Sampanie si alte vinuri cu spume

Desi mi-am trait tineretea printre consumatori profesionisti, intr-o redactie in care numarul de semne, cu pauze sau fara, era uneori mai mic decat numarul sticlelor de pe, de sub si de langa birouri, nu am devenit depozitara unor incidente memorabile favorizate de consumul alcool (poate exagerat sau poate pur si simplu evaluat eronat, dintr-un punct de vedere profan si tendentios). Cu o exceptie!

Un pet cu doi litri dintr-o tamaioasa de culoarea uleiului, care fermenta in tacere si uitare, de nu-stiu-cate saptamani, intr-un fund de sertar, a fost oferit celei mai eficiente secretare din istorie, in semn de multumire si gratitudine eterna. Am uitat contextul exact, dar probabil ca scosese din tolba ei vreo veste buna si am vrut sa ma revansez intr-un mod care stiam ca o sa-i faca placere. (Chiar mai mare decat mancarea pe si-o oferea singura, vamuindu-ne cu discretie alimentele depozitate in frigiderul pe care-l pazea cu incrancenarea unui Cerber aflat la portile infernului; se intampla insa sa aiba si puseuri de bulimie si atunci consuma integral continutul pungilor, cum s-a intamplat cu cele doua kilograme de carnati de Plescoi ale redactorului-sef sau cu branza de capra a lui Victor Roncea in greutatea de 1-1,5 kilograme, care a ajuns – toata si dintr-o singura miscare – in geanta ei neagra si incapatoarea ca o pivnita).

A primit petul cu privirea extatica pe care am mai remarcat-o doar la medaliatii cu aur de pe la Jocurile Olimpice. “E musai sa gust. Nu mai am rabdare pana acasa”. Pleoapele ii clipeau agitate in spatele lentilelor iar degetele subtiri ca tepusele desurubau febril un dop care, dupa un scrut, dar nervos fasait, a revarsat o ploaie marunta si deasa in jumatate din hala cu stalpisori rosii, marca Mihaela Schiopu (artist emerit, fara gluma!). A plouat cu tamaioasa peste calculatoare, tastaturi, mouse-uri, mouse-pad-uri, birouri, scaune, pereti, icoane, calendare, posete, serviete si dulapuri. Cand am avut curajul sa ridic privirea din baltoacele de pe linoleum, am avut un soc: secretara noastra intepenise sub tavanul care nu mai era tavan, ci o stalactita imensa din care picurau stropi lipiciosi. Pic-pic pe parul complet ud, pic-pic pe ochelarii care nu mai erau ochelari, ci parbrize fara stergatoare, pic-pic pe camasuta alba, cu guler scrobit, pic-pic pe varfurile pantofilor cu varf si toc ascutit.

Si m-am simtit vinovata, nu pentru ignoranta mea in materie de vinuri, fermentatie, etc, ci ptr ca reusisem sa sar la timp din raza jetului, scapand neatinsa, in timp ce ea statea sub ploaia unui vin al carui gust nici macar nu apucase sa-l simta… O fi crezut macar vreo secunda ca a fost fara intentie? Habar n-am! Am simtit cumva ca si-a luat revansa cand mi-a disparut o cantitate insemnata din primele doua kilograme de capsune cumparate intr-o primavara. A fost o razbunare rezonabila, totusi…

***

La trecerea in 2010, am asistat la un incident oarecum similar in pridvorul Bisericii Sfantul Nicolae (Dintr-o Zi) unde un membru onorabil al parohiei a desfacut, neatent si grabit, dopul unei sampanii al carei jet, odata eliberat, a tasnit in decolteul amplu al unei binecredincioase. Doamna si-a acoperit cu blanurile valoroase care-i atarnau pe umeri decolteul agresat si a parasit valvartej incinta desacralizata prin necuviinta unor asemenea gesturi lipsite de smerenie si evlavie. Cuprins de remuscari si mustrat din priviri si de sotie, enoriasul a lasat in seama altcuiva deschiderea sampaniilor parohiale si a fugit sa se roage la icoane intru iertarea pacatelor celor cu voie sau fara de voie.

In speranta ca vinurile se vor revarsa, peste cateva ore, acolo unde le e locul, inchin in sanatatea celor care citesc acest randuri si le urez numai de bine!

Silicoanele literare ale Mihaelei Radulescu s-au vandut in 50.000 de exemplare

Un clasament realizat de Adevarul arata ca Mihaela Radulescu a ramas si anul acesta unul dintre cei mai vanduti autori de carte. „Raspunsurile” Mihaelei de la Polirom – fosta vedeta de televiziune, fosta sotie de milionar si fosta evreica – au interesat peste 50.000 de romani. Cu alte cuvinte, ea a vandut mult mai bine decat au vandut, impreuna, autori consacrati precum Mircea Cartarescu (20.000 de exemplare), Andrei Plesu  (8.500 de exemplare) si Gabriel Liiceanu (8.000 de exemplare).

Domnul profesor Constantin Stan publica in 2008 un articol genial despre scriitura si gandirea Mihaelei Raduleascu, cuprinse intr-un alt volum care a bulversat lumea literelor – „Despre lucrurile simple”. Am onoarea sa-l ofer spre (re)citire:

Gândire cu silicoane marca Mihaela Radulescu

Vara e cald. Apa e udă. Când vine noaptea, se face întuneric. Iubirea e un lucru mare. Găina vecinului este totdeauna mai grasă. Bârfa e un semn de invidie. Dacă vrei, poţi. Femeia e pe deplin femeie dacă e şi mamă. Suferinţa se tratează prin muncă. Scandalul vinde ziarul. Nu orice blondă e proastă. Intelectualii trebuie să coboare de pe soclu şi să vorbească pe înţelesul mulţimii. Oricine vrea să cunoască dragostea adevărată. Aceste banalităţi, şi încă multe altele, sunt cuprinse în colecţia „Despre lucrurile simple”, prezentată de Mihaela Rădulescu pe podiumul editurii Polirom. Probabil că, în paginile revistei unde-au apărut aceste panseuri, ele păreau de-o profunzime comparabilă cu meditaţiile lui Patapievici sau Liiceanu. Pentru cititoarele publicaţiei, Mihaela Rădulescu era un soi de guru al succesului, al bunului gust şi al gândirii cu premeditare, cum ar zice „caţavencii”. În ochii multora, ea este modelul perfect al femeii de succes. Iar acest succes sigur se bazează pe o reţetă. „Despre lucrurile simple” este un astfel de reţetar. În care sfatul cel mare este „faceţi ca mine”, inducând o idee periculoasă pentru firile sensibile şi grabnic doritoare de a reuşi în viaţă: e de-ajuns să vrei, apoi să îţi propui o ţintă şi să o urmăreşti cu tenacitate, pentru a obţine ceea ce vrei. Mihaela Rădulescu se află într-un moment al vieţii şi al carierei care îi întinde o capcană foarte periculoasă: ea are numai certitudini. Pe care şi le exprimă clar, tranşant, fără nicio clipă de îndoială şi cu un singur argument: „eu”. Cineva mai deştept decât mine spunea însă că numai proştii au certitudini. Nu aş merge până acolo încât să afirm ceva necuviincios despre autoare, dar, cu mâna pe inimă, despre volumul domniei sale pot spune că este o colecţie de prostioare. Da, mi se va reproşa, dar sunt emanate de o vedetă, de un om care are succes, la care se uită milioane de oameni. Nu pentru profunzimea gândirii se uită milioane de oameni duminica la televizor, ci tocmai pentru că ea, acolo, emite, cu şarm, astfel de banalităţi. Drăguţe chiar. Relaxante după masa de duminică. Care dau bine la teve, dar sunt puerile atunci când le scoţi într-un alt public decât cel care te adulează. Uite, ca să dau un mic exemplu de prostioare cu pretenţii: spre a lua ochii şi celor ce-ar cârti vizavi de cultura autoarei, Mihaela Rădulescu pune, la un articolaş, un motto din Rainer Maria Rilke. Atâta doar că-l pune în limba engleză. Cu toată sfiiciunea, îi atrag atenţia că Rainer Maria Rilke nu este femeie, nu a scris în engleză şi că bunul simţ cultural ne povăţuieşte ca atunci când cităm, fie să cităm în original, fie în traducere. A-l cita pe Rilke, pentru cititorul român, în engleză este o preţiozitate ridicolă. Asta-i diferenţa: la „Elle” a mers, la teve ar fi mers, dar într-o carte nu mai merge: te face de râs. Aici stă şi cheia acestui mecanism: cărţile scrise (mă rog, semnate!) de vedete sunt un produs de marketing, încercând să obţină succes prin transfer de notorietate dintr-un domeniu în altul. Ca între oameni care, nu-i aşa, scriu cărţi, mi-aş permite să-i ofer şi eu Mihaelei Rădulescu o reţetă pentru a-şi testa adevăratele posibilităţi eseistice, literare etc. Reţeta se cheamă Fernando Pessoa: scriitorul portughez şi-a semnat fiecare carte cu un alt nume, pentru că voia ca fiecare să fie receptată pentru ea însăşi, nu pentru numele de pe copertă. Dacă proaspăta autoare ar fi trimis articolaşele astea la o revistă, dar cu pseudonim, ar fi primit un răspuns categoric: „deocamdată, nu”. Prietenul meu Gheorghe Iova are o foarte interesantă teorie despre racilele lumii în care am trăit şi continuăm să trăim: teoria înlocuitorului. Cine a apucat vremea comunistă ştie ce voia să însemne „cafea cu înlocuitori”. Pentru ceilalţi, fericiţii, spun că înlocuitorul este ceva care uzurpă drepturile legitime, naturale ale cuiva (fie el fiinţă sau obiect), prin imitaţie sau fals. Kitsch-ul asta este: un înlocuitor de original. Femeile ştiu cel mai bine ce frustrant e să ţi se ofere, să ai ori să porţi un înlocuitor. Mihaela Rădulescu e femeie. Aşadar, Mihaela Rădulescu ar fi trebuit să ştie. Notorietatea îţi dă dreptul şi să spui prostii. Nu prea îţi dă dreptul să le publici pe post de meditaţii despre viaţă, dragoste, moarte, succes. Cu mult respect, îi spun că gândire cu silicoane nu există.

Serbane, stai cu noi!

A trecut aproape o ora (sau poate mai mult) de cand s-a dat „stirea„. Si inca nu-mi controlez tremurul mainilor si gandurilor. Am gheare in stomac; ace in tample; gust de fiere in gura. Si urasc schiul, si ii detest pe cei care vorbesc continuu, pe la petreceri, pe la mese, despre cat de tare i-a prins schiul, despre cum se schiaza in Austria, Franta, Italia, Bulgaria (mai nou), despre echipamente, partii, samd. Eu nu stiu mai nimic despre treaba asta cu schiatul. Stiu doar ca am intepenit pe scaun in redactie cand am aflat ca a murit Natasha Richardson, in 18 martie 2009, la schi prin Canada pe undeva.

Si mai stiu ca nu avem in fata o noapte, ci o punte intre un vis urat si o dimineata frumoasa. Stiu ce tata mandru si grijuliu esti. Stiu cata caldura si energie emani. Stiu ca atunci cand vii in parc mamicile te privesc pe sub gene. Nu pentru ca esti vedeta. Nu pentru ca esti Huidu de la Cronica sau Kiss FM, ci pentru ca esti acea pasare rara numita „tic” – „tatic in parc”. Da, esti unul din putinii tatici care vin cu placere si de placere in parc. Si iti sunt dragi copiii. Nu doar ai tai, ci toti copiii aia frumosi care-ti cer autografe…

Huidu, Serbane, tatal lui Rares si al lui Mircea, sotul Cristinei, ramai cu ai tai! Vecine, carcotasule, prezentatorule, realizatorule, bloggerule si ce-oi mai fi tu pe viata ta, ramai cu noi!

Elegie pentru 2010 (plus bonus)

2010 a fost anul ispasirii. Nu din romanul lui Ian McEwan sau din filmul lui Joe Wright, ci din muzica lui Dario Marianelli. Cine va asculta va intelege cum a fost douamiizecele meu (din pacate nu va pot oferi decat linkurile – muzica e proprietate a Universal Music Group si YouTubul nu ne lasa s-o „furam”; dar, credeti-ma, merita efortul):

http://www.youtube.com/watch?v=aONP8zR8X38&feature=related

BONUS-ul binemeritat de trecatori osteniti si insetati:

http://www.youtube.com/watch?v=WPDejmyqB_E&feature=related

Intr-un cer violet

In oras cerul nu e cer. E tavan. Un tavan de care spanzura un bec. Cand becul cel mare se stinge aprindem alte becuri si lumina lor ni se pare la fel.

In afara orasului cerul nu e cer. E facator de culori. L-am vazut pictand chiar inainte sa-si presare ninsorile. Isi pregatea aluaturile albe in miazanoaptea lui inghetata. Smulgea raze din soare si plumbul din nori. Unea, amesteca, framanta iar plamada sa dospea in nuante vinetii. Apoi soarele se infuria si impungea cenusa cerurilor cu sulite de foc. Cenusa se aprindea si cobora pe pamant in umbre violet. Umbre cu gust de mure. Pe veranada casei si in curte simti uneori in cerul gurii gustul murelor din cer. Acrisoare si reci. Zemuri din pamant si din cer, din soare si noapte; picturi ce se preling pe pamant care le inchide in tainitele lui.

In afara orasului cerul nu e cer. E facator de ganduri. Ganduri care alearga inainte, dar mai ales inapoi. Ganduri pictate cu oameni. Si o parte din aceste picturi s-au scurs in pamant. Dar culorile lor sunt in gandurile noastre….

APEL pentru sprijinirea familiei lui Adrian Sobaru!

Federatia Romana a Jurnalistilor MediaSind si Sindicatul pentru Unitatea Salariatilor TV fac un apel pentru sprijinirea familiei angajatului televiziunii publice, Adrian Sobaru. Persoanele sau institutiile care doresc sa ajute financiar familia Sobaru pot sa doneze sume de bani in contul deschis la: Banca ING Bank nr. RO43INGB0000999900670019, sucursala Titulescu, titular Madalina Sobaru.

Comitetul Executiv al FRJ MediaSind

461

Reprezinta indemnizatia pe care ar fi primit-o “Rain Man” din partea statului daca s-ar fi nascut in Romania. Din fericire pentru el (si pentru omenire), “Rain Man” – pe numele sau adevarat Kim Peek – s-a nascut in Statele Unite unde a fost declarat savant la 15 discipline diferite si a devenit eroul unuia din cele mai celebre filme din toate timpurile. Anul trecut, pe vremea asta, publicam un articol despre tragica sa disparitie. Sa (re)citim impreuna fascinanta poveste a vietii celui supranumit “the living Google”.

Savantul autist care a inspirat „Rain Man”, film distins cu Oscar, iubit de critica si public in egala masura, a plecat intr-o lume mai buna (19 decembrie 2009), in urma unui atac de cord. Fantastica sa biografie, geniul sau, ca si neputinta de a executa operatiuni simple cum ar fi imbracatul sau aprinsul luminii au fascinat o lume intreaga.

Nascut in 1951, in Salt Lake City, Utah, Kim Peek a fost diagnosticat cu retard mental sever, motiv pentru care parintii sai au fost indemnati sa-l interneze definitiv intr-o clinica de specialitate si sa-si vada de viata. Dar sotii Peek au respins categoric o asemenea varianta si au incercat sa-l creasca pe Kim, alaturi de ceilalti doi copii ai lor, intr-un mediu familial normal si sanatos. Trei decenii mai tarziu, cinci universitati diferite il declarau pe Kim „mega-savant”, geniu in adevaratul sens al cuvantului la 15 discipline diferite, de la istorie la literatura, geografie, matematica, sport, muzica, etc. Si culmea! Abilitatile sale sporeau pe masura ce avansa in varsta.

Tatal sau, Fran Peek, isi aminteste ca familia a remarcat extraordinarea capacitate de memorare a lui Kim cand acesta nu implinise inca doi ani. Cand a mai crescut, citea o carte pe ora, reusind s-o memoreze aproape integral. Tehnica sa de lectura era stupefianta: citea pagina din stanga cu ochiul stang iar pagina din dreapta cu dreptul, putand astfel lectura doua pagini concomitent cu o viteza de 8-10 secunde. Se zice ca putea reda din memorie continutul a nu mai putin de 12.000 de carti, ca stia toate conexiunile rutiere ale Americii si putea face legatura intre oricare doua localitati americane cu o acuratete care ar fi umilit GPS-ul. Memoria sa extraordinara – din ce in ce mai buna pe masura ce imbatranea – a atras atentia specialistilor de la NASA care au incercat sa identifice „mecanismul” capacitatilor sale mentale iesite din comun.

Intalnirea cu Dustin Hoffman Dar pe cat de fascinante si dezvoltate erau capacitatile sale intelecutale, pe atat de reduse erau cele motorii. A mers in picioare abia la varsta de patru ani si nu a reusit niciodata sa-si inchida singur nasturii, sa se imbrace sau sa aprinda lumina. Lipsa acestor abilitati a fost pusa pe seama unei afectiuni la nivelul cerebelului, responsabil cu coordonarea activitatilor motorii. Intreaga sa viata a avut nevoie de ingrijire 24 de ore din 24, dupa cum preciza chiar tatal sau, in grija caruia Kim a ramas dupa divortul sotilor Peek, din 1975. Parinte devotat pana in ultima zi de viata a fiului sau, Fran Peek a stiut intotdeauna cum sa incurajeze extraordinarele abilitati ale lui Kim. Genialul savant parea insa un introvertit incurabil. Intalnirea cu Dustin Hoffman i-a schimbat viata. Venit sa se documenteze pentru rolul sau din „Rain Man” (film in care a interpretat magistral personajul inspirat de Kim), Hoffman a descoperit ca barbatul genial (pe atunci in varsta de 37 de ani) isi ferea privirea atunci cand ii vorbea. Celebrul actor l-a sfatuit pe Fran sa nu-si mai tina fiul ascuns. „Domnul Hoffman m-a pus sa-i promit ca il voi imparti cu restul lumii. Si la scurt timp a inceput sa se invete cu oamenii”, a povestit Fran. Succesul avut de „Rain Man” in 1988 si cele patru premii Oscar cu care a fost rasplatita pelicula l-au adus si pe Kim in centrul atentiei. Iar Fran Peek si-a respectat cuvantul dat in fata lui Hoffman. L-a lasat pe Kim sa le vorbeasca oamenilor si sa-si dezvaluie adevarata personalitate. Nenumaratele aparitii publice, dialogul cu admiratorii sai l-au ajutat sa fie mai increzator in el insusi, sa-si depaseasca timiditatea manifestata in fata persoanelor necunoscute si chiar sa dobandeasca un anumit simt al umorului.

Cel care l-a descoperit pe Kim Peek si a adus in atentia opiniei publice incredibila si fascinanta personalitate a acestuia este Barry Morrow, scenarist si producator american. Marrow, care s-a atasat pentru totdeauna de Kim, l-a intalnit in 1984 la Arlingon, Texas, in cadrul unui congres. Abilitatea tanarului de a retine tot ce auzea i-a atras atentia. Patru ani mai tarziu, „Rain Man”, povestea genialului tanar autist Raymond Babbitt, inspirata de Kim Peek, a fost transformata in scenariu de film. Ulterior, Morrow s-a declarat absolut uluit si incantat de trasformarea suferita de genialul savant, odata cu iesirea sa la rampa determinata de succesul filmului. „Ador felul in care a inflorit. Pur si simplu a spulberat mitul potrivit caruia oamenii si mai ales cei cu dizabilitati psihice nu se schimba”, a conchis Morrow. Obiectul favorit al lui Kim era statueta pe care Marrow o primise, gratie scenariului pentru „Rain Man”, la editia Oscarurilor din 1989. Scenaristul i-o facuse cadou iar Kim nu pleca niciodata intr-o calatorie fara ea. Vorbele rostite de Kim cu patru ani in urma rezuma un destin absolut fabulos: „cand m-am nascut, nu mi s-au dat mai mult de 14 ani de viata. Dar iata-ma astazi aici, la 54 de ani. Si celebru pe deasupra!”. Nu a manifestat niciodata inclinatii romantice, nu s-a indragostit si nici casatorit vreodata.

Ziarul ZIUA, 24 decembrie 2009

Colindătorii

de George Coşbuc

Cad fulgii mari încet zburând,
Şi-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând
De mult uitarăm jocul.
De mult şi patul ne-aştepta,
Dar cine să se culce?
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar şi dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă,
Şi boul cum sufla milos
Căldură ca să-i facă,
Drăguţ un miel cum i-au adus
Păstorii de la stână
Şi îngeri albi cântau pe sus
Cu flori de măr în mână.

Şi-auzi! Răsar cântări acum,                     
Frânturi dintr-o colindă,
Şi vin mereu, s-opresc în drum;
S-aud acum în tindă
Noi stăm cu ochii pironiţi
Şi fără de suflare;
Sunt îngerii din cer veniţi
Cu Ler, oi Domnul mare!

Ei cântă nălţător şi rar                                                    
Cântări de biruinţă,
Apoi se-ntorc şi plâng amar
De-a Iudei necredinţă,
De spini, de-ostaşi, şi c-a murit…
Dar s-a deschis mormântul
Şi El acum e-n cer suit
Şi judeca pământul.

Şi până nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam nici unul
Sărac ne-a fost, dar cald şi drag
În casă-ne Crăciunul.
Şi când târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Prin vis vedeam tot flori de măr
Şi-n faşe mic pe Domnul.

Craciun Fericit!

Mucles!

Pana la urma ce stim despre adevaratele motive care l-au impins pe Adrian Sobaru peste marginea balconului? Mai nimic. O inscriptie pe tricou, un strigat aproape neomenesc care ne da inca fiori nu sunt de natura sa ne lumineze asupra gestului sau deja condamnat de “procurorii de caz”, deghizati in aparatori ai vietii si intereselor familiei. Acum, firesc ar fi sa nu mai trancanim si sa asteptam si parerea omului. Daca va dori sa si-o exprime…ca nu-i exclus ca ceea ce nu i-a reusit sarind de la balcon sa-i reuseasca vorbind…

PS Prin presa, pe bloguri s-au itit deja manecutele contabililor de ocazie. Cica, Sobaru ar avea venituri de peste 3000 de lei, deci motivele saltului de la balcon nu sunt de natura materiala, ci psihologica sau psihiatrica sau afectiva (a declamat ca un tradat in dragoste “Pentru tine, Boc”).

Stimati contabili de ocazie, oricata matematica va umbla prin creieri, trebuie sa introduceti in formulele abjecte pe care le manevrati cu atata abilitate un minus mare (mult mai mare decat carnatii si tobele pe care pe veti ingurgita de Craciun) reprezentat de problemele de sanatate ale copilului. Autismul nu e o raceala, nu e o viroza, care trece intr-o zi sau intr-o saptamana. Copilul autist are nevoie de terapie, tratament si de ajutorul permanent al parintilor pentru a se integra, are nevoie ca parintele sa-i fie “mediator” intre universul lui interior si universul exterior.

Pe copiii astia nu i-a aparat nimeni cand l-au fost ciumpavite veniturile. Nu s-a scris pe bloguri, nu le-au fost create conturi pe facebook sau twitter, nu le-au fost organizate marsuri de protest. Mucles. Si daca pe parintii lor ii revolta ceva nu e pierderea unei sute de lei, cum gresit si cinic au interpretat contabilii de ocazie, ci motivatia abjecta ca o parte din banii lor pentru medicamente ii este necesara statului pentru salvarea economiei. Pierderea acelei sute de lei reprezinta, de fapt,  pierderea si ultimei farame de speranta. Cum sa mai crezi in programe de integrare sociala, intr-o viata decenta, intr-un viitor demn pentru acesti copii cu nevoi speciale cand Guvernul are nevoie de amarata lor de suta pentru a iesi din criza?

Adrian Sobaru: „Cineva trebuia s-o facă!”

In tara mamicilor si bebelusilor, un tata disperat a spalat cu sangele sau rusinea lipsei de reactie, necrozarea solidaritatii umane in fata unei masuri atroce: persoanelor cu handicap sever, ireversibil – gradul I, cum e trecut in certificatele medicale eliberate de comisiile de specialitate,  – copii si adulti deopotriva, le-au fost reduse dramatic, incepand cu aceasta luna, o serie de drepturi banesti si asa derizorii raportate la necesitatile si cheltuielile acestor oropsiti. Angajatul TVR, Adrian Sobaru, 42 de ani, are doi copii, unul fiind diagnosticat cu autism.

RODICA CIOBANU, Gandul: „Exasperarea, revolta, neputinţa l-au împins pe angajatul TVR să comită gestul extrem de a încerca să-şi frângă gâtul, aruncându-se în gol, afirmă comentatorii, unii trimiţându-l la psiholog.

Eu cred însă că nu are ce căuta acolo. Tentativa suicidară a lui Adrian Sobaru pare atent chibzuită. Nu şi-a dat foc în Piaţa Victoriei, nu s-a cocoţat pe un stâlp de înaltă tensiune sau pe acoperişul unui bloc (locuri comune pentru protestele radicale individuale), ci a ales amplasamentul de maximă vizibilitate. Doar acolo, în templul politicii, sub ochii liderilor de partide, ai întregului guvern şi ai tuturor televiziunilor, exact când primul ministru îşi începea discursul pe fondul unei moţiuni de cenzură, gestul său avea mai multă relevanţă decât o intoxicare accidentală cu monoxid de carbon. Doar comis acolo ieşea din aria faptului divers şi devenea ştire de primă pagină, doar astfel depăşea sfera individuală, intrând în cea simbolică.

Nu a făcut saltul doar pentru sine, oricât de greu i-ar fi să-şi întreţină familia şi de fără speranţă ar trăi, ci pentru semenii încercaţi de aceleaşi sentimente, pentru toţi aceia care resimt grija zilei de mâine ca pe o insuportabilă formă de opresiune şi, după 20 de ani de la revoluţie, strigă „Libertate!”. Pentru aceştia, cineva trebuia să o facă.

Aş vrea să cred că gestul lui Adrian Sobaru, care va face, fără îndoilă, înconjurul lumii, va răscoli conştiinţele guvernanţilor, ale politicienilor, în general. Dar nu sunt semne în această direcţie. Emil Boc şi ai lui au rămas, după dramă, să se treacă singuri de moţiunea de cenzură. Era linişte, iar femeile de serviciu, chemate urgent, curăţaseră sângele de pe mochetă”.