Spaime urbane

Piata e locul in care discernamantul meu dispare, se evapora, se dizolva sfaraind ca o pastila efervescenta intr-un pahar cu apa. Strabat piata de la Academia Militara ca o somnambula, incercand sa reperez motivul exact pentru care alunec printre mormanele de gogonele, gogosari, mere de Voinesti (doar cele cu plasa imi plac), verze albe si rosii, borcane cu ardei iuti, zacuste cu ghebe sau fara, castraveti murati, branzeturi proaspete, afumate si dietetice, sorici, carnati de casa, sunculite, pastramioare, paine de casa cat roata de la masina, miere, dulceturi si turte ecologice, migdale (da, era un domn cu migdale din zona Buzaului), prajituri de casa si munti de cozonci cu nuca. Am uitat complet ca am in buzunar o lista de la care hotarasem (a cata oara?!) sa nu ma abat. Peisajul comestibil e insa prea tulburator. Abundenta ma tulbura ingrozitor si ma ingrozeste efectiv perspectiva disparitiei ei.

Mi-e frica de senzatia de foame. S-a insinuat la nivel celular acum aproape doua decenii. Am o incontrolabila spaima de foame. Nu reusesc niciodata sa patrund sensul lui „strict necesar” cand e vorba de mancare. Pur si simplu nu suport sa vad frigiderul gol. E ca si cum m-as vedea pe mine, brusc, fara fir de par in cap. Nu e lacomie, e angoasa. Nu sunt gurmanda si nici nu lecturez carti de bucate. Cu gatitul am o relatie bazata pe toleranta reciproca, exact ca intr-o casatorie de  convenienta. Imi place abundenta pentru ca ma face sa uit nesiguranta traita candva, cand visele o luau razna si se facea ca avem prajituri in frigider. Pe atunci credeam in vise si deschideam increzatoare matusalemicul Arctic familial. Dar nu gaseam decat un abur inghetat cu miros de mancare de cartofi. Si nelipsitele oua de tara patate de gainat intarit. Nu era inainte de ’89. Era dupa, pe la inceputul anilor ’90…cand foamea vechiului regim era inlocuita cu una democratica, cu miros de blugi prespalati si sahariene. De vreo 15 ani nu mai simt mirosul foamei, dar amintirea ei ma bantuie inca. Dezmatul din frigider e talismanul care tine la distanta Ingerul Foamei, cum genial l-a botezat doamna Herta Muller. Daca nu-l stiti, daca nu v-a trecut prin celule sau prin vise, cititi „Leaganul Respiratiei” si veti cunoaste nu un Inger (sau ingeras cum a fost al meu), ci legiuni intregi. Stiu ca nu te vei intoarce, stiu ca nu te vei intoarce, stiu ca nu te vei intoarce….

, , , ,

  1. #1 by rahoveanu on 16 Octombrie 2010 - 8:37 pm

    Dar, foamea de spirit? Mi-e asa de greu sa o ostoiesc! Ori nu gasesc merinde, ori atunci cand le gãsesc apartin altora! Offf! Am sa mor prin infometare…

  2. #2 by Camelia Tabacu on 17 Octombrie 2010 - 10:53 pm

    Cati dintre noi si de cate ori n-am avut oare astfel de infometari?! Si supravietuim adesea in pofida durerii acute pe care o incercam la un moment dat….Pana una alta sa ne vitaminizam sufleteste cu ce avem la indemana – carti, natura, prieteni apropiati si cum, bine spuneai la tine pe site, sa-l imploram din ce in ce mai des pe Dumnezeu sa-si intoarca fata catre noi….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: