Fantoma

Ani de zile a ramas ascunsa dupa vitrina din sufragerie, exact langa perete, in coltul umbrit de cutele unei draperii cu flori intunecate. O prezenta discreta, amorezata de intunericul din ascunzisul sau, pe care rareori se incumenta sa-l paraseasca.

Cum am aflat de existenta ei? Mama vorbea despre niste lucruri necurate, facaturi sau cam asa ceva. De fapt, mai mult lumea spunea si mama credea. Gura lumii nu batea insa campii, ci spunea adevaruri, confirmate ulterior de o vrajitoare a carei faima depasise granitele cartierului Militari si ajunsese pana la noi, in Drumul Taberei, la capatul troleului 84. Era potop de lume la ea si se intra doar cu programare. Dar facea de toate – dezlega, lega, descanta, ghicea, aducea mesaje de dincolo sau, dupa caz, le ducea dincolo – si, mai ales, spunea totul de la prima sedinta. Nu te purta pe drumuri. Cica raspunsurile la intrebarile mai dificile le primea de la lampa-vorbitoare, care se deplasa la dreapta pentru “da” si la stanga pentru “nu”.

Nici n-a intrat mama bine ca vrajitoarea a si mirosit problema: “Aveti o planta cataratoare in casa?”  Mama a confirmat. “Asta nu e bine”, s-a incruntat vrajitoarea. “Cum ajungeti, s-o duceti cat mai departe, ca e aducatoarea de ghinion”.

(De dus era mai greu pentru ca planta avea o tulpina lunga de vreo 6-7 metri care urca pe perete, traversa in diagonala tavanul sufrageriei, se intorcea paralel cu diagonala si inconjura de doua ori lustra cu trei brate. Pe unul din acestea spanzura varful maleficei, in plina crestere inca. Nu a avut de ales. A trebuit s-o toace ca pe patrunjel si s-o arunce la ghena. Ani de zile dupa povestea cu planta malefica n-a mai crescut decat muscate.)

Lampa-vorbitoare s-a miscat spre “da” cand a fost intrebata despre facaturi. A fost identificat si autorul: “o blonda, cu ochi deschisi la culoare, care locuieste aproape de voi”. “Nu poate fi decat Davideasca (vecina de palier). Am vazut cu cata ura ma priveste femeia asta”, s-a edificat mama in sinea ei.  Dar mai era ceva! “Aveti o vitrina in sufragerie, nu-i asa?” Mama a facut ochii mari si s-a mirat ca vrajitoarea stia despre vitrina primita cadou de nunta.

“Acolo e!”, a strigat farmazoana. “Ce?”, a strigat si mama. “O sa vezi!”, a strigat din nou farmazoana. “Ce?”, a strigat iarasi mama. I-a facut semn sa taca si i-a strecurat in palma amortita de emotia aflarii cutremuratorului adevar un…ceva infasurat intr-o hartie. “Cand ajungi acasa, sa aprinzi asta impreuna cu cateva boabe de tamaie. Sa ai grija sa ajunga in toate colturile!”.

Usor de zis, mai greu de facut! A stat mama, s-a gandit o zi, dar mai ales o noapte lunga cat un an facut numai din nopti si a ajuns la concluzia ca nu poate sa incepa de una singura lupta cu lucraturile, demonii sau cine stie ce alte aratari necurate care se oplosisera in vitrina. A fost organizat un consiliu de familie in care s-au dezbatut strategii de atac. Varianta propusa de o matusa – de a pune vitrina direct pe foc – a fost respinsa, intrucat in ea se aflau expuse insemnele familiei: un serviciu de cafea din portelan Made in China, unul de ceai din aceeasi zona geografica, un set de pahare din cristal cu carafa si cateva bibelouri. Pentru a atenua raceala sticlariei, fusesera adaugate cateva milieuri apretate, un semn de carte multicolor, franjurat la capete si o pisicuta zambitoare cu mustati de sarma pe care le manufacturasem la gradinita pentru un 8 Martie. Era protejata de doua geamuri aproape imposibil de urnit din loc, prin care privitul era admis numai pastrand distanta regulamentara. Unul din ele fusese ciobit in toiul unei dispute familiale iar mama nu obosea sa ne mustruluiasca ori de cate ori descoperea, cu precizia unui criminalist, chiar si cele mai vagi urme de degete prin apropiere.

Matusa a tacut deci iar armata de neamuri feminine a concluzionat: “Trebuie sa faci ce te-a invatat vrajitoarea”. A ciopartit, asadar, floarea malefica si s-a apucat de tamaiat, flancata de mamaie si una din verisoarele mai curajoase.

Grauncioarele de tamaie si ceva-ul de la vrajitoare au fost aprinse intr-un linguroi din aluminiu. Tamaiasera trei colturi, cel cu vitrina fiind lasat la urma. S-au apropiat tiptil, una langa alta, cu linguroiul tinut in fata ca pe un revolver, gata sa traga, in legitima aparare, cu grauncioare de tamaie sfaraitoare, daca elementele raului deveneau agresive sau opuneau rezistenta la exorcizare. Dar n-au mai avut timp de reactie pentru ca un zgomot asurzitor – “o bubuitura ingrozitoare de am crezut ca vitrina s-a facut praf cu tot ce era in ea” (din povestirile ulterioare) –  le-a pus pe toate pe fuga.

Nu am fost de fata la intamplarile de mai sus, dar le-am auzit de nenumarate ori, fie in inima noptilor in care ele stateau de vorba pana le apuca un cascat zgomotos si le curgeau lacrimi de somn, fie pe la crapaturile dintre noapte si zi, cand credeau ca dorm somnul dulce al diminetilor mele de copil. Magnetofonul din mintea mea functiona insa pe pilot automat si intregistra fidel toate detaliile acelui incident aproape neverosimil.

Bubuitura a fost interpretata in fel si chip. In ce ma priveste am considerat oportuna o consfatuire secreta, in hatisul verde din spatele blocului, cu amicele mele de la scara C. Pana sa fim chemate la masa de seara, de glasurile haulitoare ale mamelor revarsate peste balustrada verde a balcoanelor verzi, aveam palmele transpirate de spaima scursa din povestile depanate la umbra unor tufe indiferente, incapabile sa priceapa ce e in sufletul unor fetite crescute cu cheia de gat.

Aveam piciorele amortite de la atata stat pe vine, in timp ce prin minti ne umblau in voie fantome batause, necurati care chinuiau adolescente firave, morti care nu murisera de tot, babe hidoase, fara urma de dinte in gura si gauri viermanoase in loc de ochi, care alergau cu sprinteneala unor fecioare dupa trecatorii ajunsi intr-o raspantie in miez de noapte, voci care se auzeau, desi nu se zarea nimeni pe aproape.

In noaptea care a urmat am fost mai treaza decat in toate zilele. In zori stiam deja ca o fantoma se aciuase in vitrina ramasa intacta, in ciuda teribilei bubuituri care i-a cutremurat portelanurile, milieurile si geamurile groase cat degetul unui copil. Dar pentru mine n-a mai fost niciodata aceeasi. Cestile chinezesti ale maica-mii pareau coltii unei creaturi fioroase, pisicuta cu mustati de sarma, ochiul care imi spiona toate miscarile, semnul de carte, nasul care adulmeca trecerile mele prin preajma, milieurile crosetate cu atata migala, segmente din corpul ei flamand. Erau zile in care incuiam cu cheia usa de la sufragerie, tresarind la cel mai mic zgomot, si zile in care intepeneam minute in sir in fata vitrinei, intr-o atitudine sfidatoare.

Dar acum de ce sa n-o spun pe aia dreapta? Da, admit ca, in realitate, fantoma nu m-a deranjat, nu m-a necajit in niciunfel. Desi ar fi putut. Desi avea uneori motive s-o faca. Vitejia pe care voiam s-o exprim in fata prietenelor de la scara C ma obliga sa scotocesc agresiv prin vitrina, sa ma schimonosesc in fel si chip, sa-i lansez provocari, s-o amenint cu batatorul de covoare, etc. Dar nu se arata. Ramanea tacuta in coltul intunecat din spatele vitrinei (ajunsesem la concluzia ca acolo se ascundea pe timpul zilei).

O singura data s-a mai incumetat sa iasa, ispitita probabil de frumusetea unei tinere cu parul revarsat pe pernele imbatosate de apret. O verisoara de-a maica-mii ramasa peste noapte pe canapeaua din sufragerie. Statea cu ochii inchisi, dar nu dormea. A simtit cum degete racoroase si usoare ca un vant de primavara ii rasfira parul bogat, o dezmiarda pe crestet si ofteaza prelung. S-a temut sa deschida ochii si a ramas asa, cu ei inchisi, murmurand rugaciuni ajutatoare si abia reusind sa-si inchine cerul gurii cu limba amortita de frica. Dimineata s-a cercetat in oglinda sa vada daca nu cumva i s-a strambat gura, cum se intampla cateodata in astfel de situatii. Si cu gura ei nestrambata ne-a povestit apoi totul de-a fir a par.

Ani in sir, la fiecare tamaiat, am asteptat o noua bubuitura. Dar in afara bubuiturilor inimii mele care se zbatea sa sparga pieptul, altele n-am auzit. Auzeam insa pasi, dar mereu indepartati, tot mai indepartati.

Nu stiu incotro s-au dus acei pasi dupa ce vitrina si bibelourile demodate au fost aruncate iar draperiile cu flori inchise la culoare, sfasiate si transformate in carpe de sters linoleumul. Coltul, altadata intunecat, tine acum, intre catetele sale luminoase, un fotoliu in care am intotdeauna grija sa nu ma asez. Am plecat de 12 ani de acolo si ma gandesc rar la fantoma din/de dupa vitrina.

Si nu mi-e dor de copilaria mea. Stiu ca fantoma e inca acolo, in vitrina sau dupa…

, , , , , , , , ,

  1. #1 by Cenusareasa on 20 Noiembrie 2010 - 1:15 pm

    Sunt sigura ca exista astfel de fenomene in fiecare incapere unde stam, unele isi fac simtita prezenta, unele nu. Cred ca esential este sa iti traiesti viata intr-un mod cat se poate de normal, deoarece daca iti este scris sa ti se intample un anumit lucru, ti se intampla negresit🙂

  2. #2 by Camelia Tabacu on 20 Noiembrie 2010 - 5:49 pm

    Alexandra, eu nu mai stiu exact ce-a fost si daca a fost, intr-adevar, ceva. Povestea asta incearca sa surprinda mai degraba ce mi s-a spus ca ar fi sau ce mi-am imaginat eu, la vremea aia, ca ar fi putut sa fie….Ce pot sa sustin cu mana pe inima e ca, desi am stat la panda nopti in sir, nu am suprins nimic. Dar am trait cu o spaima teribila si, acum, simt ca asta a fost mai rea decat toate fantomele din lume…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: