Archive for category Nasoale

Horror!

Pur si simplu nu sunt capabila sa pricep cum o minte de om poate sa nascoceasca asa ceva. Dati click numai si numai daca aveti distonocalm, extraveral sau macar un ceai de tei la indemna.

E mult peste orice putere de imaginatie! Cateva demente care-si zic mamici schimba impresii, pe cel mai firesc ton posibil, despre metodele de maltratare a propriilor copii. Astea, mamici? Cu indulgenta ar putea fi numite, intr-un dosar medical de specialitate, anomalii ale naturii. Oana Dusmanescu, de la care am aflat de tarasenie, le-a zis ce meritau sa primeasca intr-o prima faza. Faza urmatoare e, fara indoiala, Protectia copilului. Grav e ca descreieratele astea nu realizeaza un lucru: „Copiii nu s-au priceput niciodata sa asculte de parintii lor dar nu au dat niciodata gres in a-i imita” (James Baldwin), citat prezent chiar pe siteul Directiei Generale Protectia Copilului, care sper din tot sufletul sa le viziteze cat mai curand posibil.

Anunțuri

, , , ,

Lasă un comentariu

Persecutiile la care a fost supus Ioan Grosan inainte de marea dezvaluire

Cum se stie, “stafful Adevarului a anuntat, prin dl Cartianu” ca nu mai doreste colaborarea scriitorului Ioan Grosan. Cunoastem, de asemenea, raspunul resemnat si demn al domnului Grosan: “Asta e”. Un raspuns dezarmant la care m-am tot gandit zilele astea pentru ca imi suna cunoscut si stiam cu siguranta ca l-am mai auzit, nu cu foarte mult timp in urma, spus tot de Ioan Grosan.

Sunt aproape doi ani de atunci…Eram in bucataria redactiei Ziua, din strada nefasta Constantin Mille. O incapere sordida, in care se refugiau fumatorii si cei care voiau sa vorbeasca nestingheriti la telefon. Pe numele domnului Grosan sosise un plic mare, alb, din partea conducerii. I-am spus la telefon de plic si, simtind/stiind ca e ceva important, m-a rugat sa-l desfac si sa i-l citesc dintr-un loc ferit. A urmat o lectura nefericita care ma intristeaza si acum cand se rostogoleste din trecut.

Am citit, cu voce tare, o hartie prin care cel mai valoros si mai autentic condei al ziarului era informat despre diminuarea drepturilor salariale, pe motive ca nu scrisese pe cat de mult, pe cat de des ar fi dorit, ar fi nadajduit conducerea (recte Mihai Palsu). Conducere care tocmai crescuse salariile unor puberi, proaspat pripasiti prin redactie si vajnici aspiranti la statutul de frecatori de menta pe care il aveau, de altfel, prea multi dintre angajatii platiti cu zeci de milioane fara ca macar sa aiba obligatia sa mazgaleasca o virgula. Conducere care platea patru sau cinci portari, 15 sau poate 17 soferi, cinci secretare, conducerea asta socotise ca un semn scris de Grosan era mai scump decat un semn scris de un oarecare X sau Y, cu degetele pline de basici de la atata copy-paste pe articolele Mediafax sau Rompres. Pentru cei nefamiliarizati cu bucataria unui ziar, treaba e-n felul urmator: editorialelor, textelor de opinie, tabletelor le este alocat, in general, un numar fix de semne (toate componentele unui text – litere, semne de punctuatie si spatiile dintre acestea), numar care in cazul lui Ioan Grosan se redusese si mai mult dupa ultimele modificari in grafica ziarului.

Am ramas cu receptorul in mana asteptand, fireste, sa mi se umple urechile de proteste si injuraturi. Dar in loc de un firesc “baga-l-as in ma-sa”, am auzit “no, asta e”. Ca un oftat. Resemnat si demn. In perioada care a urmat (si pana la inchiderea ziarului) s-a straduit sa respecte standardele de aparitii impuse de conducere. Si nu l-am vazut abatut, si nici n-am simtit vreo unda de lehamite in textele sale, chiar daca ajunsese sa castige mai putin decat un redactor care rostogolea virgula pana, cum, necum, tot intre subiect si predicat o proptea.

Pai cam asa stau lucrurile. Prin viata, prin presa. Ce poti sa-i spui conducerii care uneori isi zice staff?! Ce poti sa-i spui lui Mihai Palsu? Dar lui Cartianu? „Asta e!” Un numar fix de semne: sapte. Nici unul in plus!

Marea dezvaluire

Mediafax: CNSAS a solicitat Curtii de Apel Bucureşti sa constate calitatea de colaborator al fostei Securitati a scriitorului Ioan Grosan, membru al Uniunii Scriitorilor. Primul termen al procesului este 21 februarie. Ioan Groşan ar fi fost recrutat de Securitate în mai 1974, pe cand isi satisfacea stagiul militar. El ar fi primit numele conspirativ de informator „Radu Greceanu” si ar fi semnat un angajament, care nu s-a pastrat însă la dosar.

, , , ,

10 comentarii

Razbunarea postaritei

Initial voiam sa spun ca e doar 1-o pentru ea, ca meciul continua si ca, la o adica, puteam juca si-n prelungiri…Dar nu! Am tras la poarta, mingea s-a dus in balarii iar ea a jucat pe contraatac, a sutat fulgerator si balonul dezumflat al Postei Romane s-a oprit atat in usa de la intrare, cat si in cutia de scrisori. Asadar, manata de un spirit de fair-play fata de nervii mei, ma declar invinsa…. 

Mai pe inteles, iata despre ce e vorba: la aniversarea unui an de alocatie pentru copil *, mi-am luat inima in dinti si am intrebat la ghiseul pe care il vizitez lunar daca nu cumva intra in atributiile factorului postal sa-mi livreze fabuloasa suma la domiciliu. „Oh, ba da. Cum sa nu! Stati sa chem un superior!”. Superiorul a ascultat, a notat cu o dragalasenie magulitoare datele problemei, m-a incurajat, mi-a oblojit moralul cu sfaturi intelepte, enuntate pe un ton aproape matern, susurand „scumpete mica” catre copilul care se chircise de plictiseala in imediata apropiere si cuibarindu-mi in suflet speranta ca poate-poate ma aflu arondata la posta lui „deci se poate”.

Doar ca socoteala si dragalasenia superiorului de la Oficiul Postal nr 5, care se lafaie in caldura si confortul unui birou, nu se potrivesc cu socoteala postaritei de pe teren, care trebuie sa razbeasca prin troiene, sa infrunte asprimea ninsorilor, ploilor si vanturilor, trebuie sa urce opt etaje (cu liftul), sa numere 42 de lei, sa verifice, sa treaca seria si numarul din buletin, sa…etc. Deci, aceeasi postarita care, atunci cand aveam de primit o suma de n ori mai mare, m-a gasit, aceeasi postarita, care vreme de un an de zile mi-a livrat alocatia sub forma unor avize, ieri, 11 ianuarie 2011, desi ma aflam in spatiosul apartament de 70 mp, nu m-a mai gasit si, drept dovada, a facut risipa de avize, lasandu-mi unul in usa, unul pe pres, unul la cutie, asa ca sa ma sature…Si chiar m-a satura! Voi merge, asadar, si in 2011, si in toti anii care au mai ramas pana la majoratul copilului, luna de luna la posta. Asta sa fie necazul!

* Am depus actele ptr alocatie cu o intarziere de opt ani 🙂

, , , , ,

1 comentariu

Adrian Sobaru umbla cu capul spart in tara sufletelor moarte

A vorbit aseara, l-am ascultat, poate l-am inteles, poate doar l-am compatimit, poate am tresarit usor cand domnul Gadea Mihai a promis sa se revolte personal daca vreodata, in Romania, se va inchide vreo institutie de presa (pai sa se revolte retroactiv de trei ori ca numai anul trecut s-au inchis vreo trei ziare). Astazi vom mai trancani poate pe bloguri, intre niste like-uri date la pozele unor prieteni necunoscuti, vom posta doua-trei comentarii la „starile” analistilor carora le suntem, fireste, deosebit de recunoscatori ca ne-au dat „accept” in lista lor de prieteni…

DAR, in tara mall-urilor, carrefour-urilor, hornbach-urilor, patinoarelor, in tara sfintei imbranceli de la moaste si aghiasma, in tara morcovilor olandezi si a usturoiului chinezesc, in tara in care copiii scuipa suzeta pentru a butona i-phonul parintilor (in Biserica Sfantul Nicole Dintr-o Zi, baietelul de doi ani al parintelui paroh Vasile alerga, de Revelion, tinand in manutele lui mici si pufoase „jucaria” primita de la Mos Gerila), LIBERTATEA – cu majuscule – de care vorbeste Adrian Sobaru e doar o notiune abstracta.

Singurele concrete sunt inertia, frica josnica si cramponarea de mult trambitata incertitudine a zilei de maine, care ne obliga sa slujim orice stapan dispus sa ne alimenteze cardurile (si linistea) cu firimiturile ce ii prisosesc. Gasesc dureros de adevarate si actuale vorbele eruditului indianist Sergiu Al-George, arestat in lotul Noica-Pillat, cu privire la „atasamentul nostru feroce, animalic, pentru viata„.  „Cramponarea asta la viata, de caine estropiat, de orb paralitic, de canceros innebunit de suferinte si care tot mai suge vitamine, de tradator care pentru a scapa de moarte si-a vandut neamul intreg si tovarasii toti, o exprima cel mai bine pronumele neutru nereflexiv, in lipsa pe romaneste: on veut vivre sau in nemteste man will leben„. (Jurnalul Fericirii, N. Steinhardt). Acum (ca si atunci) suntem robii propriei noastre existente si tranzactionam fara sa clipim viitorul copiilor nostri.

Adrian Sobaru a priceput ca despre asta-i vorba. Si nu s-a mai cramponat de propria viata. A sarit! A sarit pentru ca nu a mai dorit sa fie partas la aceasta vanzare. Multi vor zice ca e nebun. Nimic iesit din comun. Nimeni nu e profet la el acasa. Afara e frig si s-a lasat ceata. Turbanul de suferinta de pe capul lui Adrian Sobaru nu ne va impiedica sa continuam sa vindem…in tara in care „hotia si minciuna sunt o virtute”.

, , , , , ,

19 comentarii

Serbane, stai cu noi!

A trecut aproape o ora (sau poate mai mult) de cand s-a dat „stirea„. Si inca nu-mi controlez tremurul mainilor si gandurilor. Am gheare in stomac; ace in tample; gust de fiere in gura. Si urasc schiul, si ii detest pe cei care vorbesc continuu, pe la petreceri, pe la mese, despre cat de tare i-a prins schiul, despre cum se schiaza in Austria, Franta, Italia, Bulgaria (mai nou), despre echipamente, partii, samd. Eu nu stiu mai nimic despre treaba asta cu schiatul. Stiu doar ca am intepenit pe scaun in redactie cand am aflat ca a murit Natasha Richardson, in 18 martie 2009, la schi prin Canada pe undeva.

Si mai stiu ca nu avem in fata o noapte, ci o punte intre un vis urat si o dimineata frumoasa. Stiu ce tata mandru si grijuliu esti. Stiu cata caldura si energie emani. Stiu ca atunci cand vii in parc mamicile te privesc pe sub gene. Nu pentru ca esti vedeta. Nu pentru ca esti Huidu de la Cronica sau Kiss FM, ci pentru ca esti acea pasare rara numita „tic” – „tatic in parc”. Da, esti unul din putinii tatici care vin cu placere si de placere in parc. Si iti sunt dragi copiii. Nu doar ai tai, ci toti copiii aia frumosi care-ti cer autografe…

Huidu, Serbane, tatal lui Rares si al lui Mircea, sotul Cristinei, ramai cu ai tai! Vecine, carcotasule, prezentatorule, realizatorule, bloggerule si ce-oi mai fi tu pe viata ta, ramai cu noi!

, , ,

2 comentarii

Adrian Sobaru: „Cineva trebuia s-o facă!”

In tara mamicilor si bebelusilor, un tata disperat a spalat cu sangele sau rusinea lipsei de reactie, necrozarea solidaritatii umane in fata unei masuri atroce: persoanelor cu handicap sever, ireversibil – gradul I, cum e trecut in certificatele medicale eliberate de comisiile de specialitate,  – copii si adulti deopotriva, le-au fost reduse dramatic, incepand cu aceasta luna, o serie de drepturi banesti si asa derizorii raportate la necesitatile si cheltuielile acestor oropsiti. Angajatul TVR, Adrian Sobaru, 42 de ani, are doi copii, unul fiind diagnosticat cu autism.

RODICA CIOBANU, Gandul: „Exasperarea, revolta, neputinţa l-au împins pe angajatul TVR să comită gestul extrem de a încerca să-şi frângă gâtul, aruncându-se în gol, afirmă comentatorii, unii trimiţându-l la psiholog.

Eu cred însă că nu are ce căuta acolo. Tentativa suicidară a lui Adrian Sobaru pare atent chibzuită. Nu şi-a dat foc în Piaţa Victoriei, nu s-a cocoţat pe un stâlp de înaltă tensiune sau pe acoperişul unui bloc (locuri comune pentru protestele radicale individuale), ci a ales amplasamentul de maximă vizibilitate. Doar acolo, în templul politicii, sub ochii liderilor de partide, ai întregului guvern şi ai tuturor televiziunilor, exact când primul ministru îşi începea discursul pe fondul unei moţiuni de cenzură, gestul său avea mai multă relevanţă decât o intoxicare accidentală cu monoxid de carbon. Doar comis acolo ieşea din aria faptului divers şi devenea ştire de primă pagină, doar astfel depăşea sfera individuală, intrând în cea simbolică.

Nu a făcut saltul doar pentru sine, oricât de greu i-ar fi să-şi întreţină familia şi de fără speranţă ar trăi, ci pentru semenii încercaţi de aceleaşi sentimente, pentru toţi aceia care resimt grija zilei de mâine ca pe o insuportabilă formă de opresiune şi, după 20 de ani de la revoluţie, strigă „Libertate!”. Pentru aceştia, cineva trebuia să o facă.

Aş vrea să cred că gestul lui Adrian Sobaru, care va face, fără îndoilă, înconjurul lumii, va răscoli conştiinţele guvernanţilor, ale politicienilor, în general. Dar nu sunt semne în această direcţie. Emil Boc şi ai lui au rămas, după dramă, să se treacă singuri de moţiunea de cenzură. Era linişte, iar femeile de serviciu, chemate urgent, curăţaseră sângele de pe mochetă”.

, ,

7 comentarii

Ecce philosophus Placinta!

“Sunt filosof, nu talhar. Am alte preocupari decat violenta. Am fost olimpic la matematica, iar acum sunt student cu bursa la Facultatea de Filosofie”, a gangurit fiul senatoarei Sorina Placinta in fata magistratilor Curtii de Apel.

Iata asadar incidentul din strada Berzei in viziune placintiana: Andreiutul a fost in legitima aparare. Speriat de multimea inarmata cu pistoale, cutite si rea vointa, bietul copilut a lasat capul pe volan si nu a mai vazut ce s-a intamplat. S-a dat apoi jos din masina si a luat-o la sanatoasa (pentru ca facea pipi rau pe el iar in zona nu se afla nicio troita). Trecatorul Niculae Stan, care sarise in ajutorul Deliei, fosta iubita a sufletelului, sufera de etilism cronic si s-a prabusit din senin in fata masinii. In realitatea, du-te vino-ul executat cu masina asupra domnului Stan, nu a fost decat un masaj profesionist soldat cu indreptarea oaselor persoanei….In momentul de fata singurul care are, intr-adevar, probleme serioase de sanatate este Andreiutul: o mana amortita, dureri abdominale determinate de un usor sevraj etnobotanic, iar terciul din arest i-a terminat ficatul care tanjeste dupa niste placinte moldovenesti cu Amanita muscaria ca la mama acasa.

Rugaciunile murmurate de senatoarea Placinta pe parcursul sedintei de judecata si mataniile anterioare savarsite la Biserica Ateista au fost insa zadarnice. Judecatorii nu au imbratisat viziunea placintiana. Deocamdata!

Sursa foto: libertatea.ro

, , , ,

1 comentariu

Masacrul inocentilor. Boc, un Irod al timpurilor noastre

Nici macar nenascutii nu scapa de masurile aberante ale celei mai rusinoase guvernari din istorie: de la 1 ianuarie 2011, perioada de acordare a indemnizatiei de crestere a copilului va fi redusa la un an. Pe 29 decembrie sunt pomeniti pruncii ucisi din porunca lui Irod. Ii vom pomeni cu siguranta la aceasta data si pe copilasii nevinovati sacrificati de Boc si Basescu, acesti Irozi moderni.

„După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă“. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu“. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul:  „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt“. După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, Şi i-a zis: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului“. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi, venind, a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema” (Matei 2,13-23).

, , , , , , ,

Lasă un comentariu

Vacanta la Roma

De ce se lipise pielea portofelului meu de pielea unei maini necunoscute intr-o statie de metrou din Roma, habar n-am. Stiu doar ca mergeam catre Colosseum, ca ma pregateam sa urc in metroul sosit in statie si ca brusc am inceput sa zbier pe romaneste “Ce faaaaaaaci? Ce faaaaaaaaaaaci?”. Iar mana mai inchisa la culoare decat a mea mi-a inteles perfect zbieretele, mi-a raspuns gutural “aoilio, manca-t-as” si s-a topit in multimea care se revarsa continuu spre si dinspre iesire, lasandu-ma sa-mi rumeg stupoarea cu voce tare: “A vrut sa-mi fure portofelul, a vrut sa-mi fure portofelul, a vrut sa-mi fure portofelul….” Lumea m-a tarat in vagon si din nou mi-a fost neclar de ce femeile care vazusera ce vazusem si eu se agitau si-mi vorbeau intr-o limba care seamana cu a mea, dar nu era a mea si nici nu as fi vrut sa fie. Intr-un tarziu am inteles totusi: se chinuiau sa-mi explice cum trebuie purtata geanta la metrou, geanta care trebuie lipita de caldura corpului si ferita de degetele lungi ale unor maini acoperite, de obicei, de un bronz natural.

Dar iarasi n-am priceput de ce picioarele au refuzat sa ma duca la Colosseum si m-au asezat pe o bordura rece ca si fiorii ce-mi curentau spinarea si ceafa. Am stat asa pe piatra rece, am privit cu ura zidurile Colosseumului aflat la o suta de metri in fata, de parca din cauza lui trecusem prin ce trecusem, am mangaiat iconita triptica din portofel, cartea de identitate, permisul auto, banutul de zece pence gasit pe jos intr-o parcare din Poiana Brasov (moneda mea norocoasa care ma salveaza ori de cate ori nu am 50 de bani sa pun in carucioarele de la Carrefour) si brusc n-am mai vurt sa merg la Colosseum. Ne-am plimbat prin gradinile Forumului roman.…Mare lucru nu-mi mai amintesc…Stiu ca urcam si coboram tot felul de scari dintr-o piatra innegrita de pasi pe care nimeni nu i-a numarat vreodata, ca suisurile si coborasurile acelea ni se intersectau cu hoarde de turisti care isi tropaiau curiozitatile in spatele ghizilor cu voci rasunatoare si gesturi ample, ca ma departam cand auzeam vorbindu-se romaneste, ca in minte mi se derula obsesiv scena de la metrou si ca, in delirul acelea, ii atasam tot felul de finaluri dramatice….

Nu a fost o vacanta in adevaratul sens al cuvantului. Au fost  patru sau poate cinci zile, prin 2005, intr-un octombrie in care cineva umbla la butoane si rasucea termostatul cand pe rece, cand pe cald, cand pe ploaie marunta si deasa, cand pe dimineti incalzite de un soare plictisit, ramas asa din alt anotimp. Zile la capatul carora noptile italiene si-au scurs lentorile prin venele umflate de nerabdarea de a ma intoarce in tara si de a pune capat unui dor mistuitor care innoda de fiecare gand unul si mereu acelasi nume – Alexandra, Alexandra, Alexandra, Alexandra, Alexandra, Alexandra, Alexandra, Alexandra……

Cateva zile si o nunta. O nunta la o bisericuta ortodoxa intr-un colt intunecat al Romei (la propriu si la figurat), la care nici taximetristii nu stiau cum se ajunge, si mai apoi in Piazza Bucuresti, intr-o locatie grandioasa de pe terasa careia orasul parea un splendid covor tesut cu migala din luminite multicolore. Imaginea asta, cu totul cu vanticelul impertinent care mangaia coapsele perfecte si decolteuri ample ale nuntaselor si le amesteca parfumurile scumpe, a intrat definitiv in sertarul cu vederi frumoase.

In rest, doar flashuri, unele clare, altele faramitate sau in curs de: Vaticanul, sub asediul miilor de turisti care se incolonau disciplinati la filtrele de securitate, cugerea involburata a Tibrului pe sub Podul Ingerilor, fatadele vetuste vopsite in culorile linistii si trecerii timpului, ferestrele zambitoare cu obloane deschise, stradute inguste care ofera trecatorului, cu modestie, adevarate surprize arhitectonice, imigranti care vand umbrele negre la cinci euro bucata, masini parcate “bara la bara” sau, mai bine spus, bara-n bara, magazine in care toate modelele de pantofi sunt fara de cusur, personalul scrobit de la hotel, sacoul de catifea neagra si obrazul ca de ceara al lui Catalin Botezatu, decolteul cat marele zid chinezesc al Ralucai Badulescu si subtirimea nefireasca a gleznelor sale  obligate sa sustina importanta unui trup grandios, doua fete superbe de-a stanga si de-a dreapta lui Dan Fischer, bascuta ca o minge dezumflata si buzele tuguiate voluntar ale nevestei lui Mihai Albu, strigatele pitigaiate ale mamei Zina si mandria materna care-i intinerea obrazul cand vorbea despre Catalin Negreanu, fiul domniei sale si fostul meu coleg de la Ziua, zambetul afabil al lui Cristian Chivu si grimasele perifide ale Mariei Marinescu, figura marmoreica a norei lui Dumitru Dragomir si minunata sa rochie rosie, creatie Razvan Ciobanu, umorul lesinator al sefului Ligii si tandretea pe care nu se zgarcea s-o emane catre sotie, superba rochie Escada a Monicai Gabor, viitoarea doamna Columbeanu, primita insa cadou de predecesoarea sa in casa de Izvorani – frumoasa Blanche (Gabriela Botezat). Multe din imagini s-au mai luminat si pe parcursul scrierii acestui text, dar unele au refuzat pur si simplu sa iasa din negura in care le-a aruncat uitarea.

Intrebare: cine cu cine s-a luat? R: Adrian Mutu si Consuelo din Republica Dominicana. I: Ce cautam la nunta aceea unde nu cunosteam pe nimeni sau mai bine spus pe cei mai multi ii stiam doar de la televizor? R: sotul (meu), director la o revista mondena, a primit o invitatie iar cand ne-am dezmeticit, cand numele copilului a inceput sa-mi urle in cap, eram deja cazati la etajul al cincilea al unui hotel ingrijit, la doi pasi de Villa Borghese, cu draperii si huse atat de inflorate ca era imposibil sa rezisti acelei abundente florale mai mult de o ora. Hoinaream pe strazi, cu directie sau fara, incercand sa descoperim un oras aparut inopinat pe harta traseelor noastre turistice. In afara draperiilor imprimate cu atata sadism, am retinut terasa de la ultimul etaj al hotelului, unde isi dadeau intalnire cele mai aprige vanturi ale Romei si unde urcam nu atat pentru a fuma, cat pentru a ghici departarile in care se afla copilul…

Si tot in acest hotel, la receptie, s-a produs, in chiar dimineata plecarii noastre, una dintre cele mai lipsite de noima erori…Ne astepta taxiul in strada. Am predat cheia si taram bagajele in directia iesirii cand vocea ragusita a receptionerului – individ grizonat, buhait si usor mahmur, costumat intr-o redingota ponosita, fortata sa cuprinda un abdomen proeminent – a pus capat murmurului matinal din hol. Ne-a acuzat ca intentionam s-o stergem romaneste, fara sa achitam sejurul. I-am explicat, intr-o engleza pe care o intelegea pe sarite, ca totul fusese platit dinainte. “De cineeee, sir?”, a ranjit el batjocoritor. Au trecut zece, poate cincisprezece sau chiar douazeci de minute de scotocit prin chitante, facturi, convorbiri telefonice, butonari, vociferari, scarpinari repetate in crestetul capului, scena kafkiana sfarsindu-se la fel de haotic precum incepuse: burdihanul receptionerului s-a ivit de dupa una din coloanele din hol, a prins cu degetele deformate de grasime bagajele, le-a zvarlit in taxi dimpreuna cu niste mormaieli interpretate de noi drept scuze si iata-ne, in sfarsit, in drumul spre aeroport, fara sa avem macar habar ca necazul goneste mai repede decat un taxi italian. Asadar, necazul ajunsese binisor inaintea noastra la Fiumicino si savura proptit intr-o rana neputina a doi romani de a intelege de ce doua angajate Alitalia le refuza imbarcarea cu doua ore inainte de decolarea avionului, atata timp cat biroul de check-in era inca deschis. Am fost sfatuiti sa apelam la…..mila (exact asa ni s-a spus) sefului de tura care insa nu se afla in cea mai caritabila zi a vietii lui. Ba mai mult, era chiar nervos si ne-a amenintat ca pune echipele de securitate aeroportuara pe noi daca mai miorlaim pe la usa lui. Ce copil? Ce tara? Ce hotel? Ce receptioner? Ce greseala? Mie nu-mi veniti cu de-astea! Ati pierdut avionul si cu asta basta!

Si iarasi am tarat bagajele. Si umilinta, si neputinta, si urletul interior, si furia… si ne-am tarat asa, impovarati, aproape opt ore. Opt ore care s-au scurs chinuitor de incet, opt ore lungi cat opt eternitati, opt ore in care am simti cum se insinueaza incet, picatura cu picatura, asemeni unei perfuzii cu (s)curgere lenta, aeroporto-fobia.

, , , , , , ,

Lasă un comentariu

Desurubari

O vena i se zbate umflata pe gatul prelung ce se desurubeaza de corpul desirat ca si vorbele pe care, desi le revarsa puhoi peste fumul din tigara mea, desi le simt impingand aerul pe care si fumul din tigara mea il impinge, nu le aud.  

Aud doar numele copilului meu. Si privesc vena ce se zbuciuma in umflatura ei. Si nu aud decat tacerea in care fosneste fumul din tigara mea care impinge aerul impins de vorbele din gatul ei desurubat. Si numele copilului meu.

Si as fi leoaica si mi-as infige coltii in vena de viata care deformeaza grotesc gatul desurubat de corpul care murdareste numele copilului meu. Doar in vis.  

In lumea reala, desi coama netesalata i se balabane in “NU”-uri simetrice, desi vena din gat zvacneste numele copilului meu, ea e deja moarta. Ea doar vorbeste vorbe care nu se aud…..

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: