Adrian Sobaru: „Cineva trebuia s-o facă!”

In tara mamicilor si bebelusilor, un tata disperat a spalat cu sangele sau rusinea lipsei de reactie, necrozarea solidaritatii umane in fata unei masuri atroce: persoanelor cu handicap sever, ireversibil – gradul I, cum e trecut in certificatele medicale eliberate de comisiile de specialitate,  – copii si adulti deopotriva, le-au fost reduse dramatic, incepand cu aceasta luna, o serie de drepturi banesti si asa derizorii raportate la necesitatile si cheltuielile acestor oropsiti. Angajatul TVR, Adrian Sobaru, 42 de ani, are doi copii, unul fiind diagnosticat cu autism.

RODICA CIOBANU, Gandul: „Exasperarea, revolta, neputinţa l-au împins pe angajatul TVR să comită gestul extrem de a încerca să-şi frângă gâtul, aruncându-se în gol, afirmă comentatorii, unii trimiţându-l la psiholog.

Eu cred însă că nu are ce căuta acolo. Tentativa suicidară a lui Adrian Sobaru pare atent chibzuită. Nu şi-a dat foc în Piaţa Victoriei, nu s-a cocoţat pe un stâlp de înaltă tensiune sau pe acoperişul unui bloc (locuri comune pentru protestele radicale individuale), ci a ales amplasamentul de maximă vizibilitate. Doar acolo, în templul politicii, sub ochii liderilor de partide, ai întregului guvern şi ai tuturor televiziunilor, exact când primul ministru îşi începea discursul pe fondul unei moţiuni de cenzură, gestul său avea mai multă relevanţă decât o intoxicare accidentală cu monoxid de carbon. Doar comis acolo ieşea din aria faptului divers şi devenea ştire de primă pagină, doar astfel depăşea sfera individuală, intrând în cea simbolică.

Nu a făcut saltul doar pentru sine, oricât de greu i-ar fi să-şi întreţină familia şi de fără speranţă ar trăi, ci pentru semenii încercaţi de aceleaşi sentimente, pentru toţi aceia care resimt grija zilei de mâine ca pe o insuportabilă formă de opresiune şi, după 20 de ani de la revoluţie, strigă „Libertate!”. Pentru aceştia, cineva trebuia să o facă.

Aş vrea să cred că gestul lui Adrian Sobaru, care va face, fără îndoilă, înconjurul lumii, va răscoli conştiinţele guvernanţilor, ale politicienilor, în general. Dar nu sunt semne în această direcţie. Emil Boc şi ai lui au rămas, după dramă, să se treacă singuri de moţiunea de cenzură. Era linişte, iar femeile de serviciu, chemate urgent, curăţaseră sângele de pe mochetă”.