Galceava neamurilor

Am plantat copacei, trandafiri si vita de vie, am dat foc la gunoaie, ne-am uitat dupa corbii care carau nuci in pliscurile lor croncanitoare si mai pierdeau cate una iar nucile cadeau cu pocnet pe tabla casei si, pana sa priceapa ce li se intampla, se rostogoleau la picioarele noastre. Inamicul rozator a fost trimis pe lumea de dincolo a necuvantatoarelor de cazmaua neiertatoare a lui nea Zmeu, zis si Insecta. Am deschis geamurile larg sa se zvante tencuiala interioara si am auzit ciripit de vrabii nu de afara, ci dinauntru casei. Si-au facut cuiburi prin pod, pe sub acoperis si se uitau la noi prin sticlele ochilor lor iar noi ne uitam la ele prin sticlele ochilor nostri si ne vedeam bine, ca doar la unul din dormitoare, hol si bucatarie au fost “batute podinilii”. “Celelante” sunt inca “verzi”, iar unchiu’ Costel a zis sa mai stam cateva zile sa se usuce, “fir-ar al dracului al lui Costica Boieru care le-a trimis asa”.

Ne ardeau obrajii de soare si de liniste cand am tras masina in poarta la tanti Chita, verisoara de-a mamei. Si tanti Chita avea fes si ilic din lana si mamaliga aproape gata. “Ramaneti la o saramura de pui?”. Am ramas ca se daduse ceasul inapoi cu o ora si timpul nu ne ajunsese inca din urma. Mamaliga a venit inotand intr-o ceata de aburi fierbinti in timp ce puiul vanjos de curte facea pluta in zemuri dulci-acrisoare, piscatoare la limba. Si obrajii mamica-mii ardeau si mai tare caci drumul saramurii fusese pregatit cu un deget de tuica noua de bogdaproste pentru parintii raposati ai verisoarei Chita. Iar lui tanti ii curgeau de sub fes pana in varful nasului paraiase si din gura vorbe despre neamul care desi s-a imputinat, tot rau a ramas. Si rontaiam un capat de os si ascultam cam tot aceleasi noutati de asta primavara cand cele doua verisoare s-au suparat fiecare pe cate una din ultimele matusi ale neamului – tanti Chita pe tusa Mita (89 de ani) iar mama pe tusa Anica (83) – nemaiputand sa tolereze manifestarile subversive ale celor doua colportoare.

Despre tanti s-a spus ca a fost internata la “noua”, la nebuni, desi ea nu avusese decat o pacatoasa de bronsita iar despre mama ca a inselat-o pe mamaie cand a vandut o parte din pamanturile ramase de la tatal ei, nea Costica Dascalu, zis si Parcalab. “De vandut, nu spun ca n-am vandut, dar am vandut dreptul meu de la tata. Ce treaba are hoasca de Anica? Nu i-ar fi rusine! A uitat ca proasta de mine a umblat cu ea prin avocati cand a gonit-o gineri-su din casa!” . “Deh, draga verisoara, neam hapsan ca asta nici ca am vazut! Fereasca Dumnezeu sa intri in gura lor, ca nu te mai spala nici Dunarea!”, zice tanti facandu-si cruce.

Si mania care parea ca se mai domolise e atatata din nou de tanti: “Stiu ce se spune in neam despre mine: cum ca as fi nebuna. Ca n-am barbat si ca d’asta am innebunit. Bine ca sunt ele sanatoase! Dar stii ce se spune despre tine, nu?” “Ce?”, zice mama a carei flacara din obraji se mutase si-n priviri, in timp ce cutele din fruntea raposatului Parcalab, aprigul meu bunic, se adanceau in fruntea ei. “Ca nu se poate intelege nimeni cu tine”. Iar eu care pana atunci doar ascultasem, ma trezesc aproband nu in gand cum as fi vrut, ci cu voce tare: “Asta cam asa e…”. Se uita tanti Chita la mine, se uita si mama cu tot cu incretiturile din fruntea Parcalabului si radem toate ca de o gluma. Dar incretiturile maica-mii sunt parca si mai adanci. “Chita, stii de ce nu se intelege neamul cu mine? Stii ce nu le convine? Ca eu le spun adevarul in fata. Nu stau la dicutii. Bine le facea tata cand le lua la goana si le zicea da’ mai plecati, fa, si voi pe la casele voastre, fir-ati ale dracului de puturoase”. “Foarte bine faci, verisoara, foarte bine faci. Ca si eu am zis gata, pan’ aici, la mine-n batutura nu mai aveti ce cata”.

Se complimenteaza reciproc sub corcodusul batran din mijlocul bataturii: “Chita, te-ai mai ingrasat, sa stii. Eu te inteleg, e pe sistem nervos. Cu atatea suparari….”. “Livia, parca si tu ai mai pus cateva kilograme…”. Mama ridica din umeri. Zambeste, dar obrajii si ochii ii ard in continuare iar cutele Parcalabului stau lipite de frunte ei. Cainele latra si se zbuciuma sa rupa lantul, ele se saruta pe obraji, promit sa continue intifada impotriva matusilor colportoare si isi iau indelung la revedere.

Masina alearga prin satele amortite in linistea amiezii, timpul fuge sa-si prinda orele din urma, soarele merge cu noi si cu timpul, ne incinge partea stanga si noua, si timpului, dar el habar n-are ce face cu lumina lui, nici macar nu stie ca existam, noi si el si timpul nostru si al lui, cum nici cutele Parcalabului nu stiu ca sunt adancite pe fruntea maica-mii, ca au prins glas si ca ma intreaba: “Ce ai vrut sa zici cu ‘asta cam asa e’? Adica de ce nu se intelege nimeni cu mine?”.

Aventuri la supermarket

Aventura nr 1. Mega Image. Intr-o mana avea cosul iar cu cealalta tragea cu disperare de niste frunze de telina incurcate, care refuzau, sfidator, sa se desprinda unele de altele . Mi s-a parut ca are varsta mamei mele…Si, dintr-o data, am avut o viziune cu mama care se chinuie si ea, sarmana, in alte supermarketuri, carand cosuri imposibile, fara sa-i fie cineva alaturi s-o ajute sa descalceasca frunzele refractare ale unei teline. Cu ochii usor umezi, inainte ca viziunea sa ia sfarsit, mi-am afundat mainile, pana la cot, in mormanul incurcat. Am extras trei bucati si i le-am intins victorioasa. A clatinat din cap: „Prea mici!”. „Nici o problema, mai cautam”, mi-am zis. Am pus refuzatele deoparte, pe cosul meu, ca sa nu ne incurce. Am extra una, si-nca una si tot asa pana la fundul laditei. Mie toate mi se pareau la fel, dar ea, ca lovita brusc de Parkinson, scutura incontinuu din cap, nemultumita. In cele din urma, dupa ce privirea i-a cazut pe cosul meu, a avut o revelatie: „AHA! E si normal sa nu gasesc. Pe cele mai mari le-ati luat dumneavoastra!”.  M-am uitat uluita spre cos, neintelegand. Apoi m-au apucat niste nervi…As fi vrut sa-i dau o replica zdrobitoare, acida, plina de inteles si intelepciune, dar toate gandurile, vorbele, ideile inteligente s-au refugiat in cele mai intunecate cotloane ale mintii si mi-a fost imposibil sa le mai gasesc. Drept pentru care mi-am luat cosul, cu tot cu telinele inutile, si am parasit, teatral, perimetrul umilintei. M-am refugiat prin alte raioane incercand sa-mi reglez respiratia si bataile nefiresti ale inimii. Bineinteles, telinele au mers cu mine acasa, reprezentand singura satisfactie a „facerii de bine”.

Aventura nr 2. Nic, filiala Cotroceni. Paranteza: din cauza comertului haotic desfasurat pe doua din laturile sale, a cersetoriei care prospera gratie generozitatii sufletului nobil, milos de Cotroceni, supermarketul e strabatut adesea de tot felul de indivizi cu priviri ratacite, insotiti de plase interminabile, infofoliti in zdrente care emana mirosuri ametitoare ce taie pana si cea mai naprasnica pofta de mancare. Pe cei mai multi ii stiu din vedere. Ca sa-si capete leutii, pastreaza distanta si stau cuminti, umili, asemeni maidanezilor care se prabusesesc, ghiftuiti, la intrarea in supermarket, stiind ca le va veni randul la un moment dat.

Si totusi…Tocmai achitasem cumparaturile. Alexandra era in fata mea, la 20-30 cm. La casa alaturata o matahala de sex feminin din categoria mai sus mentionata achita „o jumatate”. Bolborosea niste aiureli.  Am remarcat cum pupilele Alexandrei incep sa se dilate. Brusc, am auzit si zicea dihania naclaita: „Ce te uiti asa la mine? Poate iti trag una peste ochii aia!”. Ingrozit, copilul s-a refugiat in spatele meu. Cu speranta in suflet ca vorbele nu-i erau totusi adresate, am intrebat-o: „Tie ti-a zis?”. „Da”. Am cantarit rapid situatia: un scandal la fata locului, cu 112, cu politie, cu martori, cu vorbe grele ar fi fost cea mai proasta varianta posibila. Copilul nu ar mai fi uitat niciodata incidentul…Pe cand filosofam eu asa, huiduma a emis cea mai tare replica din istoria Nic-ului: „Racheta nucleara ce esti!”. A mai zis ceva despre OZN-uri, atacuri extraterestre, dar n-am mai fost capabila sa asimilez… M-a lovit un ras isteric, sub privirile contrariate ale copilului care gandea, probabil, „mama e mai nebuna decat nebuna care m-a amenintat cu bataia”. M-a intrebat incontinuu pana la masina: „De ce razi? De ce razi? De ce razi?”. Apoi, enervata: „Tie chiar nu-ti pasa?”. „Ba da, mai mult decat iti imaginezi tu. Femeia e nebuna. Dar a avut o strafulgerare de geniu. Tu, uneori, chiar semeni cu o racheta nucleara”.

Incidentul s-a petrecut la inceputul verii. Alexandra l-a uitat, chiar daca o mai sicanez spunandu-i  „racheta nucleara” atunci cand isi imprastie hainele prin casa, cand pretinde ca uita sa puna jucariile la loc, cand haosul din sertarul cu carti si caiete se prelungeste peste masura.