Vacanta la Roma

De ce se lipise pielea portofelului meu de pielea unei maini necunoscute intr-o statie de metrou din Roma, habar n-am. Stiu doar ca mergeam catre Colosseum, ca ma pregateam sa urc in metroul sosit in statie si ca brusc am inceput sa zbier pe romaneste “Ce faaaaaaaci? Ce faaaaaaaaaaaci?”. Iar mana mai inchisa la culoare decat a mea mi-a inteles perfect zbieretele, mi-a raspuns gutural “aoilio, manca-t-as” si s-a topit in multimea care se revarsa continuu spre si dinspre iesire, lasandu-ma sa-mi rumeg stupoarea cu voce tare: “A vrut sa-mi fure portofelul, a vrut sa-mi fure portofelul, a vrut sa-mi fure portofelul….” Lumea m-a tarat in vagon si din nou mi-a fost neclar de ce femeile care vazusera ce vazusem si eu se agitau si-mi vorbeau intr-o limba care seamana cu a mea, dar nu era a mea si nici nu as fi vrut sa fie. Intr-un tarziu am inteles totusi: se chinuiau sa-mi explice cum trebuie purtata geanta la metrou, geanta care trebuie lipita de caldura corpului si ferita de degetele lungi ale unor maini acoperite, de obicei, de un bronz natural.

Dar iarasi n-am priceput de ce picioarele au refuzat sa ma duca la Colosseum si m-au asezat pe o bordura rece ca si fiorii ce-mi curentau spinarea si ceafa. Am stat asa pe piatra rece, am privit cu ura zidurile Colosseumului aflat la o suta de metri in fata, de parca din cauza lui trecusem prin ce trecusem, am mangaiat iconita triptica din portofel, cartea de identitate, permisul auto, banutul de zece pence gasit pe jos intr-o parcare din Poiana Brasov (moneda mea norocoasa care ma salveaza ori de cate ori nu am 50 de bani sa pun in carucioarele de la Carrefour) si brusc n-am mai vurt sa merg la Colosseum. Ne-am plimbat prin gradinile Forumului roman.…Mare lucru nu-mi mai amintesc…Stiu ca urcam si coboram tot felul de scari dintr-o piatra innegrita de pasi pe care nimeni nu i-a numarat vreodata, ca suisurile si coborasurile acelea ni se intersectau cu hoarde de turisti care isi tropaiau curiozitatile in spatele ghizilor cu voci rasunatoare si gesturi ample, ca ma departam cand auzeam vorbindu-se romaneste, ca in minte mi se derula obsesiv scena de la metrou si ca, in delirul acelea, ii atasam tot felul de finaluri dramatice….

Nu a fost o vacanta in adevaratul sens al cuvantului. Au fost  patru sau poate cinci zile, prin 2005, intr-un octombrie in care cineva umbla la butoane si rasucea termostatul cand pe rece, cand pe cald, cand pe ploaie marunta si deasa, cand pe dimineti incalzite de un soare plictisit, ramas asa din alt anotimp. Zile la capatul carora noptile italiene si-au scurs lentorile prin venele umflate de nerabdarea de a ma intoarce in tara si de a pune capat unui dor mistuitor care innoda de fiecare gand unul si mereu acelasi nume – Alexandra, Alexandra, Alexandra, Alexandra, Alexandra, Alexandra, Alexandra, Alexandra……

Cateva zile si o nunta. O nunta la o bisericuta ortodoxa intr-un colt intunecat al Romei (la propriu si la figurat), la care nici taximetristii nu stiau cum se ajunge, si mai apoi in Piazza Bucuresti, intr-o locatie grandioasa de pe terasa careia orasul parea un splendid covor tesut cu migala din luminite multicolore. Imaginea asta, cu totul cu vanticelul impertinent care mangaia coapsele perfecte si decolteuri ample ale nuntaselor si le amesteca parfumurile scumpe, a intrat definitiv in sertarul cu vederi frumoase.

In rest, doar flashuri, unele clare, altele faramitate sau in curs de: Vaticanul, sub asediul miilor de turisti care se incolonau disciplinati la filtrele de securitate, cugerea involburata a Tibrului pe sub Podul Ingerilor, fatadele vetuste vopsite in culorile linistii si trecerii timpului, ferestrele zambitoare cu obloane deschise, stradute inguste care ofera trecatorului, cu modestie, adevarate surprize arhitectonice, imigranti care vand umbrele negre la cinci euro bucata, masini parcate “bara la bara” sau, mai bine spus, bara-n bara, magazine in care toate modelele de pantofi sunt fara de cusur, personalul scrobit de la hotel, sacoul de catifea neagra si obrazul ca de ceara al lui Catalin Botezatu, decolteul cat marele zid chinezesc al Ralucai Badulescu si subtirimea nefireasca a gleznelor sale  obligate sa sustina importanta unui trup grandios, doua fete superbe de-a stanga si de-a dreapta lui Dan Fischer, bascuta ca o minge dezumflata si buzele tuguiate voluntar ale nevestei lui Mihai Albu, strigatele pitigaiate ale mamei Zina si mandria materna care-i intinerea obrazul cand vorbea despre Catalin Negreanu, fiul domniei sale si fostul meu coleg de la Ziua, zambetul afabil al lui Cristian Chivu si grimasele perifide ale Mariei Marinescu, figura marmoreica a norei lui Dumitru Dragomir si minunata sa rochie rosie, creatie Razvan Ciobanu, umorul lesinator al sefului Ligii si tandretea pe care nu se zgarcea s-o emane catre sotie, superba rochie Escada a Monicai Gabor, viitoarea doamna Columbeanu, primita insa cadou de predecesoarea sa in casa de Izvorani – frumoasa Blanche (Gabriela Botezat). Multe din imagini s-au mai luminat si pe parcursul scrierii acestui text, dar unele au refuzat pur si simplu sa iasa din negura in care le-a aruncat uitarea.

Intrebare: cine cu cine s-a luat? R: Adrian Mutu si Consuelo din Republica Dominicana. I: Ce cautam la nunta aceea unde nu cunosteam pe nimeni sau mai bine spus pe cei mai multi ii stiam doar de la televizor? R: sotul (meu), director la o revista mondena, a primit o invitatie iar cand ne-am dezmeticit, cand numele copilului a inceput sa-mi urle in cap, eram deja cazati la etajul al cincilea al unui hotel ingrijit, la doi pasi de Villa Borghese, cu draperii si huse atat de inflorate ca era imposibil sa rezisti acelei abundente florale mai mult de o ora. Hoinaream pe strazi, cu directie sau fara, incercand sa descoperim un oras aparut inopinat pe harta traseelor noastre turistice. In afara draperiilor imprimate cu atata sadism, am retinut terasa de la ultimul etaj al hotelului, unde isi dadeau intalnire cele mai aprige vanturi ale Romei si unde urcam nu atat pentru a fuma, cat pentru a ghici departarile in care se afla copilul…

Si tot in acest hotel, la receptie, s-a produs, in chiar dimineata plecarii noastre, una dintre cele mai lipsite de noima erori…Ne astepta taxiul in strada. Am predat cheia si taram bagajele in directia iesirii cand vocea ragusita a receptionerului – individ grizonat, buhait si usor mahmur, costumat intr-o redingota ponosita, fortata sa cuprinda un abdomen proeminent – a pus capat murmurului matinal din hol. Ne-a acuzat ca intentionam s-o stergem romaneste, fara sa achitam sejurul. I-am explicat, intr-o engleza pe care o intelegea pe sarite, ca totul fusese platit dinainte. “De cineeee, sir?”, a ranjit el batjocoritor. Au trecut zece, poate cincisprezece sau chiar douazeci de minute de scotocit prin chitante, facturi, convorbiri telefonice, butonari, vociferari, scarpinari repetate in crestetul capului, scena kafkiana sfarsindu-se la fel de haotic precum incepuse: burdihanul receptionerului s-a ivit de dupa una din coloanele din hol, a prins cu degetele deformate de grasime bagajele, le-a zvarlit in taxi dimpreuna cu niste mormaieli interpretate de noi drept scuze si iata-ne, in sfarsit, in drumul spre aeroport, fara sa avem macar habar ca necazul goneste mai repede decat un taxi italian. Asadar, necazul ajunsese binisor inaintea noastra la Fiumicino si savura proptit intr-o rana neputina a doi romani de a intelege de ce doua angajate Alitalia le refuza imbarcarea cu doua ore inainte de decolarea avionului, atata timp cat biroul de check-in era inca deschis. Am fost sfatuiti sa apelam la…..mila (exact asa ni s-a spus) sefului de tura care insa nu se afla in cea mai caritabila zi a vietii lui. Ba mai mult, era chiar nervos si ne-a amenintat ca pune echipele de securitate aeroportuara pe noi daca mai miorlaim pe la usa lui. Ce copil? Ce tara? Ce hotel? Ce receptioner? Ce greseala? Mie nu-mi veniti cu de-astea! Ati pierdut avionul si cu asta basta!

Si iarasi am tarat bagajele. Si umilinta, si neputinta, si urletul interior, si furia… si ne-am tarat asa, impovarati, aproape opt ore. Opt ore care s-au scurs chinuitor de incet, opt ore lungi cat opt eternitati, opt ore in care am simti cum se insinueaza incet, picatura cu picatura, asemeni unei perfuzii cu (s)curgere lenta, aeroporto-fobia.

, , , , , , ,

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: