cea mai groasa trasa pana-n dinti urmaresc din varful patului: transmisiuni in direct mai ceva ca la Madalina Manole, colaje foto,  imagini derulate cu incetinitorul (sa ne umplem sufletelele de tanti Jenica, la brat cu o calugarita din Techirghiol), emotionanta poezie basesciana reluata iar din nou si inca de nenumarate ori. Tudor Barbu de la OTV il injura pe Prelipceanu de la Realitatea ca nu a fost simtit, sensibil, bine crescut si educat, ca nu a transmis condoleante. „Nesimtitule, Nesimtitule, poti sa ma dai in judecata, jigodie, ordinarule”, zice TB. Schimb repede pe Realitatea sa vad ce zice Prelipceanu. Acesta, impasibil, vorbeste despre…..tanti Jenica. Asta e ultima amintire clara despre ce a fost ieri pe tv. De aici totul se amesteca. Iata un scurt rezumat din ce am retinut urmarind alternativ „stirile” de pe Antena 3 si Realitatea: „Cum era tanti Jenica?” „Era o femeie vesela. Un om minunat”; „Cum era tanti Jenica?” „Era un vecin extraordinar”; „Cum era tanti Jenica?” „Mergeam impreuna la cimtir”; „Cum era tanti Jenica?” „Era cumsecade. Zambea tot timpul”; „Cum era tanti Jenica?” „Parca nu-mi vine sa cred. Am vazut-o acum doua zile de brat cu calugarita de la Techirghiol”; „Cum era tanti Jenica? S-a schimbat ea dupa ce Traian Basescu a ajuns presedinte?” „Aaaaa, nu, nici vorba”.

Cred ca era in jur de 22.00 cand am adormit intrebandu-ma: Deci „Cum era tanti Jenica?”. Si m-am trezit pe la 03.00 intrebandu-ma acelasi lucru, drept pentru care am hotarat „ajunge cu tanti Jenica”.  Dar am comis o greseala fatala pentru somnul meu: am pornit din nou televizorul. „Cum era tanti Jenica?”, se intreba, pentru a nu stiu cata oara, Sandra sau Sanda sau Alessandra sau pur si simpu Stoiceasca intr-o reluare la nou-nouta sa emisiune „100 de minute”. Mi-am zis: „Puterea e in mana mea! Printr-o simpla apasare de buton pun capat acestui cosmar”. Si asa am si facut. Am intrat pe net direct pe Gandul sa ma delectez cu un CTP, cu o Lelia Munteanu, cu ceva. Si m-am delectat:

 

 

, ,

Lasă un comentariu

Familia Boureanu se relanseaza economic prin mantre si Kabbalah

Parlamentarul Kiki Boureanu a pierdut, luna trecuta, inca un proces de executare silita. Astfel, conform deciziei instantei, mai multe din terenurile si cladiri sale vor intra in posesia bancii, in contul unui credit neonorat. Cum mijloacele clasice de relansare economica nu mai fac, astazi, nici cat o ceapa degerata, Boureanu, invitat la B1Tv in direct, si nu in vreo reluare,  s-a apucat de rostit mantre, incantatii si alte descantece pentru iesirea personala din faliment si a romanilor din criza.

Această prezentare necesită JavaScript.

Citește restul acestei intrări »

, , , , , ,

Lasă un comentariu

Acum are cine s-o apere. Baietei cu muci in freza, ati cam incurcat-o!

Ca simplu telespectator, o simpatizez de multa vreme pe Gabriela Vranceanu Firea. Mi se pare dinamica, puternica, ambitioasa, muncitoare, polivalenta. O femeie cu un traseu profesional extraordinar, dar si cu un look in perpetuua evolutie (chiar si in doliu arata senzational). Am compatimit-o cand si-a pierdut sotul si m-am bucurat cand am aflat ca s-a recasatorit. Ca toata lumea, am fost putin nedumerita cand am aflat cine e alesul…

Pentru ca, oricat as incerca, mi-e imposibil sa-l separ pe stimabilul primar Florentin Costel Pandele de aspectul prafuit, imbacsit, pestrit al fostei comune Voluntari. Cu toata protectia Sfintei Cuvioase Paraschiva, Voluntari ramane un oras prost gospodarit, in care coabiteaza intr-un contrast agresiv viloaie si cocioabe, gipane si carute colorate, cladiri din sticla si buticuri coscovite. Parca o si vad pe distinsa realizatoare scuturandu-si de pe tinutele ei scrobite, impecabile, praful gros, inecacios de Voluntari, inainte de a intra in emisie.

De voie, de nevoie, o apuc saptamanal pe DN2, un drum unic in lume – cu o banda mai lata, una mai ingusta (le-a tremurat mana, oameni buni, cand au turnat-o si pe a doua, nu le-ar mai ajunge!) – si nimic nu ma indispune mai tare ca portiunea Voluntari. Stop – trecere de pietoni – stop-stop – stop – stop – trecere de pietoni – trecere – trecere – trecere – trecere – trecere. In total, cred ca sunt vreo 500000 de treceri de  pietoni si vreo doua milioane de semafoare.  Localnici cu sticle si paini la subrat traverseaza haotic pe trecere, pe langa, iar cainii si pisicile cad eroic la datorie.

Mi-e tot atat de greu sa vad in smardoiul Pandele, care, prin 2008, se masura in pumni, suturi si amenintari cu reporterul Luis Lazarus, un cavaler romantic, evlavios, sentimental, sensibil, de moda veche, etc. Nu pun la indoiala versiunea ingenuua relatata chiar in seara aceasta la Acces Direct de Gabriela Vranceanu Firea, ca n-am niciun motiv.

Dar, din punctul meu de vedere, primarul Pandele are o singura sansa sa se ridice in ochii natiunii. Sa repare onoarea doamnei sale care a fost mizerabil calomniata chiar in emisiunea a carei gazda este! Stie dansul cum….

, , , , , , ,

3 comentarii

Etajul opt nu-i poarta noroc!

M-am vazut cu vecinu’ ;). De fapt, am coborat cu acelasi lift. Era imbracat sport si parea cam buimac, abia trezit din somn. Ma gandeam in timp ce bifam impreuna (ca la Revelion) – 7, 6, 5, 4, 3,2, 1, P – „cine stie ce-o fi in sufletul lui”?! Inainte, in apartamentul lui de la etajul opt, intrau sotii de premieri si iubite de ministri, femei puternice, frumoase, bogate.  Acum s-a ales praful! Inainte bloca intrarea in scara cu un X6. Acum a luat-o pe jos. Nu se grabea si se uita tot timpul in urma.

N-am fost curioasa sa vad unde se duce, dar s-a intamplat! A intrat la loto. Altadata, lozurile cele mari ieseau de la el din casa, mirosind a Prada si tacanind zgomotos din tocuri de sute de euro bucata. Ce sa mai, nu mai conteaza pe cine cunosti sau cunosteai, e criza pentru toata lumea!

, ,

9 comentarii

Infidelitate

Am cunoscut multi barbati infideli –  amici, sefi, trepadusi, vecini – dar niciunul nu m-a intrigat si scarbit mai tare ca el.

L-am intalnit cu ani in urma in casa soacrei mele. Venea aproape saptamanal cu treburi in Bucuresti. Rezervat, prudent, politicos, aparent usor de intimidat, imbracat cu pantaloni calcati la dunga si tricou polo, genul care prefera mai degraba sa asculte decat sa vorbeasca iar daca avea ceva de spus, aducea mereu vorba despre familie. Sotia si copiii pareau singura lui ratiune de a exista. 

Am facut impreuna, cu masina, un drum cam de vreo doua ore. In dreapta lui a urcat la un moment dat o colega de serviciu. Mai tanara decat el, prezentabila. Si cu ea vorbea despre familie. Ii povestea ce a mai zis sotia, ce au mai spus copiii, ce planuri au pentru urmatoarele zile, pentru urmatorii ani, etc. DN1 era, la vremea aceea, o mizerie de nedescris, gropi si lucrari de largire a soselei desfasurate pe zeci de kilometri. Ne-am oprit sa bem o cafea. Eram doar noi, doua femei si doi barbati, pe o terasa imensa, in apropierea unei benzinarii. Era o amiaza tulburatoare de inceput de august. Soarele parea ca dezmiarda tot ce intalnea in cale iar mai in departare se zareau contururile colturoase ale muntilor. Cu exceptia lui, toti sorbeam nicotina unei tigari necesare. „Lasa tigara”, i-a soptit el „colegei” intr-un fel care mi-a atras atentia. Au inceput apoi sa se priveasca tandru, sa se atinga, dar nu cu stangacia unor amorezati aflati la etapa flirtului, ci cu siguranta unor vechi amanti.

Am ajuns acasa la el, unde urma sa innoptam. A urcat si colega „pentru cateva minute”. Sotia se afla in casa de vacanta pe o construisera in afara localitatii iar copiii iesisera  in oras. Ii lasasera un biletel pe frigider prins sub un magnet. L-a desprins si a dat sa-l citeasca. Atunci a intervenit colega si, pretextand ca vrea sa-l vada si ea, a inceput un fel de harjoneala. Mi se parea ca il excita, ca il maguleste curiozitatea, insistenta ei de a-si baga nasul in treburile familiei oficiale . Incepuse sa ma apese, sa ma irite acea pisiceala patetica si prezenta ei acolo, in locuinta care parea ca adaposteste traiul tihnit al unei familii ce habar n-avea ca primejdia intra din cand in cand pe usa, miroase a parfum scump si are unghii lungi, vopsite cu lac rosu. Si simteam nevoia sa vars niste rautati. Dar a plecat la scurt timp si m-am gandit ca, in definitiv, nu era treaba mea, ca sotia, pe care nu o cunoscusem inca, era poate rea, grasa, urata, acra, o nevropata isterica, ostila, etc.

Ziua urmatoare, cand am intalnit-o, toate aceste presupuneri s-au facut praf. Nu era nici grasa, nici isterica, nici nevropata. Era, dimpotriva, un om cald, volubil, spontan, ospitalier, genul care iti place, cu care te intelegi din primul moment. Mai mult decat atat, era o femeie draguta, cu o silueta nedeformata de nasteri, de nepasare sau de trecerea timpului. Nu parea sa existe vreo tensiunea intre ei. El era in permanenta afectuos, grijuliu, dar absolut convins ca situatia este sub controlul lui total. Si totusi nu era chiar asa….

Am ramas singura cu sotia cateva minute si, dintr-o data, toata veselia pe care o afisase pana atunci, s-a transformat intr-o tristete adanca,  sfasietore pe care n-am putut-o uita niciodata. A balmajit ceva despre plecarile prea dese ale sotului, a silabisit numele acelei femei, uitandu-se in ochii mei cu o privire in care era adunata parca toata suferinta femeilor ranite, toata durerea noptilor in care lacrimile se opreau abia spre ziua, dar si o inversunare care transmitea ca nu e dispusa sa cedeze nici macar un milimetru in favoarea celeilalte.

Si nu stiam ce sa-i spun! Ma blocasem in tacerea aceea tampita cand poti fi suspectat de orice, de tainuire, ca si de indiferenta. Dar nu astepta nimic de la mine. De fapt, nici nu stiu daca mie mi se adresa. Poate rostea aceleasi vorbe si cand uda florile dimineata sau cand hranea cainii, cand punea leustean la ciorba sau cand calca pantalonii sotului. A schimbat brusc vorba, si-a recapatat resemnarea si a reusit sa amane lacrimile ce pareau gata sa cobore frumoasa panta a obrajilor discret imbujorati. 

Mi-am dorit atunci, foarte tare, ca toata tristetea pe care am vazut-o in ochii ei sa se mute in inima lui iar el sa planga, noapte de noapte, toate secundele, minutele, cuvintele, tacerile, gesturile daruite altor femei….

I-am revazut ulterior. Pe el mai des, pe ea din cand in cand. Pe colega insa niciodata. Dar cred ca o vreme, poate un numar de ani, a mai bantuit prin viata lor. Sotia a ramas la fel de luminoasa, el insa, am remarcat recent, e invadat de riduri, ca si cum cineva i-ar fi crestat fata cu o lama subtire, ca si cum lacrimile ei s-ar fi scurs pe obrajii lui. Si poate asa a fost….

PS Daca s-ar intampla cumva ca ea, sotia, sa citeasca vreodata aceste randuri, as vrea sa fie absolut convinsa ca aici este vorba despre altcineva, de alta familie, de alta sotie, de alt sot, de amanta altcuiva….

, ,

5 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: