Arhivă pentru Noiembrie 2011

Un caz de epilepsie

Mi s-a părut că a picat din cer. Mă rog, din cerul metalic al Carrefour Orhideea. În dreptul casei cu numărul trei, unde coada se micșorase brusc după ce o matahală ursuză a lăsat-o pe maică-sa să achite cele 300 de produse din meniul zilnic, grohăind că o așteaptă la taxi.

Îmi savuram extazul de a fi urcat primul produs pe banda plimbăreață, așa că nu m-am dumirit imediat ce e cu insul lungit în poziția înotătorului de craul, cu fața-n jos, ușor întoarsă într-o parte, cu o mână pe lângă corp și cealaltă întinsă în față. Abia când m-a întrebat fetița mea, smucindu-mi mâneca de la geacă – „De ce tremură? De ce tremură? ” – am remarcat că bietul om înota în propriile convulsii. Tremura atât de tare, cu tot cu petiți beurrii și Snickersul început din mână, încât trupul convulsionat părea că înaintează.

N-a apucat rockerița tomnatică de lângă mine să zică a treia oară „e epileptic, e epileptic”, că o armată de specialiști a năvălit asupra nefericitului. Unul i-a strâns degetul mic, altul i-a tras șapca de pe cap și i-a băgat-o în gură ca să prevină pesemne înghițirea limbii, iar un septuagenar cu pălărie și eșarfă a executat o fandare, pentru a-l închina de trei ori. „Zi, domle, și Tatăl Nostru”, l-a impulsionat o doamnă cu batic. Dar exorciștii de hypermarket au personalitatea lor care nu poate fi manipulată după bunul plac al oricărei pupătoare de moaște, așa că implicarea lui s-a isprăvit c-un „Apără Dumnezeule, mântuiește și binecuvântează…” răstit. Pacientul nu dădea însă semne de ameliorare.

Am fi rămas probabil prizonierii acelui patetism candid, dacă n-ar fi fost intervenția a doi domni înalți, dotați cu trenciuri, savoare oarecum mondenă și mai ales cu simț practic. Priveam uluiți grația cu care se sincronizau cei doi (nu cred că mai „lucraseră” vreodată împreună) și aproape că pacientul nu mai pasiona pe nimeni. Unul a apelat serviciul de urgență iar celălalt l-a întrebat pe „epileptic” – cine ar fi crezut că acesta (mai) era conștient???? – de ce suferă. O voce tenebroasă a silabisit: Diiiaaaaabeeeettttt. „Diiiiiaaaabeeeeet…”, am behăit și noi, publicul, loviți de dumerire și ușurare în același timp. Habar n-am de ce ne simțeam așa.

SMURD a ajuns în 6-7 minute, dar am zărit, prin pădurea de picioare de care era înconjurat, că bolnavul își revenise. Ședea în fund și privea buimac în jur.

Un fior de compasiune m-a străbătut și pentru mama matahalei care, din cauza unei agende fără cod de bare, rămăsese să-și ispășească penitența lângă casa de marcat, implorând-o din când în când pe casieriță „domnișoara, vă rog, vă rooooog, haideți mai repede că mă așteaptă copilul la taxi”.

PS Păi, ce voiam, de fapt, să spun e că am fost martor ocular (dar cel mai bine am văzut prin ochii fetiței mele) la un caz de solidaritate, în țara asta pe care nimeni n-o mai vrea de țară.

Anunțuri

, , , , ,

1 comentariu

O mare republicană într-un parc micuț

Mi-a rămas în arhivă una din cele mai grandioase picturi ale acestei toamne. Toate culorile pământului înghesuite într-un părculeț de câțiva metri pătrați, al cărui teritoriu meschin stârnește adesea aversiuni patologice. Nu cred să fi văzut priviri care să se înfrunte cu mai multă ură ca ale oamenilor cu câini și oamenilor fără câini, dar cu copii mici care așază în formițe nisip cu…uroculturi și coproculturi, cum s-ar revolta Silviu Alupei pe la Otv.

Mă rog, în ziua aia, ca printr-o minune, cele două facțiuni erau slab reprezentate. Doar un copil isterizat într-un căruț full option plimbat de colo-colo de o bonă ușor melancolică și o doamnă cu dalmațian și cu oarece notorietate locală. Celebritatea nu are nicio legătură cu bietul animal, simpatic și binecrescut, ci cu straniile apariții ale distinsei în ținute emo, asortate cu coafuri grandioase care gheboșează fragilitatea adolescentină a unui trup emaciat de regimuri disociate și aerobic. Din păcate, în ciuda tinereții vestimentare, tenul agresiv ridat trădează posibilitatea ca distinsa doamnă să-și mănânce pensioara binemeritată de o perioadă bunicică de timp.

În rest, o tihnă care fortifica sistemul imunitar. Doi-trei elevi cu turul căzut se înjurau fără prea mare tragere de inimă, câteva fetițe bretonate butonau cuminți telefonele mobile și se imaginau staruri Disney Chanel (gen Selena Gomez, Zendaya, Bridgit Mendler, Miley Cyrus, etc), în vreme ce bunicii ascunși la umbra ghiozdanelor umflate mai ceva ca valizele de concediu iscodeau zadarnic aleile în speranța apariției izbăvitoare a unui partener de plictis.

În fața mea, ușor mai la dreapta, se răsucea ceafa amplă a domnului C., ale cărei cute devoalau iritarea provocată de neputința de a se conversa cu doamna necunoscută care i se alăturase pe bancă. Priveam cu satisfacție freamătul cutelor, cu gândul la o vară ceva mai îndepărtată când, dintr-o politețe nătângă, combinată cu o doză de masochism, am devenit depozitara celor mai agasante amintiri despre orașul Victoria unde fusese detașat, în urmă cu juma de secol, ca tânăr inginer la proaspăt înființata uzină chimică.

Pe când mă lăsam încălzită de această plăcere dezbrăcată de orice urmă de respect și de-o rază mai viguroasă care-mi gâdila o ureche, văd că mogâldeața cafenie ivită într-un capăt de alee iese vijelios din umbra ultimelor frunze, proptindu-se între mine și ceafa care mai avea atâtea să-mi comunice. Două clipe mai târziu, un Spiderman scorojit, călărind un geamantan școlar de culoarea plumbului, a aterizat zgomotos în imediata mea apropiere. ”Te pupă mama”. Și pieptul amplu al doamnei (pe care o știu nu doar ca bunică responsabilă, ci și ca fostă pianistă, cititoare de romane bune, salariată MApN, proprietareasă de vilă, actualmente posesoare de garsonieră și casă cu aplecătoare pe lângă Mitropolie și mai ales de păreri ferme) a intrat direct în subiect: ”Lumea asta e de-a dreptul tâmpită! Cum să spui că ai încredere în rege? Cum să spui așa ceva?!”. ”Eu cred că, să știți că…” Firește, începutul meu cețos îi sporește elanul: „Cum, domnule, cum? Păi dacă în ultimii cincizeci de ani n-ai trăit nicio zi sub rege, cum poți să zici că ai încredere în el? De unde încrederea asta?” „Știu, de fapt, am citit…” „Hai, lasă-mă cu cititul ăsta, că de citit am citit și eu. Ce io n-am citit?! Altceva nu înțeleg – cum poți să spui că ai încredere în ceva despre care habar n-ai. Păi ați trăit voi sub rege? Păi știți voi cum a fost? Că io știu! S-au îmbogățit pe spinarea nostră, și-au făcut palate, apoi și-au pus coada pe spinare și ne-au lăsat să ne omorâm între noi! Ce ne trebuia nouă rege străin?! Trebuia să rămână Cuza, să ne conducă un român de-al nostru!”. Am capitulat în fața tăvălugului retoric. Într-o scurtă pauză, pe care distinsa și-o acordase pentru dregerea vocii și orânduirea nenumăratelor informații pe care le revărsa asupra-mi, am remarcat cu coada ochiului că venerabila ceafă își relaxase cutele și se apropiase, aproape obscen, de o altă ceafă care încremenise ascultând povestea unui mic oraș de la poalele Făgărașilor.

, , , , , , ,

2 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: