Destine incurcate

Vietile noastre au luat o intorsatura bizara in iarna aceea in care mamaie a uitat cum se aprinde focul si picioarele i s-au transformat in doua vinete inca necoapte. Nu mai stia nici cum se descanta bobii ca sa citeasca viitorul, nici cum se alunga duhurile necurate de pe batatura. Le-a cerut nepotilor sa-i aduca, de la bibiloteca scolii din sat, o carte „ca sa nu uite literele”. Nu prea s-au priceput sa aleaga si au venit cu „Din poezia scandinava”, din colectia veche Biblioteca Pentru Toti. Si uite asa, la aproape 80 de ani si cu doua vinete in loc de picioare, nemastiind sa dea cu sapa, sa mature, sa coasa, sa puna de mamaliga sau sa aprinda focul, mamaie, care a fost la scoala doar pana in clasa a IV-a, s-a apucat sa-i citeasca pe poetii scandinavi. Daca n-as fi atins volumul cu mana mea, daca n-as fi vazut cartea pe masa verde din odaita ei, si eu as fi gandit probabil la fel ca voi – e ireal, neverosimil, e o fantezie. Dar am vazut inca si mai multe! Si nu e prima data cand le povestesc….

Era in permanenta un iures, o harmalaie, o agitatie pe batatura, o dezordine de nedescris de la necuratii care alergau slobozi, goleau noaptea peturi la poarta si le aruncau peste gard, in curte. Cand venea vreun vecin cu pomana, necuratii se asezau inaintea ei la masa iar ea nu mai gasea nimic in farfurie. Unul se intrupase intr-o motan tarcat, hulpav si impertinent. O fiara artagoasa si lenesa! Ii scotocea prin pachetele primite de la Bucuresti si ii fura toti biscuitii. Ea nu zicea nimic. Il lasa sa manance, indemnandu-l cu aceleasi cuvinte pe care altadata ni le spunea noua „mananca, mama, mananca”. Intr-o zi s-a lacomit insa, cotoaroaba, si a dat sa plece cu un salam intreg. Ce festin ar fi fost pe burtile lui daca nu ar fi venit cu viteza si precizia unei ghiulele otomane sutul naucitor al maica-mii care l-a propulsat, cu tot cu salam, prin doua randuri de usi, e drept, deschise. Cum nu e genul care sa bata in retragere, mama a luat matura si a continuat asaltul pana la victoria finala soldata cu una bucata salam tavalita prin tarana, cu pielitele facute ferfenita, si una bucata motan si flamand, si cotonogit. A luat salamul de pe jos, l-a spalat, a taiat partile muscate si a decretat: “Las’ ca-i bun! Ca doar n-am dat atatia bani pe el sa-l dam la pisici”.

In ciuda atacurilor sporadice ale maica-mii, duhurile rele si-au vazut in continuare de treburile lor. Intr-o zi au plecat cu frigiderul in carca. Din varful patului, mamaie s-a uitat lung dupa ele, dar nu le-a zis nimic. Apoi i-au luat lenjeriile, plapumile, canile, farfuriile, paharele, tacamurile, prosoapele. Iar intr-o zi si aparatul de radio care avea ceas. Atunci lucrurile s-au incurcat si mai tare. Nu mai stia daca e dimineata sau seara daca e devreme sau tarziu. Nu ca ar fi avut vreo treaba, dar a inceput sa amestece visele de noapte, gandurile, amintirile, oamenii si locurile. Mamei mele a inceput sa-i spuna din ce in ce mai des “mama”. Incurca si ordinea venirilor noastre pe lume. Eu eram mama iar mama era mama ei.  Unea mereu prezentul cu un trecut atat de incurcat ca nu mai stiam nici noi cine a cui mama e. Si nici daca ea mai era mamaia mea, pentru ca ochii ii lacrimau tot timpul si nu puteam sa-mi dau seama daca aveau culoarea padurii. Cand ne-am dus s-o luam la Bucuresti era convinsa ca am venit pentru ca asa ne-a zis Ionut, nepotul ei preferat. “Mamaie, Ionut a murit acum trei ani”. “Nu, n-a murit! Va place sa vorbiti tot felul de prostii! Daca a stat toata noaptea cu mine, cum sa fie mort?”. “Mergi cu noi, mamaie, la Bucuresti?”, “Merg, maica, merg, ca m-am saturat de dracii astia”.

Peste cateva luni la Bucuresti: “Ati mai fost la tara? Ce mai e pe acasa? Cand vine Ionut sa ma vada?”, “Mamaie, Ionut a murit acum trei ani. TREI ANI! Da?”, “Ete na! Nu mai spune! Si cum a murit bietu’ de el, manca-l-ar mama ?”, “Pai de plamani. Ca era bolnav si nu l-ati dus la doctor. Cand ati chemat salvarea era prea tarziu…”, “Asa e, mama, a fost bolnav, bietu’ de el. L-a lasat nenorocita de ma-sa sa moara, nu ar mai rabda-o pamantul!”. Erau si zile cand isi amintea. Si de Stelus, baiatul ei mort la nici 24 de ani, de nea Stan, padurarul mort si el acum vreo 15 ani, si de fina Vasilica, vie si vioaie inca, confidenta si mana ei dreapta, de tataie, parcalabul ei nabadaios si depravat, despre care se plangea ca o curtase pana si pe betiva aia de tanti Lenuta, chiar cu cateva luni inainte sa moara. “Nu mai putea sa se spele singur la cur, dar de muieri era capabel”, zicea cu naduf. “Ce te doare, mamaie?” “Ce sa ma doara, frate? Chicerilii astea nu mai sunt bune de nimic!”; “Mai tii minte, mamaie, cand mergeam noi la padure cu fina Vasilica si cu nea Pitpalacu si mancam salata de rosii cu ardei iuti”, “Da, frate, cum sa nu….Offff, ce mai viata am avut! Saracut de maica-mea!”. Si le povestea cucoanelor din salon viata sa. Iar ele isi uitau propriile vieti ascultand intortocheata poveste a unei femei simple de la tara  Apoi uita si ea, din nou. Am trait asa, fara sa pricepem mare lucru. Cand a venit preotul s-o spovedeasca si s-o impartaseasca – un preot mai batran ca ea de la o bisericuta din apropiere, care abia a putut sa urce cele doua etaje pana la salon – mamaie a pufnit in ras: “iata, parintilii ce batran e!”. Lui nu i-a acordat prea mare atentie. In schimb, pe mine nu m-a scapat nicio secunda din ochi. “Dar fata cu cine ai lasat-o? Cand nu ti-o mai place, sa-mi dai mie, mama, fusta asta. Ca tare frumoasa mai e!” “Lasa asta acum. Vorbim mai tarziu”. “Hai, spune-i parintelui ce pacate ai, ce ai pe suflet”, “Ete, da’ parca io mai stiu. N-am niciun pacat! Ce pacat sa am?”.

A murit in cea mai frumoasa zi de noiembrie din cate s-au pomenit vreodata. Toate s-au limpezit atunci. Am priceput ca ea a disparut fizic, abia dupa ce s-a mutat putin cate putin in noi.

PS Ea a fost si va ramane eroina mea.

Anunțuri

, , , , , , , , , , , , , , ,

  1. #1 by Laura on 18 Septembrie 2010 - 9:16 am

    Imi place mult cand povestesti de bunicuta ta dar ma si intristeaza tare. Bravo tie ca ii pastrezi amintirea vie!

  2. #2 by Camelia Tabacu on 18 Septembrie 2010 - 5:44 pm

    Multumesc, Laura. E trist, intr-adevar, ca oamenii frumosi se duc prea repede iar cea mai curata etapa a vietii, copilaria, e irepetabila, cu toate ca incercam poate, uneori, s-o retraim prin copilasii nostri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: