Posts Tagged Urziceni

Înzăpezirile de altădată

Am nostalgia iernilor risipite în frânturi de memorie … Nu jinduiesc retrospectiv după vreun peisaj feeric, arome pierdute, povești la gura sobei sau exaltări specifice copilăriei. Doar că nu ne bântuiau atâtea sensibilități și nici excesiva predispoziție la disconfort de acum.

Despre starea drumurilor aflai abia la autogară, când vânzătoarea de bilete plescăia somnoroasă breakingnewsul: „la Axintele nu merge nicio rată, mamaie”. Ca și eschimoșii de acum, mamaie nu credea nici ea în breakingnewsuri. Își potrivea broboada și analiza variantele rămase, cu mai multă precizie decât zgomotoasele comandamente de iarnă din prezent. Traistele uzate și grele, în urma cărora tropăiau două nepoate bucureștene, se mutau în gara de alături și așteptau răbdătoare pornirea anevoiasă a câte unui tren și așa foarte întârziat.

Una din neuitatele mele vacanțe de iarnă a început într-un compartiment frigorific. Ne tremurau plămânii când ne atingeam spinările de mușamaua înțepenită a banchetelor și scrijeleam cu unghia nervurile de gheață de pe geamuri, ca să aflăm pe unde suntem. Eram mereu în același loc. Sau cel puțin asta ne comunica peisajul uniform, căci trenul se mișca. Ne izbeam picioarele și suflam mereu în mâinile amorțite, dar nu scăpam niciun cuvințel din conversațiile care, pe măsură ce înghesuiala devenea tot mai mare, erau și mai însuflețite.

Am ajuns la Urziceni aproape de căderea nopții. Am tras la o mătușă, cea mai mică din cele cinci surori ale lui tataie. Tușa Anica, căsătorită a doua oară cu un bărbat la fel de bolnăvicios ca și răposatul, era prinsă până peste cap cu îngrijirea unui nepoțel timid, sfrijit și cam urâțel. Studiam uluite ventuza imensă care-i acoperea lui Forinel, pe sub ochelarii imenși, unul din ochi. Am ieșit din muțenie abia a două zi dimineață la plecare, când ne-am luat, în șoaptă, rămas bun și i-am strecurat în palmă biletele de tren cu care am fi vrut să ne lăudăm prin fața blocului, la întoarcerea în București. Mamaie ne-a lăudat mărinimia, convinsă că Dumnezeu ne va răsplăti, pentru că Florinel e copil necăjit, fără tată. Cam ca noi, dar nu chiar la fel, pentru că taică-su avea să iasă după patru ani. Dar numai Dumnezeu știe dacă fata deșteaptă a tușii Anica, care și-a tocit coatele pe băncile facultății ca și nen-tu Steluș, o să vrea să-l aștepte.

În rabla suspectată a fi rata de Axintele – singura, de altfel, care s-a încumetat să plece din autogară – am uitat de tanti Anica și necazurile ei (cam vreo doi ani, până când ne-am întâlnit întâmplător pe stradă, în București. Îi murise și cel de-al doilea soț, vânduse casa din Urziceni și se mutase la capitală, că Florinel mai avea puțin și mergea la școală. Încă îi mai fugea ochiul, dar nu ca înainte). Șoferul hârbului n-a vrut în ruptul capului să meargă mai departe de Coșereni, deși, din disperare, oamenii aflați pe drumuri de mai multe zile se ofereau să-i plătească oricât, la negru. Mamaie și-a aruncat traistele pe umăr, ne-a smucit de la locul unei foarte posibile și apropiate încăierări, numărând pe degete, de mai multe ori, satele pe care le aveam de trecut.

Abia dacă lăsasem în urmă doi-trei kilometri din 18 și ne simțeam deja ispitite de o ușoară grijă și un început de descurajare. Ne odihneam tăcute pe băncuța de la intrarea într-o gospodărie, când din troiene s-a ivit izbăvitoarea cabină roșie a unui tractor. Ne-a izbăvit, cu hurducăieli dureroase, într-un iz acru de ceapă și țigări fără filtru, de următorii zece kilometri și, mai ales, de vastele întinderi țigănești de la Borănești.

Ațipisem, înmuiată de fierbințeala unei sobe, și am crezut parte dintr-un vis febra plecării care o cuprinsese brusc pe mamaie, dând slavă lui Dumnezeu pentru cum „știe El să le aranjeze pe toate”. I-am mulțumit călduros preamilostivei văduve din Bărcănești care ne preluase din ger, oferindu-ne un loc la gura sobei, și ne-am înghesuit într-un Aro înzăpezit și deszăpezit la câțiva metri de casa pe care tocmai o părăsisem. Sub privirile îngăduitoare ale unor tovarăși, îmblăniți până-n dinți, mamaie și șoferul, descoperit a fi băiat de la noi din sat, au descurcat crengile unui complicat arbore genealogic, identificând niște firave rămurele comune. Când ne-a văzut intrând pe poartă, tataie și-a făcut cruce. A sărutat apăsat icoanele, învrednicind-o pe mamaie cu singurul compliment pe care i-l permitea firea arțăgoasă „fă, Mio, fă, tu nu ești sănătoasă!”.

Anunțuri

, , , , , , , , ,

3 comentarii

Ciocoleții de Urziceni

În piața de lângă gara orașului Urziceni devii un pic filozof și îți cam piere cheful să mai iei în deșert considerații precum cele care avertizează că într-o zi țiganii vor fi mai numeroși decât românii. Joia, marțea, sâmbăta sau oricând te nimerești pe acolo, majoritari sunt ei. Nu vin să vândă, să caște gura sau să cerșească. Vin la cumpărături.

Le place mai ales miniMAX-ul, un supermarket al cărui nume a ajuns celebru și în rândul mucoșilor de prin satele din jur. Are parcare, cărucioare în care nu bagi fise, dar mai ales Ciocoleți (pufuleți trași în ciocolată), mici la caserolă și o City Pharma. N-ai zice că sunt diferențe vizibile între aceasta din urmă și alte farmacii unde pescuiești de pe raft un antiperspirant, o alifie sau un calciu efervescent pe care le achiți apoi la casă. Poate doar clientela feminină, înghesuită până la contopire în fața celor două farmaciste de serviciu, să fie ceva mai numeroasă. Fiecare își flutură teancul de rețete compensate sau gratuite cu mâini de culoarea migdalelor, fiecare murmură câte ceva și pufăie câte un „aoileo”. Gândești că în timp ce te zgâiești pe la rafturi, în căutarea unui antiperspirant, unei alifii sau poate a unui calciu efervescent, ele se vor fi împuținat. Dar nu reușești să identifici nimic din toate astea și prima cutie pe care o iei de pe raft, la întâmplare, dar cu atenție să nu atingi, să nu răstorni, să nu spargi, etc, e goală. Și următoarea, la fel. Toate sunt goale. Te amuzi sau te îngrozești, depinde cum ți-e felul, de acest sistem anticiordeală și renunți pentru că nici măcar una din femeile cu fuste până la gleznă nu a reușit să-și ia tratamentul.

Afară, în parcare, le așteaptă bărbații în ținute lejere, de shopping: tricouri supraelastice fără mâneci, ridicate deasupra burților balonate de traiul șucar, bermude din fâș și papuci lipăitori cu ață între degete. Reazemă mașini străine cu puradei întronați pe scaunul șoferului, preocupați să învârtă din volan sau să apese butoane ce aruncă pe geamuri vocile plângăcioase ale unor maneliști întregistrați pe la nunți. Portbagajul rămâne deschis, ca nu cumva baxurile cu bere, hârtia igienică, detergenții, pepenii, bananele, hălcile de carne și, bineînțeles, Ciocoleții să se sufoce până vin femeile cu buline de la farmacie. N-au treabă cu nimeni și sfidează orice privire mai insistentă. Se scarpină pe burtă, se curăță într-o ureche sau eliberează zgomotos o nară obturată. Degetul tămăduitor se mută uneori în gură și poate tot el scoate bermuda care alunecă pe unde nu trebuie.

Mulți dintre ei seamănă izbitor cu mulți dintre noi. Au, probabil, permise auto, cărți de identitate, pașapoarte și spirit civic. Mulți dintre ei au votat măcar o dată-n viață și vor merge disciplinați la vot și-n anii care vin. Probabil la fel de disciplinați vor fi și copilașii din comuna Axintele, care azi renunță la școală, după patru, cinci sau șase clase. Și dacă nu vor ști pe cine să pună ștampila, se va găsi vreun binevoitor care să le arate.

, , ,

1 comentariu

Cand moartea trece pe la noi prin sat

Umbla zanatica de zici ca n-atinge pamantul si intra pe sub scandura putreda din gard asa hoteste ca nici praful din batutura nu-i stie trecerea. Doar cainii o latra de sa rupa lanturile, dar e mai iute ca vantul ce intra prin crapaturile cascate in peretii din chirpici si, intr-un clipit de gene, s-a si varat in culcusul cald al patului. Si adormi murind si mori visand venirea mortii…

Colinda fiori de teama prin sat, caci moartea nu mai pridideste sa ia. Saptamana trecuta un prunc nebotezat, alaltaieri o batrana de la marginea izlazului, ieri tot o batrana dintr-un capat de ulita. “Stiu ca daca intru in casa nu mai ies vie”, spusese tanti Radita in seara in care a intrat totusi, si-a tras plapuma pana sub barbia napadita de perii batranetii iar peste noapte a intepenit atat de tare ca ore-n sir s-au caznit femeile s-o spele si s-o imbrace cu hainele ei cele de moarte.

 Tusa Mita a tras si ea pleoapele peste ochii care intreceau limpezimile unui cer curat de primavara, iar acum doarme in coma intr-un spital din Bucuresti. Parca nici catelusa care vine sa-i dam de mancare nu mai e in firea ei. Musca pe oricine pune piciorul in batatura. Da sa-l inhate si pe preot, dar o gonim la timp.

De cand s-a intors moartea in vale, la Bratia, tanarul preot din sat nu mai umbla asa repede ca-n iarna trecuta cand moartea intepenise prin cine stie ce geruri naprasnice. I s-au umplut gaurile obrajilor cu carne noua, atinsa de roseata merelor tomnatice, si are mersul greoi ca nu-i chip sa te intelegi cu lumea care a pregatit atatea si atatea mancaruri. “Si apoi ce daca a mancat tot din farfurie. Las’ sa-i punem si la pachet!”, zic babele iar preotul stie ca nu-i rost sa te opui, ca au gurile intepatoare precum urzica si ajungi de pomina ulitelor pe unde frunzele corcodusilor se ingroapa singure sub praf.

Nici degetele nu mai au subtirimea surcelelor uscate, nici spatele nu ii mai e asa de incovoiat. Dar are ochelari de soare si drumuri multe de umblat prin toamna primavaratica in care se moare cu atata harnicie, mese intinse de binecuvantat si multe bucate de dus pe picioarele incaltate in pantofi scorojiti de atata purtat.

Batranul dascal, infofolit in flanelul din iarna trecuta si in surzenia care il face sa vorbeasca din ce in ce mai putin si sa cante din ce in ce mai tare, geme si el de preaplinul stomacului sau de neputinta batranetilor care i-au amortit degetele de la mana stanga. Linge hartia incretita de la o prajitura si tace. Ce ar mai fi de spus?

***

“Ca parca niciodata nu s-a murit ca acum”, se tanguie femeile venite la noi, pentru pomana de an. O frica metalica le clantane dintii din fier strepeziti de atata nesomn. Abia cand parintele se ridica de la masa, ca, uite, iar a tras clopotul si e o moarta de ingropat, dumicatul aluneca pe vaile gatului pe unde gandurile negre s-au strans intr-un nod.

“Si mai zic unii ca nu exista Dumnezeu! Cand ii auzi, iti vine sa le dai cu ceva in cap…Pai de unde sa fi stiut biata tanti Radita ca moare, daca nu de Sus?! Ca a mai fost o biata femeie, uite colea sub deal, care saptamani la rand a vorghit numa aiurea – ba ca au venit doi copchii la ea in batatura si nu mai vor sa plece, ba ca o viziteaza mereu fi-su ala mort de tanar. Dar ea zicea ca-i viu. Si numa bine ca dupa trei saptamani au gasit-o moarta”, povesteste tanti Ioana si dumicatul se opinteste din nou pe valea gatului, de zici ca ar vrea sa urce, nu sa coboare . Iar cerul s-a stropit cu pete negre. Ciorile trec stoluri-stoluri pe deasupra noastra si clopotul a ragusit de atata zbucium.

“Ia mai terminati dracului, fa! Ce aveti? Fir-ar a pamantului de moarte!”, iar vorbele finei Vasilica au puterea descantecului care alunga duhurile mortii. Ca nimic nu se pune cu clocotul de viata din fina Vasilica, cu geanta ei cea noua, in care azvarle, ori de cate ori merge cu rata la Urziceni, o crema, o oglinda si un pieptene. N-are spaime, n-are astampar, n-are nici macar o umbra de neliniste pe chipul ramas acelasi din copilaria mea. “Eu vreau sa ma marit, nu sa mor. Imi iau unu’ care sa ma tie uite asa in palme”. Si ne arata cuibul palmelor sale mari, unde e crestat un labirint de linii pe care nici moartea nu e capabila sa-l descurce .

, , ,

1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: