Poveste din Baragan (integral)

Am trait candva in mijlocul unor oameni care se miscau intr-o libertate totala sau cel putin asa credeau ei. Pamantul pe care calcau le dadea tot ce aveau nevoie iar ei primeau cu modestie, fara sa se lacomeasca. Acum cand prezentul pare atat de incert, de cenusiu, ma intorc adesea in timp, la acel sat prafuit din Baragan, la acei oameni nadusiti care mi-au luminat copilaria si la vremea in care, mai mult decat orice pe lume, ma fascina o padure.

O zaream dupa ce urcam suvita nisipoasa a unui deal diform, crescut din tarana aspra a Baraganului pentru a separa, inutil, doua taramuri identice, stapanite de acelasi vanturi uscate mirosind uneori a scoarta de copac, alteori aducand cu ele un iz de balegar sau de sudori umane amestecate cu parfum de lucerna. Era exact in locul in care cerul cobora pe pamant. O linie aproape neagra, dincolo de toate culturile acelea trasate cu rigla, petice galben-verzui amorezate de soare, vesnic insetate, unduiandu-se uniform la cea mai mica pala de vant.

Eram deja pe drum cand noaptea incepea sa se decoloreze iar cocosii sa organizeze forfota muiereasca din ograda. Nici mustele acelea bulimice, care se desfatau fara masura cu zemuri descompuse de canicula, nu aveau suficienta forta sa-si indrepte aripile intepenite de aerul tare al zorilor de zi.

Bunicii

Mamaie simtea timpul prin camasa ei de finet alb. Se trezea intotdeauna prima, mereu la aceeasi ora, cand tacerile strabatute de vise se subtiau iar noptea isi topea subtil miresmele in racoarea diminetii, sub luminite celeste palpaitoare venite de la mii si mii de ani distanta care se stingeau una cate una.

O auzeam prin somnul dulce al acelor dimineti de vara usor parfumate, cand basmele noptii ieseau prin peretii odaii, cum dadea zor sa le rostuiasca pe toate prin batatura inca amortita, cu reflexe de culoarea antracitului. Sunetul infundat al pasilor ei prefacea in viata lumea aceea impietrita care incepea sa se infiripe zgomotos, sa cante, sa-si uite visele abia intrerupte, sa se tanguiasca, sa suspine tot mai adanc in asteptarea ploii binecuvantate de graunte care se le astampere clonturile hulpave. Le vorbea orataniilor pe limba lor, deplangandu-le adesea destinul tragic, curmat abrupt de lama unui cutit sau taisul unei toporisti manuite razboinic de cate un baietandru aprig care se incurca in cuvinte si se inrosea pana in varful urechilor cand ii cercetam cu nerusinare copilareasca umbra mustatii abia mijite.

Ne intelegeam din priviri. Paseam in varful picioarelor sa nu-l trezim pe “ala batran”, nabadaiosul cantaret la strana de care radeau mucosii, strigand in urma lui “parcalab, parcalab”, cand venea impleticindu-se pe islaz. Ii injura de mama, de neamul lor de spurcati, ii gonea cu pietre sau alerga dupa ei iar lor le scaparau picioarele desculte prin iarba usor palita, plina de baligi. Si cand dormea parea ursuz, neinteles, cautand parca pricini si vinovati. Sforaia nervos, adanc, insa nu era chip sa-l pacalesti. Ne simtea miscarea si mormaia prin somn: “Iar plecati, fa? Fi-v-ar padurea a dracului!”. Respiratia sa avea vesnic iz de bautura iar ochii micuti, vicleni, nemultumiti i se luminau doar cand ne canta pe prispa despre Dumnezeu si Maica Precista. Atunci ea radea cu gura pana la urechi, atatandu-i mania “Are voce frumoasa tac-tu-mare, dar sufletul negru ca taciunele” iar el o izgonea cu “Mai taci dracului, fa!” si ridica amenintator in aer un gumar prafuit “Can’ ti-oi trage una…”. “Te vede Dumnezeu, Costica. Nu stiu cum de te mai rabda bietu’ popa Mielu. I-ai mancat zilele. Mie mi-ai mancat viata, sufletul mi l-ai mancat”. Ofta suierator apoi radea din nou. “Deh, te pui cu nebunu’!”

Fina Vasilica

Pe cararuia pietruita spre poarta astepta, rezemata de parmalac, sapa trecuta cu o seara in urma pe piatra unui polizor. Alaturi spanzura o traista cu toate bunatatile proaspete ale gustarilor ce aveau sa ne adune puterile langa un luminis iscodit de soare, unde nu te vedeai din iarba iar fluturii pareau picturi suprarealiste.

Isi fereca imparatia cu o bucata de sarma in timp ce dezmierda, peste uluca, muscatele, carciumaresele, daliile sau craitele abia inflorite, care tremurau de dragoste pentru ea, trimitandu-si parfumurile inecacioase pe urmele ei ca s-o aduca inapoi. Dar nu era vreme, pentru ca trebuia sa fim in varful dealului odata cu soarele. Le gonea indarat acasa, dimpreuna cu o catelusa schioapa, scapata din lant si iesita pe sub gard, care ne insotea cu priviri rugatoare. Abia la drum vorbeam. Ii povesteam farame din visele de noapte iar ea le talmacea si le arunca in viitor.

Ne opream langa gard la Fina Vasilica (vezi foto jos, mai 2010) in locul unde drumul incepea sa urce domol. “Finaaaa, hai finaaaaa”, strigam din poarta iar cainii se porneau sa latre. Atunci mi se zbarlea parul pe maini, dar fina, mai cracanata decat mamaie, iesea val vartej, cu basmaua nelegata, cu hainele in dezordine, dand gura la caini sau apucand de pe jos cate un ciot, cate un bulgare de tarana si aruncand dupa potai care fugeau cu cozile-ntre picioare. “Ce facusi, bre, iar ai luat-o si pe nasica asta mica dupa matale? La ce n-ai ramas acasa sa dormi pana mai tarziu si sa iesi cu copchii la sosea? Ce va mai place sa va tineti dupa fustele lu alde ma-ta mare…”. Fina vorbea doar ca sa se afle in treaba. Nu ma intimida niciodata. O priveam in ochi, taxandu-i rautatile cu superioritate de nasa “Poate te spun lu’ mama”. “Ce boalii, nasica, nu stii de gluma?!”. Mamaie radea, ma mangaia bland pe crestet cu mainile ei boante care miroaseau a boabe de porumb si a malai. Iar ochii ei aveau atunci culoarea padurii.

Pe drum

Soarele incepea sa prinda culoare si se cocota in varful dealului. Culmea era la vremea aceea napadita de imortele, avand, din departare, reflexe violet. Ieseam din umbra cenusie a suvitei gafaind, iar soarele ne intampina cu luminitele sala odihnite care ne incalzeau partea stanga. Priveam in zare cu mana la frunte. Abia atunci o vedeam pentru prima oara. Era drept in fata noastra, dincolo de cativa araci de vie si niste tufe napadite de imaculata volbura, careia oamenii ii zic rochita randunicii.

Mamaie si Fina Vasilica, cu sapele sprijinite pe umar, calcau apasat, cu pasi perfect sincronizati. Vorbeau despre semne care le aratau in vise ce o sa fie, despre vestile primite din lumea de dincolo cand se apropia vreun parastas, vreo sarbatoare cu cruce rosie, stateau la sfat cu Maica Precista, cu sfintii care le indrumau cum sa faca, sa iasa din situatii complicate, cum sa se fereasca de boli, de invidii, cum sa-si domoleasca barbatii, sa ajute norocul copiilor. Faceau planuri, strategii, calculau, masurau, numarau zilele, lunile, anii trecuti si viitori. Cu ele nu-mi era niciodata frica. Mamaie stia sa alunge deochiul, gandurile rele trimise de minti dusmanoase, frecandu-ti incheietura mainii si murmurand descantece care-ti racoreau sufletul si mintea. Uneori scotea cu grauncioare de tamaie, care sfaraiau pe fundul unui vas de pamant, duhurile necurate cuibarite pe dupa sobe, prin dulapurile mirosind a naftalina, prin cotloane intunecate. Le alerga pana-n fundul gradinii, unde, sleite de puteri, se strecurau pe sub gard la locul de casa al tusii Didina. Cand venea la prasit, tusa le palea cate o sapa in moalele capului si le ingropa la radacina unui prun uscat. Dar cel mai bine stia mamaie sa citeasca viitorul in 41 de bobi la lasarea intunericului. Le descanta iar boabele de porumb se asezau cuminti cate una, trei sau patru si marturiseau totul iar ea intelegea atunci cum sa faca sa mai pacaleasca necazul.

Pe cand ele vorbeau neintrerupt, eu ramaneam in urma sa mai cercetez cate o floare rasarita in mijlocul drumului, o gaura de harciog sau cate o radasca rasturnata cu burta in sus care pedala isteric din picioare. O intorceam cu varful unui pai iar ea isi vedea grabita de treburi. Atunci ma minunam singura de povestile pe care mi le spuneam tot eu. Cand mamaie incepea sa se micsoreze iar vocea sa i se auda din ce in ce mai stins, mi se facea frica de lanurile care incepeau sa fosneasca, sa murmure, sa cante si planga in acelasi timp. Uneori pareau mai vii decat multi dintre taranii aceia cu ochi stinsi, cu buze arse, vinetii, cu minti tulburate de rachie ieftine, care impingeau bolovani mitologici pe dealul mic de la marginea satului, dar bolovanii se pravaleau din nou in vale. Si alergam sa le ajung din urma, le strigam sa ma astepte iar ele executau jumatate de pirueta cu sapele lor cu tot si ma asteptau. Mamaie radea. Ochii ei aveau culoarea frunzelor de stejar iar Fina Vasilica se uita la noi cu gura cascata.

Nea Pitpalacu ne ajungea uneori pe la jumatatea drumului. Ne urcam in caruta iar pe mine ma aseza langa el, pe capra. Imi dadea haturile si ma lasa sa-i man roibul. De acolo vedeam mai bine padurea si insulitele de maci cu capsoarele lor insangerate plutind la suprafata intinderilor nesfarsite de verde din ce in ce mai copt. Ultimii doi-trei kilometri zburam din hartop in hartop pe langa culturile acelea valurite de vant. Cunoasteam toti ciulinii, toti maracinii de pe marginea drumului, toate palcurile de musetel salbatic, de buruieni, urmele adanci lasate de carute sau tractoare iar drumul il stiam cu ochii inchisi.

Raiul verde

Si emotia crestea in mine odata cu padurea care se apropia de noi, isi modifica treptat dimensiunea umbrelor intunecate, isi sporea intensitatea aromelor vegetale, ametitoare. Intram in ea cu aceeasi supusa mirare, tinandu-mi respiratia si cercetandu-i desisurile, masurandu-i cararile, ascultand infiorata feluritele-i glasuri. Treceam printr-un sir lung de coacazi aliniati chiar pe marginea drumului. Aici soarele ne pierdea urma, regasindu-ne doar daca ieseam din umbra deasa a stejarilor si artarilor, prin luminisuri sau la marginea padurii unde cresteau in voie macesi, paducei, corcodusi, meri padureti, ciresi salbatici, o iarba cu fir gros, lung care-ti intra pe sub fuste si iti gadila pulpele.

Uneori plantau puieti sau ii curatau de buruieni intr-o pepiniera luminoasa, imprejmuita cu un gard din nuiele lungi si subtiri, langa un canton paraginit bun doar ca adapost pentru ploaie. Nu-mi placea sa sap la puieti. Ii asteptam la capat de rand, unde dadeam cu bolovani dupa gusteri la fel de verzi ca frunza de urzica, urmaream cate o libelula interminabila sau alergam dupa fluturi mari stropiti cu toate culorile pamantului pe care reuseam adesea sa-i prind de aripi cand amorteau imbatati de parfumul dulce al florilor de inceput de iulie. Ma murdaream de prafurile lor colorate si ii eliberam intr-un tarziu impresionata de zbaterile neputincioase.

Alteori aveau norma la macese, coacaze negre, fructe de paducel sau gherghine, cum le spuneau ei. Atunci imi placea sa ma amestec in treburile lor. Culegeam mai ales gherghine carnoase, dulcege, sau coacaze cu gust acrisor, usor amarui, de ti se strangeau falcile si incepeai sa te balbai. Daca ma plictiseam, ma jucam prin preajma lor, neavand curaj sa ma afund de una singura in desisul pe care-l populam cu tot felul de fiinte imaginare. Acolo crengile uscate se frangeau, iti paraiau sub talpi ca niste oase rupte iar de sub frunzele putrezite tasneau speriate tot felul de ganganii cu antene nefiresc de lungi. Auzisem ca erau si porci mistreti, ca mai ales scroafele cu purcei atacau daca te nimereai prea aproape. Le vazusem parca mai demult niste urme vagi lasate in pamantul inmuiat de ploaie, dar salbaticiunile simteau omul de departe, ferindu-se cat puteau din calea lui. Se mai intampla sa iasa pe carare un iepure sau cate un pui de caprioara, dar se topeau atat de repede in umbra padurii ca pareau mai degraba fantasme. 

Pe la praz, cand soarele clocotea pe cer iar lor le siroia sudoarea pe la tample, ne asezam pe iarba, la racoarea stejarilor ale caror varfuri impungeau norii. Pitpalacu, care imi zicea “nepoata”, prepara rapid, intr-un castron de tabla, o salata de rosii cu ceapa dupa o reteta nascocita in mintea lui pe cand plivea la porumb in lunca (asa se chema campia din nordul comunei Axintele, dinspre raul Ialomita). O asezona cu ardei iute maruntit cu lama unui briceag, chemandu-ma sa inmoi in zeama aceea picanta coaja crocanta a painii rumenite in cuptor de pamant. Mamaie scotea dintr-o traista de fas negru branza impachetata intr-o bucata de ziar, o clatea cu apa si mancam pana mi se oprea respiratia. Simt parca si acum gustul acelor rosii carnoase, culese pe dibuite la lumina inselatoare a lunii, dar mai ales intepaturile ardeiului iute care ma lasau fara glas. Mamaie avea mereu la ea dropsuri invelite in hartie, biscuiti sau cate o “iogenie”, trufandale capatate de “ala batran” pe la pomenile pe unde acompania cantarile “lu’  alde popa Mielu” , nasul lor de cununie.

Padurarul

In arsita acelor veri cand secau fantanile, pamantul isi crapa buzele sa soarba lacrima norilor uscati precum un burete nefolosit, cand mustele se imperecheau frenetic pe o coaja intarita de paine, ma ascundeam in racoarea padurii, ii inhalam miresmele neprihanite, curate ca lumina diminetii.

Nea Stan, padurarul, trecea din cand in cand pe acolo saltand pe capra saretei lui verzi. Copacii aceia falnici amuteau parca de placere cand ecoul vocii sale puternice, vesnic ragusita, se raspandea in toate directiile, leganandu-le frunza la fel de verde ca palaria sa.

Avea o pusca subtirica, lucioasa, pe care isi sprijirea degetele pufoase, fine ca de intelectual, aflate intr-un straniu contrast cu fata sa tuciurie, tabacita de vanturi aspre. Nu ma puteam stapani sa nu-i cercetez mustata minuscula, mereu tunsa, ferchezuita, dar mai ales abdomenul urias pe care cingatoarea sa de padurar il cuprindea abia pe la ultima gaura.

Pufaia cu miscari domoale din tigari fara filtru si emana o eleganta, un sarm putin nepotrivite cu pustietatea nesfarsita pe care o pastorea, cu taranii aceia cam nepriceputi pe care se vedea nevoit sa-i invete rosturile padurii ca pe niste copii. Dar reusea cumva sa vorbeasca pe limba lor, pe sleau, fara ocolisuri, ii domina, ii organiza ca un autentic sef de trib. Mai ales femeile aveau o simpatie nedisimulata pentru el. Ma minunam ca Fina Vasilica, femeie maritata cu patru copii, staruia pe langa el in speranta ca i-ar putea inlesni o intalnire cu un “amorez” care sa-i mai astampere fierbintelile ce ii torturau mintile in zilele alea de foc. Pe barbatul ei il stiam mai mult din vedere. Fina avea numai cuvinte de ocara la adresa lui. Imbatranit inainte vreme, cu obraji pamantii, cocosat si uscativ, cu abdomenul scobit, parea o umbra cu privirea plecata din lumea celor vii. Mamaie ii facea cu disperare semne sa-si tina gura, dar Fina turuia mai departe convinsa ca eu eram prea prinsa cu urmarirea unor gandaci vaca domnului care se tarau lipiti prin iarba ca sa surprind discutia lor deocheata. Dar, evident, se insela. Copiii aud intotdeauna.

Nea Stan locuia la 1-1,5 kilometri intr-o padure vecina mai mare, mai batrana, mai intunecoasa decat a noastra, intr-un canton boieresc, gospodarit de sotie, tanti Mita, o femeie cu ochi blanzi de caprioara, modesta, care avea mereu dureri de cap, dar extrem de binevoitoare cu oamenii care-i calcau batatura. Era mai tot timpul singura si ajunsese sa le vorbeasca pasarilor, florilor, care umpleau curtea din spate a cantonului, cainilor, care nu se dezlipeau nici o secunde de ea si dadeau mereu din coada cand treceam pe acolo. “Simt sufletul omului”, ne zicea tanti Mita. Si noi il simteam pe al ei. “Mai rar asa oameni”, imi explica mamaie.

O tristete

Padurarita isi stergea lacrimile cu coltul unui sort de bucatarie cand ii vorbea mamaie despre necazurile ei, despre baiatul cel mare stins inainte de vreme, la nici 24 de ani, pentru care avea sa poarte doliu tot restul vietii. Stelian, “lumina vietii” ei, murise cu trei ani inainte de a veni eu pe lume si inainte de a apuca sa fie hirotonit. Era sfarsitul unei toamne plangacioase care lovea cu lacrimi mari cat bobul de strugure in acoperisuri, in oamenii care umblau garboviti, cu capul strans intre umerii unor sube ce refuzau sa se mai usuce, in pasari care isi trageau cu ciocul de penele murate si picoteau prin soproane, in vite care dardaiau din toate incheieturile si ramaneau intepenite intr-un noroi cleios, uitandu-se cu ochi rugatori la stapani sa le traga de acolo. Pana si dricul s-a impotmolit cand sa iasa la drum iar mortul a tresarit in coparseu, semn ca nu ii venea sa se duca de langa ai lui. Si-au facut babele cruce iar colegii de la Facultatea de Teologie ai mortului au cantat atunci de s-a cutremurat tot satul si au inceput potaile sa schelalaie prin ograzi. Apoi a fost o vreme in care mamaie fugea de nebuna la mormantul lui unde zgaraia pamantul cu unghiile, sub cerul care continua sa planga, cerandu-i-l inapoi pe Stelus, pana intr-o zi cand a vazut-o nasa Stela cu numele careia fusese botezat adormitul si a certat-o bland “Mio, la ce nu lasi copilul ala sa se odihneasca?”. Apoi i-a venit Stelus in vis si a certat-o si el “mama, mama, la ce ma chemi mereu inapoi? Tu nu stii ca eu sunt bine? N-am fost nicicand mai fericit….” iar ea i-a raspuns “bine Steluse, mama, daca zici tu….”. Si dupa acel vis i s-a luminat parca mintea, si-a reluat roboteala zilnica de-a lungul si de-a latul gospodariei, a plans mai putin, dar de vorbit a vorbit tot timpul despre baiatul ei.

Astea toate le-am aflat eu mai tarziu, povestite de nenumarate ori cand se strangeau pe la pomeni necunoscutele rubedenii care mai varsau cate o lacrima, un strop de vin curat pe pamant si damigene intregi pe gat de plecau razand cu lacrimi peste islaz. Cercetam adesea sursul enigmatic al fratelui mamei – unchiul meu necunoscut – prins intre ramele unei fotografii agatate intr-un cui deasupra patului din odaia in care dormeam. Privirea ii aluneca usor intr-o parte iar franturile din scurta lui viata invocate atat de des il transformasera, in imaginatia mea, intr-un mort viu care vietuia discret alaturi de noi. Nu as fi fost deloc suprinsa sau speriata daca intr-o buna zi tanarul din fotografie, cu parul ales intr-o carare pe partea dreapta, si-ar fi deschis buzele frumos conturate si ar fi inceput sa-mi vorbeasca.

Spre casa

Povestea mamaie iar padurarita plangea si ar fi mai stat ele mult si bine de vorba daca soarele nu ar fi alunecat de celalalta parte a padurii. Habar n-avea mamaie pe cand povestea despre copilul disparut ca, peste 12-14 ani, avea sa-si ingroape si celalalt baiat. Dar asta e o alta istorie….

Luam alene drumul inapoi spre casa, dar uneori, cand voiam sa aruncam o privire la via din deal, traseul se modifica. Treceam printr-o raspantie unde poposeau fara vlaga, cu ochi febrili, toti insetatii care misunau prin singuratatile acelea, dimpreuna cu vitele lor imbalosate de arsita. Vedeam de departe cumpana lemnoasa, fantomatica, a fantanii ce ascundea in pantecele ei racoroase un cerculet de culoarea intunericului pe care o galeata veche din tabla il spargea cu pocnet. Imi asezam coatele pe ghizdurile batrane, usor ciobite, inhalam suflul rece ce venea din adancuri, tragand nerbdatoarea de lantul care imi lasa in palmele transpirate urmele zalelor ruginite.

Apa sa rece, binecuvantata ne potolea setea si astampara transpiratia ce ni se prelingea in paraiase pe la tamplele incinse, pe gatul naclait de praf si sudoare. Chiuiam apoi inviorata iar fantana imi absorbea glasul care se prelingea tot mai stins de-a lungul peretilor pietrosi ce coborau in maruntaiele pamantului. Nu mai era mult pana acasa.

Coboram agale suvita nisipoasa iar, dupa o bucla, satul isi desfasura la picioarele noastre, sub lumina unui soare din ce in ce mai oranj, intinderile umbrite de copaci si vita cataratoare. In departare se zarea silueta metalica a turnului de apa de la grajdurile din lunca, constructie straniu de futurista pentru vremurile acelea ce avea in varf o maciulie sferica. Vedeam de sus cum se intorc vitele de la pascut si fiecare cornuta se oprea cuminte la poarta cu mirosuri cunoscute, femeile care roboteau cu iuteala prin gospodarii, copiii care se adunau la un fotbal pe islaz, barbatii care se strangeau cate doi-trei pe la porti, trageau din tigara si incepeau sa infiripe dezbateri ce se sfarseau abia sub clar de luna cand erau prea epuizati ca sa-si mai alunge cu vorbe urate nevestele care-i chemau insistent la culcare. Ii mai vedeai pe cate unii cum o lua-o pas-pas spre bufet de unde se intorceau tinandu-se de uluci si bolborosind injuraturi pentru cainii care-i latrau frenetic pe dupa garduri.

Adormeam usor dupa ce ne curatam praful de pe gat, de pe picioare, dupa ce ne asezam cu totii in jurul unei masute invelite intr-o musama cu flori mari si mancam, din strachini identice, lapte proaspat in care se scufundau bucati galbene de mamaliga fierbinte. Auzeam tantarii cum isi organizau atacurile nocturne cu bazaituri ascutite, dar eram prea obosita ca sa ma impotrivesc.

Basmele noptii se strecurau discret in odaie iar eu deveneam atunci o printesa care alerga desculta prin praful Baraganului, rascolit de tarani care oftau a neputinta, scarpinandu-si fontanela intepata de soare. Ma pierdeam prin siruri interminabile de porumb cu frunza taioasa, rupeam palarii de floarea soarelui si rontaiam un miez dulce, laptos, ma urcam pana in varful unui corcodus batran si strigam babutele de acolo iar ele imi ziceau “da’ nebuna mai esti maica”, alergam puii de gaina prin curte, pana oboseam si eu si ei, intram pana la genunchi in mocirla si simteam noroiul caldut cum imi intra printre degete, cutreieram lunca in lung si-n lat intr-un anturaj pestrit – cativa copii de oras, cu piele alba, trasi la fata, care se intepau, se zgariau, se juleau, se speriau, lacrimand cu usurinta si o droaie de bastinasi de toate dimensiunile, cu mutre smecherite, arse de soare, cu priviri care te analizau fara jena din cap pana-n picioare, cu miscari indemanatice, cu picioare tabacite de mersul pe jos, cu pielea vesnic patata de straturi suprapuse de praf, cu linii negre sub unghii, cu lumanarele scurse din nas spre buza superioara, cu haine ieftine, labartate, carpacite grosolan. Si cand vedea atata frumusete, Iisus cobora din icoana de pe perete, chiar din apa Iordanului, si alerga mai iute ca noi prin praful aspru care se transforma in matase iar noi il urmam cu chiote prelungi. Mamaie ne privea razand din poarta. Ochii ei aveau atunci culoarea padurii….

PS : Mamaie, Maria Ulescu (Mia), s-a stins in 2009, in luna noiembrie. Abia implinise 81 de ani. Chiar daca nu a murit pe perna ei, in casa ei, asa cum si-ar fi dorit, ci intr-un camin-spital din Bucuresti, a plecat zambind pentru ca „i-a vazut” intr-o caruta pe dealul micut de la marginea satului pe toti ai nostri plecati mai demult. O asteptau iar ea s-a urcat vesela in caruta lor….

  1. #1 by ecogradinar on 20 Martie 2011 - 9:46 am

    Ma ia cu frig cand citesc ce scrii si simt cum mi se umplu ochii de lacrimi.

    Frumos!

  1. Shakespeare vs Stephen Hawking. Prima runda: 1-0 pentru Shakespeare « cameliatabacu's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: