Cand moartea trece pe la noi prin sat

Umbla zanatica de zici ca n-atinge pamantul si intra pe sub scandura putreda din gard asa hoteste ca nici praful din batutura nu-i stie trecerea. Doar cainii o latra de sa rupa lanturile, dar e mai iute ca vantul ce intra prin crapaturile cascate in peretii din chirpici si, intr-un clipit de gene, s-a si varat in culcusul cald al patului. Si adormi murind si mori visand venirea mortii…

Colinda fiori de teama prin sat, caci moartea nu mai pridideste sa ia. Saptamana trecuta un prunc nebotezat, alaltaieri o batrana de la marginea izlazului, ieri tot o batrana dintr-un capat de ulita. “Stiu ca daca intru in casa nu mai ies vie”, spusese tanti Radita in seara in care a intrat totusi, si-a tras plapuma pana sub barbia napadita de perii batranetii iar peste noapte a intepenit atat de tare ca ore-n sir s-au caznit femeile s-o spele si s-o imbrace cu hainele ei cele de moarte.

 Tusa Mita a tras si ea pleoapele peste ochii care intreceau limpezimile unui cer curat de primavara, iar acum doarme in coma intr-un spital din Bucuresti. Parca nici catelusa care vine sa-i dam de mancare nu mai e in firea ei. Musca pe oricine pune piciorul in batatura. Da sa-l inhate si pe preot, dar o gonim la timp.

De cand s-a intors moartea in vale, la Bratia, tanarul preot din sat nu mai umbla asa repede ca-n iarna trecuta cand moartea intepenise prin cine stie ce geruri naprasnice. I s-au umplut gaurile obrajilor cu carne noua, atinsa de roseata merelor tomnatice, si are mersul greoi ca nu-i chip sa te intelegi cu lumea care a pregatit atatea si atatea mancaruri. “Si apoi ce daca a mancat tot din farfurie. Las’ sa-i punem si la pachet!”, zic babele iar preotul stie ca nu-i rost sa te opui, ca au gurile intepatoare precum urzica si ajungi de pomina ulitelor pe unde frunzele corcodusilor se ingroapa singure sub praf.

Nici degetele nu mai au subtirimea surcelelor uscate, nici spatele nu ii mai e asa de incovoiat. Dar are ochelari de soare si drumuri multe de umblat prin toamna primavaratica in care se moare cu atata harnicie, mese intinse de binecuvantat si multe bucate de dus pe picioarele incaltate in pantofi scorojiti de atata purtat.

Batranul dascal, infofolit in flanelul din iarna trecuta si in surzenia care il face sa vorbeasca din ce in ce mai putin si sa cante din ce in ce mai tare, geme si el de preaplinul stomacului sau de neputinta batranetilor care i-au amortit degetele de la mana stanga. Linge hartia incretita de la o prajitura si tace. Ce ar mai fi de spus?

***

“Ca parca niciodata nu s-a murit ca acum”, se tanguie femeile venite la noi, pentru pomana de an. O frica metalica le clantane dintii din fier strepeziti de atata nesomn. Abia cand parintele se ridica de la masa, ca, uite, iar a tras clopotul si e o moarta de ingropat, dumicatul aluneca pe vaile gatului pe unde gandurile negre s-au strans intr-un nod.

“Si mai zic unii ca nu exista Dumnezeu! Cand ii auzi, iti vine sa le dai cu ceva in cap…Pai de unde sa fi stiut biata tanti Radita ca moare, daca nu de Sus?! Ca a mai fost o biata femeie, uite colea sub deal, care saptamani la rand a vorghit numa aiurea – ba ca au venit doi copchii la ea in batatura si nu mai vor sa plece, ba ca o viziteaza mereu fi-su ala mort de tanar. Dar ea zicea ca-i viu. Si numa bine ca dupa trei saptamani au gasit-o moarta”, povesteste tanti Ioana si dumicatul se opinteste din nou pe valea gatului, de zici ca ar vrea sa urce, nu sa coboare . Iar cerul s-a stropit cu pete negre. Ciorile trec stoluri-stoluri pe deasupra noastra si clopotul a ragusit de atata zbucium.

“Ia mai terminati dracului, fa! Ce aveti? Fir-ar a pamantului de moarte!”, iar vorbele finei Vasilica au puterea descantecului care alunga duhurile mortii. Ca nimic nu se pune cu clocotul de viata din fina Vasilica, cu geanta ei cea noua, in care azvarle, ori de cate ori merge cu rata la Urziceni, o crema, o oglinda si un pieptene. N-are spaime, n-are astampar, n-are nici macar o umbra de neliniste pe chipul ramas acelasi din copilaria mea. “Eu vreau sa ma marit, nu sa mor. Imi iau unu’ care sa ma tie uite asa in palme”. Si ne arata cuibul palmelor sale mari, unde e crestat un labirint de linii pe care nici moartea nu e capabila sa-l descurce .

Soparle, broaste si furtuni solare

Am pierdut lupta cu somnul cam pe cand Maximus Decimus Meridius gonea (a cata oara?), sambata seara, sa-si salveze sotia “cu parul negru ca pamantul” si copilul, pe care nu-i mai vazuse “de doi ani, 264 zile si o dimineata “. Stiam, oricum, ca va ajunge prea tarziu, asa ca m-am lasat…De pe Antena 1 am intrat direct intr-un vis cu soparle si broaste spulberate apoi de furtuna solara care incepuse mai devreme, nu in 2012. Era atata zgomot, se auzeau niste bubuituri inspaimantatoare ca mi-a fost frica sa mai raman in visul acela si m-am trezit.

Am asteptat cateva secunde sa ma dezmeticesc. Dar bubuiturile nu au incetat asa cum sperasem…Dimpotriva, le auzeam si mai clar. Veneau de undeva de afara, dinspre Casa Poporului. M-am uitat la ceas. Era in jur de 22.30.

Destine incurcate

Vietile noastre au luat o intorsatura bizara in iarna aceea in care mamaie a uitat cum se aprinde focul si picioarele i s-au transformat in doua vinete inca necoapte. Nu mai stia nici cum se descanta bobii ca sa citeasca viitorul, nici cum se alunga duhurile necurate de pe batatura. Le-a cerut nepotilor sa-i aduca, de la bibiloteca scolii din sat, o carte „ca sa nu uite literele”. Nu prea s-au priceput sa aleaga si au venit cu „Din poezia scandinava”, din colectia veche Biblioteca Pentru Toti. Si uite asa, la aproape 80 de ani si cu doua vinete in loc de picioare, nemastiind sa dea cu sapa, sa mature, sa coasa, sa puna de mamaliga sau sa aprinda focul, mamaie, care a fost la scoala doar pana in clasa a IV-a, s-a apucat sa-i citeasca pe poetii scandinavi. Daca n-as fi atins volumul cu mana mea, daca n-as fi vazut cartea pe masa verde din odaita ei, si eu as fi gandit probabil la fel ca voi – e ireal, neverosimil, e o fantezie. Dar am vazut inca si mai multe! Si nu e prima data cand le povestesc….

Era in permanenta un iures, o harmalaie, o agitatie pe batatura, o dezordine de nedescris de la necuratii care alergau slobozi, goleau noaptea peturi la poarta si le aruncau peste gard, in curte. Cand venea vreun vecin cu pomana, necuratii se asezau inaintea ei la masa iar ea nu mai gasea nimic in farfurie. Unul se intrupase intr-o motan tarcat, hulpav si impertinent. O fiara artagoasa si lenesa! Ii scotocea prin pachetele primite de la Bucuresti si ii fura toti biscuitii. Ea nu zicea nimic. Il lasa sa manance, indemnandu-l cu aceleasi cuvinte pe care altadata ni le spunea noua „mananca, mama, mananca”. Intr-o zi s-a lacomit insa, cotoaroaba, si a dat sa plece cu un salam intreg. Ce festin ar fi fost pe burtile lui daca nu ar fi venit cu viteza si precizia unei ghiulele otomane sutul naucitor al maica-mii care l-a propulsat, cu tot cu salam, prin doua randuri de usi, e drept, deschise. Cum nu e genul care sa bata in retragere, mama a luat matura si a continuat asaltul pana la victoria finala soldata cu una bucata salam tavalita prin tarana, cu pielitele facute ferfenita, si una bucata motan si flamand, si cotonogit. A luat salamul de pe jos, l-a spalat, a taiat partile muscate si a decretat: “Las’ ca-i bun! Ca doar n-am dat atatia bani pe el sa-l dam la pisici”.

In ciuda atacurilor sporadice ale maica-mii, duhurile rele si-au vazut in continuare de treburile lor. Intr-o zi au plecat cu frigiderul in carca. Din varful patului, mamaie s-a uitat lung dupa ele, dar nu le-a zis nimic. Apoi i-au luat lenjeriile, plapumile, canile, farfuriile, paharele, tacamurile, prosoapele. Iar intr-o zi si aparatul de radio care avea ceas. Atunci lucrurile s-au incurcat si mai tare. Nu mai stia daca e dimineata sau seara daca e devreme sau tarziu. Nu ca ar fi avut vreo treaba, dar a inceput sa amestece visele de noapte, gandurile, amintirile, oamenii si locurile. Mamei mele a inceput sa-i spuna din ce in ce mai des “mama”. Incurca si ordinea venirilor noastre pe lume. Eu eram mama iar mama era mama ei.  Unea mereu prezentul cu un trecut atat de incurcat ca nu mai stiam nici noi cine a cui mama e. Si nici daca ea mai era mamaia mea, pentru ca ochii ii lacrimau tot timpul si nu puteam sa-mi dau seama daca aveau culoarea padurii. Cand ne-am dus s-o luam la Bucuresti era convinsa ca am venit pentru ca asa ne-a zis Ionut, nepotul ei preferat. “Mamaie, Ionut a murit acum trei ani”. “Nu, n-a murit! Va place sa vorbiti tot felul de prostii! Daca a stat toata noaptea cu mine, cum sa fie mort?”. “Mergi cu noi, mamaie, la Bucuresti?”, “Merg, maica, merg, ca m-am saturat de dracii astia”.

Peste cateva luni la Bucuresti: “Ati mai fost la tara? Ce mai e pe acasa? Cand vine Ionut sa ma vada?”, “Mamaie, Ionut a murit acum trei ani. TREI ANI! Da?”, “Ete na! Nu mai spune! Si cum a murit bietu’ de el, manca-l-ar mama ?”, “Pai de plamani. Ca era bolnav si nu l-ati dus la doctor. Cand ati chemat salvarea era prea tarziu…”, “Asa e, mama, a fost bolnav, bietu’ de el. L-a lasat nenorocita de ma-sa sa moara, nu ar mai rabda-o pamantul!”. Erau si zile cand isi amintea. Si de Stelus, baiatul ei mort la nici 24 de ani, de nea Stan, padurarul mort si el acum vreo 15 ani, si de fina Vasilica, vie si vioaie inca, confidenta si mana ei dreapta, de tataie, parcalabul ei nabadaios si depravat, despre care se plangea ca o curtase pana si pe betiva aia de tanti Lenuta, chiar cu cateva luni inainte sa moara. “Nu mai putea sa se spele singur la cur, dar de muieri era capabel”, zicea cu naduf. “Ce te doare, mamaie?” “Ce sa ma doara, frate? Chicerilii astea nu mai sunt bune de nimic!”; “Mai tii minte, mamaie, cand mergeam noi la padure cu fina Vasilica si cu nea Pitpalacu si mancam salata de rosii cu ardei iuti”, “Da, frate, cum sa nu….Offff, ce mai viata am avut! Saracut de maica-mea!”. Si le povestea cucoanelor din salon viata sa. Iar ele isi uitau propriile vieti ascultand intortocheata poveste a unei femei simple de la tara  Apoi uita si ea, din nou. Am trait asa, fara sa pricepem mare lucru. Cand a venit preotul s-o spovedeasca si s-o impartaseasca – un preot mai batran ca ea de la o bisericuta din apropiere, care abia a putut sa urce cele doua etaje pana la salon – mamaie a pufnit in ras: “iata, parintilii ce batran e!”. Lui nu i-a acordat prea mare atentie. In schimb, pe mine nu m-a scapat nicio secunda din ochi. “Dar fata cu cine ai lasat-o? Cand nu ti-o mai place, sa-mi dai mie, mama, fusta asta. Ca tare frumoasa mai e!” “Lasa asta acum. Vorbim mai tarziu”. “Hai, spune-i parintelui ce pacate ai, ce ai pe suflet”, “Ete, da’ parca io mai stiu. N-am niciun pacat! Ce pacat sa am?”.

A murit in cea mai frumoasa zi de noiembrie din cate s-au pomenit vreodata. Toate s-au limpezit atunci. Am priceput ca ea a disparut fizic, abia dupa ce s-a mutat putin cate putin in noi.

PS Ea a fost si va ramane eroina mea.