Biserica de sub pamant

E sub pamant, dar nu e in vreo salina si nici in vreo galerie miniera, nu e veche de sute de ani si nici nu e amplasata in vreun peisaj idilic. Dimpotriva e nou-nouta si se ajunge la ea prin mocirlele vascoase precum un sos bechamel ale zonei de vile din cartierul ANL Constantin Brancusi. M-a indemnat mama s-o vad “cat e de frumoasa”, dupa un shopping necesar pe Valea Cascadelor.

Pe dinafara e o constructie neterminata ca multe altele din vecinatate. Daca n-as sti despre ce e vorba, mi-ar fi imposibil sa ghicesc. Dupa ce te lasi in jos cam un etaj, ajungi intr-un subsol cum nu stiu sa mai existe un altul in Capitala. E puternic luminat, curat, spatios si nu are raceala unei cripte scobite in pamant. Abia a trecut o saptamana de la sfintire si deja emana acel miros linistitor de biserica, de locas in care se simte prezenta si lucrarea Sfintei Treimi. Are hramurile Acoperamantul Maicii Domnului si Sfantul Ioan Rusul. Cu tot cu cei doi preoti, corul care-i acompaniaza si doamna de la lumanari, nu sunt mai mult de 30 de persoane in biserica. Dar simti ca e multa ravna. Si simti ca esti binevenit. Sfanta Liturghie e nebalamajita, e infiorator de clara, de raspicata. Oamenii se roaga, se gandesc la ale lor, dar mai trag din cand in cand cu ochiul unul la celalalt. Si preotii se uita la lume iar in privirea lor e ingaduinta, entuziasm si cer senin. Convingerea cu care unul dintre ei citeste din Sfanta Evanghelie dupa Luca despre fiul inviat al vaduvei din Nain, ca si cum ar fi fost martorul ocular al minunii lui Hristos, te umple de caldura, iti primeneste gandurile, iar incrancenarea se mai domoleste.

***

Nu stau pana la sfarsitul slujbei. Stau atat cat imi trebuie. O haita de caini se zbenguie in apropiere iar peste drum e un mic orasel de baraci muncitoresti. Ma uit in jur si ma minunez de constructiile ridicate la doi pasi de Valea Ialomitei, strada pe care am copilarit. Inainte, chiar pe locul pe care am parcat masina, era o frumusete de livada, in care n-am intrat insa niciodata. Dar am vazut-o de nenumarate ori prin crapaturile nesfarsitului zid de piatra care o proteja. Era un loc interzis. Aflasem ca sunt paznici inarmati care trag fara somatie si, cu toate ca eram o gasca de exploratori neinfricati, am fost de acord ca nu merita sa-ti risti viata pentru un mar. Am escaladat noi garduri si mai inalte, dar acela pur si simplu ne dadea fiori. Plus ca, de dincolo de el, se auzeau adesea latraturi fioroase. Priveam asadar prin crapaturi si ne minunam, mai ales primavara, de frumusetea covorului multicolor de lalele care se intindea pe mii de metri patrati, din gard pana la marginea livezii. E o senzatie stranie sa ma aflu pe teritoriul acelei livezi interzise si sa ma plimb nu printre copaci, ci printre niste case patratoase cu etaj. Ma bucur, totusi, ca pe langa vile fara pic de personalitate si fara urma de pom in gradina, s-a ridicat o minunatie de biserica, un frumos inceput de drum catre Dumnezeu, un loc al alinarii si sperantei.

, , , , ,

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: