La Manastirea Antim au trait doi Imparati

A fost odata, in vremea in care sfintii batatoreau pamanturile prafoase ale Bucurestilor, a fost (si inca mai este) o curte; o curte veche de sute de ani, dincolo de zidurile careia timpul rataceste posomorat printre blocurile comuniste ce strajuiesc Bulevardul Unirii si fosta mahala a popii lui Ivascu ramasa in urma vremii sale. O curte in care zgomotul devine tacere, nelinistile se cumintesc iar gandurile se supun ascultatoare.

In curtea aceea, sub doua salcii pletoase, m-am ascuns de arsita innebunitoare a unei zile de vara si de mine. Aveam 17-18 ani si orbecaiam intr-un hatis de ezitari, de spaime care cresteau si certitudini care se sfarmau. Si-n haosul acela a aparut – discret, retinut, cu batranetea pornita de veacuri pe urmele lui, dar incapabila sa-l ajunga din urma vreodata – Parintele Adrian. Cu barba ninsa, cu ochii sai inrourati, dar raspandind lumina, m-a cantarit din cap pana-n picioare. M-a chemat apoi, intr-o dimineata cand zorii amortisera in asternuturile arctice ale unei nopti de februarie, intr-un semiintuneric de strana, unde m-a ascultat, fara macar sa clipeasca, ca si cum cine stie ce lucruri nemaipomenite auzea. Lumina diminetii se leaga, in amintirea mea, de o ameteala care facea ca biserica sa se invarta. Parintele a soptit ingrijorat: “Esti foarte palida. Vrei sa iesi putin la aer?”. Am mers pana-n pridvor si am strans in brate, cat am putut de tare, una din coloanele de piatra. Mi-am lipit fruntea infierbantata de piatra inghetata iar lumina care a risipit umbrele noptii m-a surprins asa, imbratisand o bucatica dintr-o biserica mai rece decat fiorii diminetii. Ma simteam rascolita, ravasita, ca si cum cineva imi umblase prin sertare, le curatase si asezase totul intr-o ordine care stinsese vacarmul interior. M-am intors langa parinte si m-am minunat cata lumea era in biserica. Iar eu nici macar n-o vazusem…

Scotocind prin amintiri descopar cat de tare m-a fascinat, ma fascineaza inca, firescul generozitatii, simplitatii parintelui. Era imposibil sa depistezi in fiinta lui, oricat de mult i-ai fi stat prin preajma, cea mai vaga farama de vanitate, de afectare in certitudinea, in darzenia pe care le degaja. Pasii sai apasati lasau in urma dare de lumina. L-am rugat, la un moment dat, sa vina sa ne faca o sfestanie. A venit cu troleibuzul si tot asa a plecat, neclintit in fata propunerii de a urca intr-un taxi. A mancat cu noi la masa iar noi i-am sorbit cu nesat smerenia, totala lipsa de ezitare si de graba. Priveam obsesiv servieta lui neagra, uzata, cu inchizatoare metalica usor ruginita, in care isi transporta, cu mana netremuratoare, Cartea Sfanta si patrafirul. Nu stiu de ce mi se parea o prelungire a fiintei lui si ma inundau valurile unei duiosii fara leac pentru batranul acesta micut de statura si adus de spate, croit dupa tiparul inteleptilor care-si pleaca urechea pentru a asculta, pentru a patrunde labirinturile sufletului omenesc.

Farama asta de om sprijinea, cu taria si neclintirea unei stanci, nevolnicia altora, alina si vindeca fara odihna. A fost dascal, indrumator, parinte, duhovnic, confident al celor care am trecut pe acolo. Mijlocitor discret, prieten devotat, generos al tinerilor cu care era ingaduitor, iertandu-le adesea nepriceperea si repezeala, temperamentul vulcanic si derapajele involuntare. Apropierea, atingerea evlaviei sale raman de-a pururi o amintire cu miros de liniste. Se mai necajea uneori cand oamenii dadeau buzna, cand se ingramadeau si se amestecau abrupt in treburile lor calugaresti, rapindu-le pana si timpul pentru rugaciune. Trecea uneori ingandurat, cu mainile la spate si parca nu vedea pe nimeni. Apoi il zareai din nou aplecat asupra vreunui binecredincios care-si murmura spovedania.

In ultimii opt ani l-am mai vazut doar prin fotografii si in filmulete postate pe internet. A plecat de la Antim pana sa se implineasca anul de la trecerea la cele vesnice a staretului Sofian Boghiu. Abia dupa ce s-a dus la schitul Locurele din Gorj am aflat ca i se mai spune si Fageteanu. ADRIAN FAGETEANU. Astazi mi se pare la fel de darz, de hotarat. Oficial va implini, pe 16 noiembrie, 98 de ani. Dar viata domniei sale nu se masoara in ani, caci in realitatea Parintele Adrian e un patriarh din Vechiul Testament, nemuritor trimis printre oameni de rand, pe care ii sustine cu neprihanita candoare.

Pe preabunul, preainteleptul parinte arhimandrit Sofian Boghiu (foto  sus centru) il jeleste inca amarnic nu doar poporul de credinciosi de la Antim, ci toti cei care i-au cunoscut marinimia, frumusetea, intelepciunea, din alte imprejurari, care au intrat poate ocazional sub impresia de nesters a glasului sau mangaitor, bland, curat, limpede, exact asa cum trebuie sa fie glasul sfintilor. Emana bunatate, smerenie, ravna si multa, multa, nesfarit de multa iubire, preablandul parinte. Si va spun, asa cum ar spune, daca ar fi intrebati, mii de oameni, ca nu l-a chemat Sofian Boghiu, ci Sofian Lumina, Sofian Bunatate, Sofian BucaticadeRai, Sofian Painea lui Dumnezeu. A fost nu iubit, ci adorat efectiv, avea nu frati si surori intru Hristos, ci fanatici pentru el si pentru felul in care raspandea cuvantul lui Hristos, pentru vorbele tulburatoare, unice despre Maica Domnului, Cea Grabnic Ajutatoare („Ea se roaga cu adevarat si rugaciunea Maicii e primita de Fiul sau, caci Fiul sau e Dumnezeu plin de dragoste”, P. Sofian). A fost pictor de biserici, dar cea mai importanta lucrare a sa ramane, fara indoiala, credinta pe care cu atata bucurie a pictat-o in sufletul oamenilor.

“Ce m-a impresionat la Parintele Sofian, inca de la venirea mea la manastirea Antim acum peste 60 de ani, a fost acribia cu care citea pomelnicele credinciosilor. Se identifica aproape cu omul necajit care-I cerea sa se roage pentru el sau pentru cei apropiati. Intampina pe fiecare cu intelegere si dragoste, si-si asuma durerea lui. (…)Uneori mi se parea ca Parintele Sofian era exagerat cand facea milostenie sau cand prelungea timpul spovedaniei pana dupa miezul noptii, daruind tuturor un ajutor, un sfat, o incurajare…L-am pretuit foarte mult, el fiindu-mi duhovnic din anii ’46-’47. M-a primit din nou cu bucurie in obste la Antim dupa ce am fost in puscarie si m-a sfatuit mereu cu intelepciune, temperandu-mi de fiecare data revoltele si firea mea iute” (Ieromonah Adrian Fageteanu in cartea “Un iconar de suflete – Parintele Sofian Boghiu”)

Au fost toate acestea si mult mai mult decat atat, ca uneori cuvintele-s prea putine, neputincioase cand li se cere sa povesteasca despre astfel de iubitori de Dumnezeu!

***

Multe s-au schimbat in decursul timpului…dar cum ar fi posibil sa nu iubesti Antimul cand stii, cand ai vazut aievea ce vizionari, ce profeti si-au avut salasul acolo?! Chiar daca au trecut ani buni de cand acesti mari duhovnici s-au dus de la Antim, dupa cum a oranduit Domnul, amintirea lor e nepieritoare. Locul acela a ramas impregnat de ei, de trecerea lor…

Acolo alerg de fiecare data cand ma apuca dorul acela sfasietor de Hristos. In curtea aceea miroase a trecut, a liniste si a impacare, acolo se produce o desprindere, o rupere a paramelor, o eliberare care ingaduie trairi ce nu mai pot fi negate…Imping cu putere usa masiva, greoaie, din lemn de stejar, atat de frumos sculptata, dupa cum se zice, de chiar mainile ctitorului sau, marele ierarh Antim Ivireanu, si imi urmez calea.

Acolo, in stanga altarului, o gasesc uneori pe mama ingenunchiata, murmurandu-si rugile. Ma lipesc de una din coloanele din naos si astept sa ma cutremure vocile care-l slavesc pe Dumnezeu. Si nu sunt voci de oameni. Sunt serafimi si heruvimi, arhangheli si sfinti care lauda numele Domnului, soptindu-ti iar si iar ca sa pricepi ca “Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne va intra în Impărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei, 7:21).

Iar la plecare, strang din nou in brate una din coloanele din pridvor iar racoarea ei ma binecuvanteaza la fel ca intr-o dimineata de demult. Si parca-i vad aievea pe toti cati slujeau in biserica sau treceau prin curte, cu pas domol sau mai apasat, dupa cum le era si firea: blajinul, smeritul Teofan (acum IPS, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei), grabitul Teodosie (in prezent IPS, Arhiepiscopul Tomisului), protosinghelul Irineu Curtescu (duhovnicul mamei mele, dus si domnia sa prin 2008 la o manastire din Alba) a carui plecare i-a lasat, de asemnea, neconsolati pe multi binecredinciosi, dar si pe mucalitul parinte-calugar Sofian (care mi-a scufundat-o, in cea de-a treia zi a primaverii lui 2002, pe Alexandra in cristelnita pentru ca anul urmator sa fuga de nebunia bucuresteana, sa se mantuiasca la Sihastria; prin 2007, am intrebat de dansul acolo, dar am aflat ca a fost ales staret la o manastire din Vrancea).

Manastirea Antim isi duce insa mai departe destinul sau aflat sub binecuvantarea tuturor sfintilor, dupa cum ii e hramul. Un destin din care au fost parte atat de importanta Parintii Sofian Boghiu si Adrian Fageteanu. Cu perii lor de zapada, cu straiele lor cernite, cu vocea fara umbra de indoiala, cu maini blande, de bunici si de imparati, cei doi mari duhovnici au zdrobit bolovanii impotrivirii si nevolniciei, netezind atatea si atatea carari catre Domnul.

Parinte Sofian, roaga-te pentru noi pacatosii! Parinte Adrian, ne iarta si ne sprijina in continuare…

Anunțuri

, , , ,

  1. #1 by rahoveanu on 24 Octombrie 2010 - 10:05 pm

    ai o religiozitate care pe mine, nevrednicul, mă copleseste. Am impresia ca numai citind ce scrii, pangaresc! Gandurile mele nu sunt chiar asa pline de cele sfinte. Poti crede ca nu m-am impartasit sau spovedit vreodata? Poate pentru ca nu am gasit sfinti ca cei pomeniti de tine mai sus. Cred ca Dumnezeu este peste tot si imi stie gandurile, imi aude rugile, imi iarta pacatele. De ce as avea nevoie de un om care sa mijloceasca relatia mea cu Divinitatea?

  2. #2 by Camelia Tabacu on 25 Octombrie 2010 - 8:02 am

    Nu e religiozitate, sincer. Am mai vorbit noi despre asta si reafirm ca nu e….dar intalnirea cu parintele Adrian a fost, intr-adevar, coplesitoare. Si e fascinant sa descoperi cand ajungi in apropierea unor asemenea monumente de credinta ce spirit cuprinzator au, ca pot fi in egala masura mari duhovnici, oameni ai lui Hristos, ai bisericii, dar si foarte buni matematicieni, fizicieni, istorici, astronomi, ca au o intelegere avansata a lumii in care traiesc si ca poate tocmai din aceasta intelegere izvoraste credinta lor nezdruncinata, priceperea cu care indruma turmele dezorientate…. In ceea ce ma priveste, daca apropierea de Hristos ar fi asemeni unei scari cu nenumarate trepte iar pe treapta cea mai de sus s-ar afla cocotati duhovnici precum parintele Adrian sau Sofian, afla ca eu sunt la faza in care inca mai caut scara si n-o gasesc, fir-ar sa fie!

  3. #3 by rahoveanu on 25 Octombrie 2010 - 8:11 am

    iar eu la faza in care nici nu stiu ca exista acea scara! 😦

  4. #4 by Dulce Deea on 2 Noiembrie 2010 - 2:23 am

    Răscolitor, Camelia. Răscolitor. Mi-ai iluminat noaptea şi ai umplut-o de ceruri cu vorbele acestea.

  5. #5 by Camelia Tabacu on 2 Noiembrie 2010 - 8:05 am

    Doamne ajuta!

  1. Parintele Adrian Fageteanu la 98 de ani! | cameliatabacu's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: